A privi un copil în ochi este o experiență unică, de multe ori revelatoare și cutremurătoare. Orice părinte, bunic, unchi, educator știe acest lucru și mulți o află fără să vrea. Ochii oamenilor sunt porțile sufletului, se spune, iar dacă stăm să ne gândim, ochii copiilor sunt porți către o lume sufletească atât de străină nouă adulților, încât trebuie să mulțumim lui Dumnezeu dacă ne face atenți la acest lucru.
Fără a cădea în clișee, ochii copiilor sunt ferestre către o lume a inocenței și a curățeniei care rareori ne este dată să o vedem, pe care noi înșine am avut-o și pe care vrând-nevrând, crescând, învățând și făptuind, am pierdut-o. Cu fiecare palmă crescută ne-am îndepărtat cu pași largi de nevinovăția și curățenia copilului, cu fiecare cuvânt învățat am uitat câte o sută din graiul sufletului și cu fiecare deprindere pe care adulții o prețuiesc am pierdut din înțelepciunea care domnește în noi încă de la naștere. A fi copil înseamnă a fi curat și pur, înseamnă a te minuna de ceea ce te înconjoară și a iubi necondiționat. În capitolul 10 a Evangheliei după Marcu, versetul 13, Iisus rostește câteva dintre cele mai memorabile cuvinte ale Evangheliilor: „Lăsaţi copilașii să vină la mine și nu-i opriți, căci Împărăția Cerurilor este a celor ca ei.” Oare ce înseamnă acest lucru? Că Împărăția Cerurilor aparține copiilor? Am întâlnit din păcate și interpretarea asta. Că sufletele copiilor sunt mai valoroase în Ceruri decât cele ale adulților, că vom fi judecați de copii sau că acei copii care au fost abandonați, uciși sau avortați vor avea întâietate la Judecata de Apoi. Cam trase de păr aceste interpretări, dacă nu înțelegem ceea ce Iisus a dorit să spună prin aceste cuvinte.
Iisus nu a spus niciodată că Împărăția lui Dumnezeu ”aparține copiilor”, ci ”celor ca ei”. Ce înseamnă acest lucru? A fi copil este un dat, un stadiu de creștere, dar a fi copil în înțelesul ascuns al parabolelor marelui Învățător este cu totul altceva. Pentru a fi precum copiii trebuie să avem inocența lor sufletească, să fim curați precum ei. Atunci când copilul greșește și știe că a greșit, cere iertare părinților și încearcă să refacă ceea ce a făcut rău. Atunci când un adult greșește, își găsește motivații, scuze și încearcă să arate că el de fapt nu a greșit, ci ceilalți nu văd că a făcut de fapt un bine prost înțeles. Față de cine trebuie să ne cerem iertarea? Faţă de toți cei cărora am greșit, dar mai cu seamă, față de Tatăl ceresc. Părintele trupesc este diferit în fiecare dintre viețile prin care trecem, dar Părintele spiritului nostru este același. Fiecare avem o mamă și un tată, fiecare om are alți părinți, dar toți avem același Părinte. Denumirea de Tată nu este una de gen, Dumnezeu nu este Tată și nu Mamă, este ambele. Doar că noi nu avem un cuvânt care să îi denumească pe amândoi în același timp, două funcții într-o ființă. Fiind obișnuiți ca un părinte să ne nască și celălalt să ne protejeze, ca unul să ne iubească și unul să ne pedepsească, nu știm cum să numim o ființă care ne și naște spiritul și ni-l și menține, care ne iubește și ne pedepsește, care este și tată și mamă. Îl putem numi Dumnezeu, Providență Divină, Atotputernic, Rege al Regilor sau Domnul, dar cea mai apropiată formulă este cea de Părinte. A fi aidoma copiilor înseamnă să ne iubim Părintele mai mult decât pe oricine și orice, să îl cinstim și să îl slăvim înaintea oricui și să îi întoarcem iubirea cu care ne luminează. Asta înseamnă a fi un copil bun, nu?
Copiii au ochi care descoperă pentru prima dată totul. Apreciază fiecare lucru nou, și pe bună dreptate, pentru ei, totul este nou. A fi copil din acest punct de vedere înseamnă să privim totul cu ochi noi, să ne bucurăm de fiecare frunză care foșnește, de mirosul ierbii, de picurii de apă pe care fulgii de zăpadă îi lasă în palmă și de orice întâlnim. Unii spun că nu se mai întâmplă minuni încă din vremea lui Iisus, dar dacă am fi atenți la fiecare lucru care ne iese în cale, câte minuni am vedea!
Fiți precum copiii și iubiți-l pe Tată înaintea oricui, și veți dobândi Împărăția lui. Împărăția lui Dumnezeu nu este un loc, așa cum căminul copilului nu este o casă. Căminul copilului este la pieptul mamei sale sau tatălui său, în iubire și apropiere de ei. Același lucru este și Împărăția Tatălui, în care nu ne primește și nu ne respinge nimeni, decât noi înșine.
sursa revista cosmos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu