Aducerea aminte de praful care s-a pogorît pe pămînt în zilele lui Leon cel Mare (6 noiembrie)

În al optsprezecelea an al stăpînirii lui Leon cel Mare şi într-a cincea zi a lunii noiembrie, la amiază, tot cerul s-a înnorat, iar norii erau ca focul, încît părea că toate aveau să ardă. Aceasta a înspăimîntat pe toţi şi socoteau că ploaie se va pogorî din nori, însă negreşit va fi ploaie de foc şi va arde ca Sodoma de demult. Deci toţi s-au dus la sfintele biserici cu plîngere şi cu rugăciuni, căci Iubitorul de oameni Dumnezeu, schimbînd bunătatea în pedeapsă, a poruncit norilor să dea ploaie neobişnuită care pricinuia frică păcătoşilor.

    Şi începînd din ceasurile de seară, a ţinut pînă la miezul nopţii. Iar praful care se cobora era negru şi foarte fierbinte, ca spuza şi era atît de mult, încît s-a făcut pe pămînt şi pe ziduri mai mult de o palmă. Acest praf a ars de tot ierburile şi răsadurile ce răsăriseră pe pămînt. Aceasta era mînia lui Dumnezeu pentru păcate. Multe ploi în urmă coborîndu-se, de abia au putut spăla pămîntul, arătînd că păcatul cel dintre noi, este ca un praf negru, stînd asupră-ne şi mistuind sadurile faptei bune ca un foc. Pentru aceasta avem trebuinţă de multe lacrimi şi de multă tînguire din adîncul inimii, ca să spălăm spuza cea înfocată a răutăţii şi să îngrăşăm pămîntul cel bun al minţii, spre a rodi cele dumnezeieşti; ca astfel să scăpăm de pedeapsa gheenei, care arde împreună cu trupurile şi sufletele celor ce cad într-însa, şi să dobîndim împărăţia cerurilor.