Sfinţii români praznuiţi în luna noiembrie

Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat (9 noiembrie) 

Aceşti 4 mucenici au pătimit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Ei au fost neîntrecuţi meşteri în arta cioplirii şi sculpturii în marmură., fiind conducătorii unui vestit şantier de acest fel, la Smirnum. Datorită lucrărilor de calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor meşteri. Însă, din cei peste 600 de lucrători care se aflau pe acest şantier, mulţi erau păgâni, care nu vedeau cu ochi buni viaţa religioasă a creştinilor de aici. Aceştia obişnuiau să-şi facă semnul Sfintei Cruci ori de câte ori începeau sau terminau o lucrare, deoarece erau convinşi că numai prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu erau în stare să facă tot ceea ce făcuseră până atunci.

Printre aceşti creştini se aflau şi cei 4 sfinţi, care primiseră Taina Sf. Botez din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, ce se afla surghiunit în ţinutul Iliricului. Aceşti 4 mucenici, datorită râvnei lor duhovniceşti, au reuşit să atragă la creştinism pe un alt om, pe nume Simpliciu, care s-a încreştinat şi el. Imediat, păgânii cei invidioşi i-au pârât pe cei 5 meşteri la împărat, acuzându-i că aceştia conduc lucrările prin superstiţie şi magie şi că nu vor să ştie decât de credinţa în Hristos. Auzind acestea, împăratul nu a luat nici o măsură împotriva lor, dar acuzatorii au spus că ei nu vor să sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit vindecător de către împărat. Cei 5 mucenici au confirmat că „În toate ne-am arătat ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu vrem şi nu putem să-l facem”. Împăratul însă, nu s-a supărat şi a trecut cu vederea neascultarea acestor meşteri, spunând că nu-i pasă cine va face statuia, dar că acesta trebuie terminată. Aşa s-a şi întâmplat, statuia fiind terminată de alţi meşteri. Când împăratul a venit să vadă statuia terminată, el a crezut că totuşi cei 5 au realizat statuia, dar partida păgânilor s-a năpustit cu ură asupra lor, acuzându-i iarăşi cu cuvinte duşmănoase. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a iscat, i-a încredinţat pe cei  5 meşteri unui dregător cu numele de Lampadie, ca să facă cercetări şi să liniştească lucrurile. Acesta le-a poruncit  să aducă cinstire şi jertfe zeilor, dar meşterii nu au vrut. Ca atare Lampadie i-a arestat şi închis în temniţă, după care a asmuţit mulţimile păgâne împotriva creştinilor. S-au iscat răscoale şi bătăi, iar în timpul uneia dintre ele, însuşi Lampadie a fost omorât.

Auzind aceasta, împăratul s-a temut ca nu cumva rudele mortului să pornească o răscoală generală, şi ca atare s-a decis să termine cu cei 5, dând ordin ca aceştia să fie închişi de vii în sicrie de plumb şi să fie aruncaţi în apele fluviului Sava. Auzind această veste, va muri de supărare şi episcopul Chiril, care se afla şi el închis în temniţă. După câteva zile, un creştin cu numele de Nicodim a scos sicriele din apă şi a avut grijă de înmormântarea osemintelor sfinţilor.

Calendarul roman din anul 354 aminteşte de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie.

Sf. Cuvios Paisie de la Neamţ (15 noiembrie)

Este una dintre cele mai însemnate personalităţi ale monahismului ortodox care au vieţuit pe meleagurile noastre, înnoitor al vieţii duhovniceşti din mânăstirile din Moldova (dar şi din Oltenia şi Muntenia prin ucenicii săi), iscusit traducător al scrierilor Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limbile slavonă şi română, adept fervent al metodei isihaste a „rugăciunii lui Iisus”, cunoscut şi sub numele de Paisie Velicicovski.

