Denia de marţi seară (Utrenia Zilei de Miercuri a Sfintelor Patimi) , începând cu orele 18,00 - 15 aprilie

În Denia de marţi seară (Utrenia zilei de Miercuri a Sfintelor Patimi) Biserica ne amintește de femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir de mare preț picioarele Mântuitorului, fapt petrecut cu puţin timp înainte de Patimi. Gestul său simbolizează căința și îndreptarea.

Când Iisus S-a suit în Ierusalim şi era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă, s-a apropiat de El şi a turnat pe capul Lui acel mir de mare preţ. Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea şi tuturor fapta ei cea plină de multă învăţătură. Ce-a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toţi, prietenia Lui cu toţi oamenii şi mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat şi poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.

Se gândea deci femeia că-i va vindeca şi boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Şi într-adevăr, pe când şedea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. în urmă, Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare şi a învred­nici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.

Trebuie să se ştie că femeia aceasta pare că este una şi aceeaşi la toţi Evangheliştii, dar nu este aşa.

După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi trei Evanghelişti este vorba de una şi aceeaşi femeie, numită îndeobşte femeia cea păcătoasă. La Evan­ghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viaţă curată, Măria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Măria, spre deosebire de celelalte, cu şase zile înainte de Paşti, pe când Domnul şedea la masă în casa ei din Betania, a întrebuinţat mir şi l-a turnat pe dumnezeieştile Lui picioare şi I le-a şters cu părul capului ei, arătând faţă de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu.

Ea ştia bine că la jertfe se aducea untdelemn lui Dumnezeu, preoţii se sfinţeau cu mir, iar Iacov altădată a uns cu untdelemn stâlpul înălţat lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir şi l-a dăruit învăţătorului ca lui Dumnezeu, pentru că l-a sculat din morţi pe fratele ei. Din pricina asta nici Domnul nu-i făgă­duieşte vreo răsplată. într-adevăr, cu acest prilej numai Iuda murmură, din pricina iubirii sale de arginţi.

Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Sfinţii Evanghelist! Matei şi Marcu, a turnat acel mir de preţ pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paşti, pe când Iisus era tot în Ierusalim şi tot pe când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie păcătoasă şi ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau bine la dorinţa Iui Hristos de a face miloste­nie. Mai mult: acestei femei păcătoase i s-a dat şi răsplata de a se duce vestea despre fapta ei bună în toată lumea.

Prin urmare unii spun că este vorba de una şi aceeaşi femeie, pe când învăţătorul Hrisostom spune că este vorba de două femei.

Sunt însă unii care spun că e vorba de trei femei: două cele amintite mai sus, care l-au turnat mir nu cu mult înainte de Patima Domnului, iar o a treia cu mult înainte de acestea, dar, mai bine spus, prima care a turnat mir pe Hristos, aproape pe la mijlocul predicării evanghelice; ea era şi desfrânată şi deci păcătoasă. Aceasta a venit în casa fariseului Simon, şi nu a lui Simon leprosul; i-a turnat numai mir pe picioarele lui Hristos; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; şi, în sfârşit, ei îi dăruieşte Mân­tuitorul iertarea păcatelor. Despre această păcătoasă aminteşte numai dumnezeiescul Luca, pe la mijlocul Evangheliei sale, după cum s-a spus mai sus.

Căci după ce isto­riseşte fapta acestei femei păcătoase, adaugă îndată aceste cuvinte: 

După aceasta Iisus a mers prin oraşe şi sate, binevestind şi pro­povăduind împărăţia Iui Dumnezeu». Din aceste cuvinte se vede că fapta acestei femei păcătoase nu s-a întâmplat în timpul Pati­milor. Prin urmare, şi din pricina timpului, şi din pricina celor ce L-au primit pe Hristos, şi din pricina persoanelor şi din pricina caselor, dar încă şi din pricina chi­pului în care au turnat mirul, urmează că au fost trei femei: două păcătoase, iar a treia, sora lui Lazăr, Măria, care strălucea printr-» viaţă curată. în privinţa caselor: una este casa fariseului Simon, alta casa lui Simon leprosul în Betania, şi alta iarăşi casa suro­rilor lui Lazăr, Măria şi Marta, tot în Betania. Din acestea rezultă iarăşi că Hristos a luat parte la două cine în Betania: una cu şase zile înainte de Paşti, în casa lui Lazăr, când a mâncat împreună cu El şi Lazăr. după cum istoriseşte Fiul tunetului, grăind aşa: «Cu şase zile înainte de Paşti, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel ce murise şi pe care Hristos I-a înviat din morţi. Şi I-au făcut Lui acolo cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau cu El la masă. Iar Măria, luând o litră de nard curat de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi I-a şters picioarele Lui cu părul capului ei.