Se naşte la 21 decembrie 1722, ca al 11-lea copil din cei 12 ai protoiereului Ioan din Poltava şi ai presbiterei Irina, şi va primi la naştere numele de Petru. La frageda vârstă de 4 ani va rămâne orfan, iar din tinereţe va simţi o puternică atracţie spre viaţa monahală, căci tânărul Petru era tăcut şi cu blândeţe în purtări, ca unul ce zăbovea adesea asupra paginilor din Vieţile Sfinţilor. Însă va urma câţiva ani la Şcoala mânăstirească Bratska, ca elev extern, şi cu această ocazie va cerceta bisericile din împrejurimi, cu deosebire Lavra Pecerska. De mult folos îi va fi şi întâlnirea cu mitropolitul Antonie al Moldovei, care probabil că a fost decisivă în hotărârea tânărului de a îmbrăţişa viata monahală.

Astfel, la vârsta de 12 ani, el va fi tuns rasofor, sub numele de Platon, însă nu se cunoaşte numele schitului în care el a fost tuns rasofor. De-a lungul câtorva ani, plin de năzuinţă pentru desăvârşirea evanghelică, Platon va trece prin câteva mânăstiri ucrainiene, şi va poposi în cele din urmă, împreună cu alţi 3 călugări, la schitul Dălhăuţi (jud. Vrancea), unde acolo se aflau câţiva nevoitori care aveau şi preocupări cărturăreşti. De aici, Platon va ajunge la alt schit, Trăisteni, unde a auzit, pentru prima dată, de pravila şi rugăciunile făcute la Sfântul Munte.

Venind la schit stareţul Vasile, de la Poiana Mărului, şi văzându-l pe Platon, îl va lua cu el la Poiana, unde Platon va primi ascultarea de a copia într-un manuscris lucrareaDesiderie. De la Poiana Mărului, Platon va fi trimis la schitul Cârnu. Astfel, în decurs de 4 ani, cât a umblat pe la schiturile româneşti, Platon a putut culege destule învăţături duhovniceşti de la stareţi, duhovnici şi sihaştri. De aceea, dornic de desăvârşire, va lua hotărârea de a merge la Muntele Athos, astfel că în data de 4 iulie 1746, la vârsta de 24 de ani, va intra în mânăstirea Pantocrator din Sfântul Munte, unde se aflau şi câţiva călugări slavi. Negăsind un părinte duhovnicesc s-a hotărât să locuiască singur.

După patru ani de vieţuire sihăstrească, a venit la Sfântul Munte stareţul Vasile, de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monah, sub numele de Paisie. Imediat după acesta a venit din Moldova un monah din Moldova, pe nume Visarion, în căutarea unui duhovnic. Auzind că Paisie ştie limba română, Visarion a venit la dânsul şi a rămas lângă el, ca ucenic. Cu timpul, în preajma lor s-au adunat şi alţi ucenici, dornici să intre în mica lor obşte, astfel că numărul vieţuitorilor din preajma lui Paisie s-a ridicat la 12 români-moldoveni şi 5 slavi.

La vârsta de 36 de ani, Paisie va fi hirotonit ieromonah, de către episcopul Grigorie de la Athos. Deoarece obştea continua să se mărească, Paisie va înfiinţa împreună cu fraţii, în 1757, Schitul Sfântul Ilie, care va spori faima lui Paisie, şi care va duce la atragerea a şi mai mulţi ucenici. In acest fel numărul fraţilor din obşte a ajuns repede la 60, Paisie rânduind viaţa acestora după principiile Sfinţilor Părinţi, mai ales după Regulile Sf. Vasile cel Mare.

Atitudinea ostilă a turcilor, pe de o parte, precum şi rivalitatea dintre greci şi slavi care exista la Sfântul Munte, pe de altă parte, l-au determinat pe Paisie să se gândească la reîntoarcerea în ţările române, şi în 1763, împreună cu alţi 63 de fraţi, au venit în Moldova, unde s-au aşezat la mânăstirea Dragomirna, unde a rânduit aceeaşi viaţă ca şi la Sfântul Munte, iar în curând obştea mânăstirii ajunsese la impresionantul număr de 350 de părinţi şi fraţi.