Cealaltă cină I s-a făcut Lui cu două zile înainte de Paşti, pe când Hristos era tot în Betania, în casa Iui Simon Iepro-sul: atunci s-a apropiat de El femeia păcătoasă şi a turnat mirul cel de mare preţ. Că aceasta s-a petrecut cu două zile înainte de Paşti, o arată Sfântul Evanghelist Matei, când scrie că Hristos a spus ucenicilor: -Ştiţi că după două zile sunt Pastile». Iar mai jos puţin, Sfântul Evanghelist Matei adaugă: «Şi fiind Iisus în Betania în casa lui Simon leprosul s-a apropiat de el o femeie păcătoasă, având un alabastru cu mir de mare preţ şi 1-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă». Tot aşa spune şi Marcu: «Şi după două zile erau Pastile şi Azimile; şi pe când era în Betania în casa lui Simon leprosul şi şedea la masă, a venit o femeie» şi celelalte.

Sunt şi unii care susţin că femeia care a uns cu mir pe Domnul, despre care vorbesc cei patru Evanghelişti, este una şi aceeaşi persoană. Ei socotesc că Simon fariseul şi Simon leprosul sunt una şi aceeaşi persoană si fac din el tatăl lui Lazăr şi al surorilor sale. Măria şi Marta. Mai susţin că este una şi aceeaşi cină; apoi că este una şi aceeaşi casă, cea din Betania, a lui Simon, care a pregătit foişorul cel aşternut, unde a avut ioc Cina cea de taină.

Părerea acestora însă nu este dreaptă. I s-au dat lui Hristos două mese în Betania, în afară de Ierusalim; una cu şase zile, iar alta două zile înainte de Pastile evreilor, după era s-a spus. Atunci, şi femeile au adus lui Hristos mir şi l-au turnat pe El în chipuri diferite. Cina cea de taină şi foişorul cel nut au fost pregătite în Ierusalim şi cu

O zi înainte de Pastile evreilor şi de pătimirea lui Hristos. Unii spun că au pregătit cina în casa unui om necunoscut; alţii, că au pregătit-o în Sfântul Sion, în casa ucenicului Ioan, cel care şi-a rezemat capul pe pieptul lui Iisus. Aici, în adevăr, au fost ascunşi ucenicii de frica iudeilor; aici, după înviere, a pus Toma degetul în coasta lui Hristos; aici a avut Ioc Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, şi încă alte fapte nespuse şi tainice.

Se pare însă, şi este adevărat, că este mai exactă susţinerea lui Hrisostom, că două sunt femeile care au turnat mir pe Hristos. Una despre care vorbesc cei trei Evan­ghelişti, o femeie desfrânată şi păcătoasă; ea a turnat mir pe capul lui Iisus. Alta, cea din Evanghelia după Ioan, este Măria, sora lui Lazăr; ea a adus mir şi 1-a turnat numai pe dumnezeieştile picioare ale lui Hristos. Altele sunt cinele din Betania, şi alta este Cina cea de taină. Şi se vede asta din aceea că, după ce se istoriseşte fapta femeii păcătoase, Mântuitorul trimite pe ucenici în Ierusalim ca să pregătească Pastile: «Mer­geţi, le-a spus El, în cetate la cutare şi spuneţi-i: învăţătorul zice: La tine vreau să fac Pastile cu ucenicii». Şi iarăşi: «Şi vă va întâmpina un om cu un ulcior cu apă... şi el vă va arăta un foişor mare aşternut.