În urma conflictului ruso-turc (1768-1744), partea de nord a Moldovei a trecut sub stăpânirea Austriei. Teama de uniaţie şi atitudinea guvernului austriac, care privea cu ostilitate bisericile şi mânăstirile ortodoxe, au determinat pe Paisie să primească invitaţia soborului mânăstirii Secu de a se instala la această mânăstire, ceea ce şi face, în data de 14 octombrie 1775. Şi aici Paisie va organiza viaţa monahală după rânduiala Sfântului Munte. După patru ani, Paisie împreună cu obştea sa va primi în dar de la voievodul Constantin Moruzi mânăstirea Neamţ, astfel că cea mai veche mănăstire din Moldova, care a fost centrul vieţii ei religioase şi culturale, va ajunge să fie condusă de stareţul cu înaltă trăire duhovnicească, Paisie.

Aici, la Neamţ, prin muncă şi jertfă, Paisie a reuşit ca să ridice pe noi culmi spiritul de viaţă monahală, verificată şi păstrată la Athos. Totodată, a reuşit să transforme Neamţul într-o academie de traducere a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Obştea mânăstirii număra acum în jur de 600 de suflete, iar răspunderea pentru toate aceste suflete îi revenea stareţului. Paisie a arătat şi o grijă deosebită faţă de cei săraci, bolnavi şi refugiaţi, ca şi faţă de închinătorii cu nevoi sufleteşti.

În anul 1791, stareţul Paisie a fost hirotesit arhimandrit de către arhiepiscopul Ambrosie Serebrenikov, ca urmare a venirii acestuia în funcţia de exarh al Moldovei, iar în 1792 s-a întâlnit cu tânărul episcop Veniamin Costache, care dorea şi el ca să fie numit cu metanie la Neamţu, şi ca urmare el a primit de la vestitul stareţ învăţăturile şi sfaturile cuvenite, făcând ascultare şi ca frate.

Dar starea sănătăţii stareţului Paisie a început să slăbească, iar în ziua de 15 noiembrie 1749, împărtăşindu-se cu Sfintele taine şi transmiţând pace şi binecuvântare întregului sobor, prin cei doi duhovnici, Silvestru şi Sofronie, a adormit întru Domnul. Înmormântarea s-a făcut de către soborul mânăstirii, unde s-a rostit şi un Cuvânt la îngroparea Preacuviosului părintele nostru Paisie, arhimandritul şi stareţul sfintei mânăstiri Neamţul şi Secul, care a fost copiat în numeroase manuscrise româneşti.

Cea mai de seamă lucrare scrisă rămasă de la Cuviosul stareţ Paisie este Aşezământul, în 8 puncte, alcătuit odată cu stabilirea la Dragomirna. În această lucrare Sfântul Paisie stabilea normele vieţii monahale, norme care erau alcătuite după învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Rezultatul acestor norme se constituia în faptul că la mânăstirile unde au fost aplicate (Dragomirna, Secu, Neamţu), s-au alcătuit obşti asemănătoare celor din Sfântul Munte.

Spiritul de organizare a vieţii monahale a dăinuit mulţi ani aşa cum l-a statornicit Paisie. Pravila sa a fost aprobată şi întărită prin hrisoave domneşti, deoarece numeroase manuscrise româneşti, începând din 1795 şi până în 1880, au transmis copii după Aşezământul Sfântului Paisie.

Dintre operele sale mai putem evidenţia: Despre rugăciunea minţii, Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul  , scrisă de Patriarhul Calist, o traducere din limba greacă în limba slavă, şi mai cu seamă traducerea Filocaliei, din greacă în slavă, prin aceasta monahismul Bisericii Ruse fiind înzestrat cu tălmăcirile Sfinţilor Părinţi nevoitori.