Acolo pregătiţi-l. Iar ei plecând... au aflat precum le zisese şi au pregătit Pastile» adică Pastile evreilor, care băteau la uşă. Şi Mântuitorul a venit şi le-a sărbătorit împreună cu ucenicii Lui, după cum zice dumnezeiescul Hri­sostom. Apoi după ce s-a făcut Cina cea de taină şi după ce între timp a spălat pi­cioarele ucenicilor, s-a aşezat din nou la masă şi ne-a înfiinţat pe aceeaşi masă Pastile nostru, după cum spune Ioan Gură de Aur. Dumnezeieştii Evanghelişti, Ioan împreună cu Marcu, au arătat şi cum era mirul. L-au numit «curat şi de mare preţ». Prin «curat» este obiceiul să se arate ceea ce este nefalsi­ficat şi neamestecat. Poate că acest cuvânt era numele celui mai bun mir şi de mare preţ. Marcu adaugă că femeia în grabă a spart vasul, care era strâmt la gură; un ast­fel de vas îl numeşte alabastru. Acest vas, după Sfântul Epifaniu, era de sticlă şi făcut fără toartă; un astfel de vas se numeşte amforă. Mirul acela era făcut din multe materii: flori de smirnă, scorţişoară bine mirositoare, stânjenei, trestie aromată şi untdelemn.

Iar Tu, Hristoase Dumnezeule, care ai fost uns cu mir spiritual, slobozeşte-ne de patimile ce vin asupra noastră şi miluieşte-ne pe noi ca un singur bun şi de oameni iubitor, Amin.

Care sunt semnificaţiile duhovniceşti ale faptei ei?

Orice om păcătos când ajunge, prin harul lui Dumnezeu, să-şi recunoască păcatul simte nevoia să aducă o jertfă sau un dar lui Dumnezeu, fie ca mijloc de ispăşire, fie ca recunoştinţă pentru iertarea păcatelor. Desigur, jertfa supremă este jertfa de sine însuşi, atunci când Dumnezeu o cere, cum este cazul mucenicilor. Deşi ideea de jertfă se raportează în primul rând la Dumnezeu, ea are însă un înţeles mai larg, fiind adânc înscrisă în firea omenească. Jertfa defineşte chiar fiinţa noastră, care nu se împlineşte decât ca relaţie sau ca dar de sine pentru ceilalţi şi ca darul celorlalţi pentru mine. Fiecare om trăieşte cu adevărat numai în măsura în care reuşeşte să facă binele în jurul său, să ofere din bunurile sale, până la ofranda de sine pentru ceilalţi. Nevoia jertfei aduse lui Dumnezeu au simţit-o primii oameni după căderea lor în păcat şi alungarea din Rai. Sfânta Scriptură ne vorbeşte de jertfele lui Cain şi Abel, de jertfele lui Iov, ale lui Avraam şi ale patriarhilor, apoi de jertfele permanente aduse la Templul din Ierusalim. Tot Vechiul Testament urmăreşte în fond aprofundarea conştiinţei nevoii de jertfă, atât sângeroasă (de animale), adusă lui Dumnezeu pentru ispăşirea şi iertarea păcatelor, cât şi nesângeroasă, prin efortul respectării poruncilor lui Dumnezeu şi împlinirea faptelor bune ca expresie a iubirii de Dumnezeu şi de semeni.

Prin vărsarea sângelui Său pe cruce, Mântuitorul a desfiinţat jertfele sângeroase ale Vechiului Testament. Noul Testament este un Testament al jertfelor duhovniceşti, al milei ("milă voiesc, iar nu jertfă"), al păcii, al iertării, al iubirii… care nu sunt doar stări emoţionale, ci fapte concrete, ca cea a femeii păcătoase din Evanghelia de astăzi. Iar jertfa Mântuitorului de pe cruce, din care ne împărtăşim la fiecare Sfântă Liturghie, prin primirea Trupului şi Sângelui Domnului, se face în noi izvor de viaţă şi de putere, pentru ca şi noi să ne jertfim în modul cel mai concret pentru semenii noştri.

De ce s-au supărat ucenicii pe această femeie pentru fapta ei şi cum se explică atitudinea surprinzătoare a Mântuitorului Hristos?