Mai putem remarca faptul că sistemul stăreţiei practicat de Sfântul Paisie s-a răspândit în sec. al XIX-lea la un număr de 117 mânăstiri şi schituri din 35 de eparhii. De asemenea, numeroase manuscrise slavone ale Stareţului s-au răspândit în copii şi se păstrează în mânăstirile din Bulgaria, Serbia, Din Athos, şi din alte biblioteci publice de peste hotare.

Viaţa Sfântului Paisie, alcătuită după moartea sa de diferiţi ucenici, unii din însărcinare oficială, arată că opera Cuviosului, cristalizată pe pământ românesc, a reînnoit aşezământul monahal, a dezvoltat arta scrisului, a cultivat dragostea faţă de scrierile patristice. Cea mai autentică Viaţă a Sfântului Paisie este cea scrisă de monahul Vitalie, care aduce mărturii oculare în legătură cu ultimii ani de viată ai Cuviosului.

În 1967, stareţul de atunci al mânăstirii Neamţ, Arhim. Nestor Vornicescu, a chestionat pe cei mai bătrâni părinţi ai mânăstirii, care au mărturisit că ei au continuat tradiţia înaintaşilor lor, considerându-l pe Paisie ”sfânt”, şi numindu-l ”Cuviosul Paisie”. Portrete ale sale sunt pictate în holul palatului patriarhal şi în paraclisul Seminarului Teologic de la mânăstirea Neamţ.

Sf. Cuvios Grigorie Decapolitul (20 noiembrie) 

Ales în ceata sfinţilor lui Dumnezeu, acesta s-a bucurat de o cinstire deosebită printre credincioşii Bisericii Ortodoxe Române. La aceasta a contribuit şi faptul că moaştele sale se află încă de la sfârşitul sec. al XV-lea în ţara noastră, la mănăstirea Bistriţa, în jud. Vâlcea.

Sfântul Grigorie s-a născut la Irinopolis, oraş în Decapolea Isauriei Asiei mici, către anii 780-790, dintr-o familie înstărită. Tatăl său, Serghie, era înclinat către plăcerile trupeşti, în schimb mama sa, Maria, fiind o femeie foarte evlavioasă. La vârsta de 8 ani Grigorie a fost dat la şcoală, dovedind dragoste faţă de învăţătura şi felul de viaţă al monahilor. revenind în sânul familiei, ducea o viaţă simplă, fără fast, deşi părinţii îl îndemnau la un alt fel de trai. El frecventa Biserica, citea Sfânta Scriptură şi adesea se retrăgea în locuri liniştite unde stăruia în rugăciune către Dumnezeu, pentru a-l face adevărat slujitor al Său.

Ajuns la vârsta căsătoriei, părinţii i-au ales o tânără cu care intenţionau să-l logodească pe Grigorie, dar acesta, împins de un imbold divin, hotărăşte să se lepede de lume, retrăgându-se în munţi. Întâlnind un episcop al Decapolei, Grigorie este sfătuit să meargă la o mănăstire din apropierea Decapolei. Aici însă, egumenul, împreună cu obştea erau simpatizanţi ai iconoclasmului, ceea ce va face ca Grigorie să sufere din această pricină. Astfel, el se va refugia la un unchi al său după mamă, Simeon, egumen la o altă mănăstire din jurul Decapolei, unde va rămâne timp de 14 ani, nevoindu-se întru cele duhovniceşti, prin practicarea virtuţilor.

Râvnind însă la o viaţă desăvârşită, va cere binecuvântare să se retragă singur într-o peşteră pustie. Aici se va lupta cu duhurile necurate, biruind prin puterea rugăciunii, şi cu ajutorul harului ceresc. Astfel, după ce s-a curăţit de patimile sale, Sfântul Grigorie a fost îndemnat de un glas de Sus, ca să părăsească peştera şi să meargă în lume, spre folosul său şi al altora. În acest fel, Sfântul va începe o serie de călătorii. Va merge prin Efes, Proconez, unde va binecuvânta casa unui sărac cu cele necesare trupului, apoi va merge la Histopolis, după care va ajunge la Tesalonic. Aici va sta câteva zile la o mânăstire, după care îşi va continua călătoria sa, ajungând la Roma, unde va sta trei luni, unde va vindeca un demonizat. Din smerenie, se va refugia la Siracuza Siciliei, unde se va închide într-un turn. Şi aici va vindeca doi îndrăciţi, o femeie şi un bărbat.

De aici Sfântul va pleca la Hidros, unde va pătimi din cauza iconoclaştilor, dar este eliberat de episcopul locului. Plecând de aici, va trece printr-o regiune ocupată de mauri, care vor să-i ia viaţa Sfântului, însă, printr-o minune dumnezeiască, mâna care dorea să-l lovească, paralizează, şi numai la intervenţia Sfântului se înzdrăveneşte. puţin mai departe va vindeca pe alt demonizat, după care se reîntoarce la Tesalonic, stabilindu-se la mânăstirea Sfântul Mina. Aici, în scurtă vreme, Sfântul va deveni cunoscut prin puterea sa de fi văzător cu duhul. După ce prezice moartea unui stâlpnic, însărcinează pe ieromonahul Teodul să înştiinţeze pe părintele spiritual al Sfântului că acesta va trece în curând la cele veşnice. După ce va mai săvârşi câteva minuni prin puterea Duhului Sfânt, s-a socotit că Sfântul este vrednic de a primi preoţia, acest lucru fiind dovedit şi de virtuţile cu care se împodobise: înfrânarea, sărăcia, răbdarea, blândeţea, apărarea dreptei-credinţe, pentru care Sfântul a avut o râvnă deosebită, mustrând şi condamnând cu toată vigoarea pe ereticii iconoclaşti.

Dar Dumnezeu îi dă Sfântului o boală grea, şi vestea despre aceasta ajunge până la Constantinopol, unde se afla închis în temniţă Simeon, unchiul Sfântului, care pătimea din cauza iconoclasmului. Vrând să-şi revadă nepotul, Sfântul Grigorie va porni spre Constantinopol, unde îl va găsi pe unchiul său în stare de libertate. La 12 zile după sosirea sa la Constantinopol, Sfântul Grigorie va trece în cămările cereşti, după cum prezisese, la data de 20 noiembrie 842.

Mormântul său va deveni repede un loc de pelerinaj, datorită minunilor ce se săvârşeau la el, astfel că sfintele sale moaşte au fost dezgropate şi puse într-o raclă, pentru a fi cinstite după cuviinţă. Tradiţia spune că şi uleiul din candela de la moaştele Sfântului avea putere tămăduitoare. De altfel, nevoitorul lui Hristos a fost socotit ca sfânt încă din timpul vieţii sale, şi recunoscut ca atare imediat după moartea sa. Moaştele Sfântului au stat la mânăstirea din Constantinopol mult timp după moartea sa, probabil până în anul 1453, când capitala va cădea sub turci. De aici, ele au fost luate de un demnitar, iar de la acesta, în 1498, banul Barbu Craiovescu le-a cumpărat cu mare preţ şi le-a aşezat în mânăstirea Bistriţa, ctitorie a sa, unde se află şi astăzi.  Aici, însuşi ctitorul mânăstirii se va călugări, sub numele de Pahomie.

Racla de argint aurit în care se găsesc moaştele Sfântului este opera meşterilor din Braşov, şi poartă o inscripţie din anul 1656. Tot în cinstea Sfântului s-au făcut numeroase danii mânăstirii, iar bisericile schitului Păpuşa (jud. Vâlcea) şi a mânăstirii Popânzăleşti (jud. Dolj), poartă hramul Sfântului Grigorie. O altă dovadă de cinstire o constituie şi tipăriturile închinate de către români Sfântului: Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul, compusă de Matei al Mirelor, Carte osebită a Sfântului Grigorie Decapolitul, Râmnic, 1753, cea mai completă ediţie, ce cuprinde slujba ce se face la hramul său,  Paraclisul Sfântului Grigorie Decapolitul, copiat de schimonahul Paisie, zugravul mânăstirii Bistriţa.