La vremea aceea, ucenicii Domnului judecau încă "după trup", nu aveau o gândire duhovnicească,pe care o vor câştiga numai după Înviere şi mai ales după Pogorârea Duhului Sfânt peste ei, la Rusalii. Ei vedeau în fapta femeii păcătoase doar o risipă şi nu înţelegeau pocăinţa ei profundă care-i cerea să facă această jertfă, după cum nu vedeau nici semnificaţia ei profetică. Din păcate, această gândire "trupească", utilitaristă, care ignoră gratuitatea, este astăzi foarte răspândită printre creştini, care nu mai ştiu să aprecieze gesturi asemănătoare, cu încărcătură profund duhovnicească. Mântuitorul nu numai că apreciază fapta femeii păcătoase când spune "lucru bun a făcut ea faţă de Mine", ci îi descoperă şi semnificaţia profetică, spunând "a făcut-o spre îngroparea Mea", iar pe ucenicii care se gândeau mai mult la cele pământeşti (chiar dacă era vorba de săraci), într-un moment atât de important din viaţa Mântuitorului lumii, îi asigură: "Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna". Desigur este vorba aici de prezenţa Lui în trup, care se va încheia cu moartea de bunăvoie pe cruce, şi nu de prezenţa Lui duhovnicească. Pentru că, duhovniceşte, Mântuitorul este cu cei ce cred în El în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20).

Cum ne poate ajuta înţelegerea semnificaţiilor faptei ei în viaţa noastră duhovnicească şi cum poate fi aplicat modelul pe care ni-l oferă femeia păcătoasă în contextul social actual, aflat de multe ori sub semnul materialismului şi al utilitarismului?

Fapta femeii păcătoase care exprimă pocăinţa ei profundă şi în acelaşi timp iubirea fără limite faţă de Hristos, în care ea a descoperit pe Dumnezeu Care iartă păcatele, cum n-au descoperit încă, la vremea aceea, ucenicii înşişi, are o semnificaţie permanentă. Mântuitorul Însuşi o spune: "Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei" (Marcu 14, 9). Aceasta înseamnă că lui Dumnezeu Îi sunt plăcute astfel de gesturi de pocăinţă şi iubire. Desigur, Dumnezeu nu aşteaptă de la toţi care se pocăiesc de păcatele lor şi-L iubesc din toată inima jertfe materiale, ca "mirul de mare preţ" al femeii păcătoase. Important este ca atunci când posedăm bunuri materiale să nu ne lipim inima de ele, ci să fim gata oricând să oferim o parte din ele. Să oferim din bunurile noastre lui Dumnezeu, ajutând la ridicarea unei biserici sau la împodobirea ei şi să oferim semenilor care au nevoie de ajutorul nostru. Căci iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui nu pot fi separate.

Important este deci să nu ne lăsăm stăpâniţi de duhul veacului, adică al egoismului, al materialismului şi utilitarismului, care ne închid orizontul veşniciei şi ne limitează la lumea aceasta, care nu are nici un sens dacă nu-i deschisă spre Dumnezeu. Iar Dumnezeu este înainte de toate prezent în inima noastră şi în semenii noştri. "Mirul de mare preţ", în sens duhovnicesc, este tocmai inima noastră pe care trebuie s-o predăm lui Dumnezeu şi prin El semenilor. Mirul femeii păcătoase, respectiv darurile noastre aduse lui Dumnezeu sau oferite semenilor sunt doar expresia inimii pline de iubire care se oferă pe sine însăşi odată cu darul. Căci un dar care nu este însoţit de iubire nu are nici o valoare. Evanghelia de astăzi ne învaţă de asemenea să ne ferim de judecata ucenicilor care n-au înţeles gestul de pocăinţă al femeii păcătoase. Se întâmplă adeseori ca şi noi să judecăm fapte pe care nu le înţelegem în profunzimea lor. De pildă, nu înţelegem cum se întorc unii oameni la pocăinţă, schimbându-şi radical viaţa, sau cum se angajează unii credincioşi la jertfe (post, rugăciune sau oferirea a tot ce au săracilor…) care depăşesc ceea ce noi numim normalul, adică gândirea care nu este transformată de Dumnezeu.

Prin exemplul femeii păcătoase pe care Biserica ni-l pune astăzi înainte suntem chemaţi şi noi la pocăinţă, mai cu seamă în aceste zile în care Mântuitorul Hristos a suferit cu deosebire pentru păcatele noastre. Ştim că viaţa creştină este o permanentă actualizare a vieţii Mântuitorului în viaţa noastră de zi cu zi. Nu ne putem bucura de Învierea Domnului dacă nu-L însoţim şi noi - prin post şi rugăciune, ca şi prin pocăinţă exprimată în fapte bune, ca şi fapta femeii păcătoase - pe drumul pătimirii Sale.