Din toate cele relatate până aici reiese cu prisosinţă cinstirea deosebită de care s-a bucurat Sfântul Grigorie Decapolitul în rândul drepmăritorilor creştini de pretutindeni. Aceasta i-a inspirat pe imnografi să-i închine slujbe, paraclise şi rugăciuni, încă de la trecerea sa la cele veşnice şi până în zilele noastre. În mod deosebit, Sfântul Grigorie Decapolitul s-a învrednicit de veneraţia credincioşilor din ţara noastră, care îl cinstesc ca pe unul dintre sfinţii români.

Sfântul Mucenic Dasie (20 noiembrie)

Acesta era soldat în armata romană, şi făcea parte din legiunea care staţiona la Dunăre, în provincia Moesia Inferior. El a fost arestat şi condamnat la moarte, iar martiriul se pare că l-a suferit la Axiopolis (Cernavodă), împreună cu alţi doi martiri. Este însă posibil ca aici el să fi fost numai sărbătorit, deoarece actul său martiric precizează că locul pătimirii a fost cetatea Durostor.

La romani era un obicei ca de sărbătoarea Saturnaliilor, foarte populară la romani, să se aleagă la sorţi un rege al Saturnaliilor, care, după alegere, trebuia să se îmbrace cu hainele şi insignele zeului sărbătorii, după care timp de 30 de zile avea dreptul să se dedea la tot felul de petreceri şi desfrânări, în fruntea unui cortegiu de soldaţi. După trecerea acestui timp, cel ales rege era sacrificat, prin aruncare în sus, în cădere fiind străpuns de săbiile ostaşilor.

În urma tragerii la sorţi, Dasie a fost ales rege al Saturnaliilor, Dar el s-a opus cu îndârjire la alegerea sa, socotindu-se ostaş al Domnului Iisus Hristos, arătând că acest obicei nu aduce nici un folos sufletesc, ci mai degrabă pierzanie. Auzind acestea, slujitorii fărădelegii l-au închis îndată într-o temniţă întunecoasă, iar a doua zi l-au scos de acolo şi l-au dus, legat, la pretoriul legatului roman, Bassus. Acolo, legatul i-a poruncit să se închine chipurilor împărăteşti care asigură pacea, dau ostaşilor leafa şi se îngrijesc în fiecare zi de binele tuturor. Dar Sfântul a răspuns că el nu slujeşte împăratului pământesc, ci Celui Ceresc. Cu toate înduplecările, şi concesiile făcute de Bassus lui Dasie, acesta nu s-a lepădat de credinţa creştină, mărturisind că mai bine primeşte chinuri şi moarte decât lepădarea de creştinism.

Atunci legatul văzând neclintirea lui Dasie, a poruncit ca acesta să fie supus mai multor chinuri, iar în cele din urmă să i se taie capul. Când Sfântul mergea către mucenicie, un oarecare slujitor mergea înaintea cortegiului cu un vas în care se aducea tămâie zeilor, vas pe care Dasie l-a răsturnat şi a împrăştiat tămâia, după care şi-a însemnat fruntea cu semnul Sfintei Cruci a lui Hristos. Aşa şi-a dat viaţa în mâinile Domnului acest neînfricat ostaş al lui Hristos. Tăierea capului său a avut loc în ziua de 20 a lunii noiembrie, într-o zi de vineri.

Moaştele Sfântului Dasie au rămas până în anul 579 la Durostor (Silistra), iar de acolo au fost duse în Italia, la Ancola, din cauza năvălirii avarilor. La Ancola au fost aşezate cu mare cinste în biserica Sfântului Chiriac, iar inscripţia greacă, păstrată pe racla sa, aminteşte cu precizie faptul că Sfântul Dasie a fost „adus din Durostor”.

Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea (23 noiembrie)

Este cel mai renumit sihastru al Olteniei din perioada sfârşitului sec. al XVII-lea, şi începutul sec. al XVIII-lea. Numele şi nevoinţa lui ne aduc aminte de Sfântul Daniil Sihastrul.

S-a născut într-unul din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. În copilărie a primit o solidă educaţie creştină, având o viaţă aleasă şi multă evlavie pentru nevoinţa călugărească. Astfel, este tuns călugăr în schitul Iezeru-Vâlcea, un schit retras departe de lume, primind numele de Antonie. Dorind să urmeze sihaştrilor de demult va cere binecuvântare şi se va retrage, prin anul 1690, în muntele Iezeru, la câţiva kilometri de schitul său de metanie, unde va găsi o peşteră mică, alături de care va construi, cu propriile sale mâini, timp de 3 ani, un paraclis. Acest paraclis va fi sfinţit de episcopul Râmnicului de la acea dată, Ilarion. Aici va petrece în nevoinţe îndelungate, în posturi şi privegheri, în lupte cu nevăzuţii vrăjmaşi, până la sfârşitul vieţii sale.

Pentru multele sale osteneli, Cuviosul a primit de la Dumnezeu darul mai-înainte-vederii şi al vindecării. Oricine venea la peştera sa şi cerea cuvânt de folos şi rugăciune, îndată i se împlinea cererea. Cuviosul avea şi câţiva ucenici de la schit, care îl cercetau în zile de sărbători şi îi aduceau cele de care avea nevoie. Însă nu numai în acest schit avea ucenici, ci începuse să aibă ucenici şi în alte schituri şi mânăstiri, şi chiar şi prin oraşe şi sate, numele lui ajungând vestit până şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania. Unul dintre aceşti ucenici a fost şi duhovnicul Nicolae Ierei, care cunoştea cel mai bine viaţa şi nevoinţa Cuviosului. Acest ucenic, după săvârşirea sa din trup, i-a scris viaţa.

Prin anul 1700, schitul Iezeru, care era ctitoria voievodului Mircea Ciobanu (1553) era în parte ruinat, iar biserica de piatră se afla în paragină. Atunci, episcopul Ilarion, împreună cu credincioşii din satul Cheia, la îndemnul şi cu ajutorul Cuviosului, au refăcut atât biserica cât şi chiliile, între anii 1700-1705, aşa cum citim şi în pisania bisericii: „Iar mai pre urmă s-au prefăcut de iubitoriul de Dumnezeu chir Ilarion, episcop, ajutând şi Antonie schimonahul”.

După 28 ani de aspră nevoinţă şi sihăstrie, Cuviosul Antonie şi-a dat viaţa în mâinile Domnului, înainte de anul 1714. A fost înmormântat de egumenul schitului Iezeru, împreună cu toată obştea, lângă uşa paraclisului săpat de el însuşi în stâncă. Mult timp, fii săi duhovniceşti l-au cinstit în acest loc, transformând peştera şi paraclisul Cuviosului în loc de pelerinaj. Astăzi se mai păstrează chilia Cuviosului, denumită de toţi localnicii „Peştera Sfântului Antonie”, precum şi micul paraclis săpat în piatră, dar care se află într-o stare improprie.

Bibliografie

Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sfinţii mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 205.

Pr. Dr. Paul Mihail, Cuviosul stareţ Paisie de la Neamţu, , în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 484

Pr. Prof Dr. Ioan Rămureanu, Sfântul Mucenic Dasie, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.147.

Idem, Martiriul Sfântului Dasie, în vol. „Actele martirice”, Bucureşti, 1982, p. 243-249.

C. Hristou, Martiriul Sfântului Dasie, ed. I, , apud Pr. Prof Dr. Ioan Rămureanu,op. cit. , p. 147

Ierom. Ioanichie Bălan, Cuviosul Antonie Sihastrul de la Iezerul-Vâlcea, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”

, ed. cit. , p.496.

Sursa sinaxarul ortodox al  sfintilor romani