Sfântul Mucenic Teodot din Ancira 18 Mai

Pentru citirea Canonului de rugăciune către Sfinţii Mucenici Petru, Dionisie şi Paulin; către Sfântul Mucenic Teodot şi cele şapte fecioare din Ancira accesati urmatorul link

http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2015/05/canon-de-rugaciune-catre-sfintii_18.html

Îndulcindu-mă eu - zice Sfântul Nil, scriitorul vieţii acesteia - din multe faceri de bine ale Sfântului Mucenic Teodot, sunt dator nu numai cu cuvintele a lăuda pătimirea lui, ci şi cu faptele a mulţumi pentru dragostea lui. Şi deşi nu sunt vrednic să-1 cinstesc după vrednicie nici cu cuvintele, nici cu faptele; dar mă voi sârgui, pe cât voi putea, pentru că socotesc că este de trebuinţă lucrul acesta, ca să dau în scris viaţa şi pătimirea lui, spre înştiinţarea şi folosul iubitorilor de Dumnezeu; ca să se ştie cum a vieţuit în tinereţe şi cum a ajuns la cununa mucenicească.

Unii spun despre dânsul că la început a avut petrecerea de obşte cu toţi, nedeosebită de saţiul lucrurilor celor dulci ale acestei lumi, că a fost căsătorit după lege şi că a câştigat cârciumă pentru dobândă; însă cu nevoinţa cea mai de pe urmă a muceniciei lui, şi-a înfrumuseţat viaţa cea mai dintâi a sa. Deci, grăiască fiecare ceea ce voieşte; iar eu, cel care am petrecut de la început împreună cu mucenicul, voi spune acelea pe care le-am văzut cu ochii, învrednicindu-mă de sfintele şi folositoarele lui vorbe.

Mucenicul Teodot, mai înainte de a intra în muceniceasca nevoinţă, a făcut multe lucruri bune. La început s-a luptat împotriva poftelor trupeşti, deşi era căsătorit după lege, a ridicat război duhov­nicesc, supunându-şi trupul duhului şi împlinind cuvântul Apostolului:Cei ce au femei, să fie ca cei ce nu au.El atât de mult a sporit în fapte bune, încât şi altora putea să le fie învăţător al curăţiei şi al întregii înţelepciuni. Pentru că nu se robea cu dulcea pătimire sau cu vreo poftă necurată, ci avea înfrânarea şi postul ca pe un început al tuturor bunătăţilor şi cu acestea se înarma în război ca şi cu o pavăză. El socotea omorârea trupului că este desfătare potrivită omului creştin; iar dorirea bogăţiilor o biruia cu împărţirea tuturor averilor sale la săraci. Şi de mirare era la el aceasta că, prefăcându-se că duce viată de cârciumar, făcea multă neguţătorie duhovnicească, câştigând lui Dumnezeu multe suflete omeneşti, pentru că, sub chipul de cârciumar, lucra apostoleşte în taină ca un episcop, iar prin învăţătu­rile şi sfătuirile sale de Dumnezeu insuflate, aducea pe elini şi pe iudei la Biserica lui Hristos, iar pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. El avea şi darul tămăduirii, căci, prin punerea mâinilor şi prin rugăciune, tămăduia toate bolile trupeşti cele netămăduite între oameni; iar prin cuvântul cel mântuitor de suflete, vindeca rănile cele sufleteşti.

Iar pătimirea lui a fost astfel: un ighemon oarecare, cu numele Teotecn, a luat în stăpânire patria noastră, Ancira Galatiei. Acel stăpânitor era om tulburător şi cumplit, care se mângâia cu uciderea şi cu vărsarea de sânge; iar faptele lui cele cu totul spurcate şi pline de necurătie, nu poate să le grăiască nimeni. Acela, cerând împăratului Diocleţian, prigonitorul Bisericii lui Hristos, stăpânirea ighemoniei, a făgăduit ca pe toţi creştinii care se află în Ancira, să-i întoarcă degrabă la păgânătatea elinească.

Deci, ajungând la hotarele Ancirei, numai la auzul venirii sale, atât de mult s-au îngrozit toţi credincioşii, încât îndată s-au pustiit bisericile, iar locurile retrase şi munţii erau pline de fugari, căci ighemonul acela trimitea vestitori unii după alţii, care să spună poporului cumplita îngrozire şi poruncă a muncitorului, prin care se poruncea ca bisericile creştineşti cu altarele lor să le risipească cu totul şi să le amestece cu pământul; iar pe toţi cei ce mărturisesc numele lui Hristos, să-i prindă, să-i lege cu lanţuri, să-i arunce în temniţă şi să-i păzească spre muncire, iar averile lor să le jefuiască. Atunci Biserica lui Hristos a fost întocmai ca o corabie în mijlocul valurilor celor cumplite, primejduindu-se şi temându-se de afundare, căci păgânii, năvălind asupra caselor creştineşti, jefuiau toate, trăgeau afară pe bărbaţi şi pe femei, pe tineri şi pe fecioare; şi pe unii îi dădeau cu neruşinare spre necurăţiile acelor oameni spurcaţi, iar pe alţii îi legau cu lanţuri şi îi aruncau în temniţe.

Nu este cu putinţă a spune primejdiile acelea, care au fost asupra Bisericii în vremea aceea. Preoţii de la bisericile Domnului fugeau, lăsând uşile deschise şi nu se afla loc unde să se ascundă cei ce fugeau de primejdie. Şi, jefuindu-li-se averile, foametea era mult mai grea, decât toate muncile.

Atunci cei ce umblau prin pustietăţi şi cei ce se ascundeau prin munţi şi prin peşteri, mulţi nesuferind foametea, se dădeau în mâinile păgânilor, nădăjduind la vreo milă din partea lor. Deci grea era suferinţa acelor fugari, iar mai ales a acelora care au fost crescuţi în multă îmbelşugare şi îndestulare, iar acum rodeau rădăcini din pustie şi de nevoie se hrăneau cu buruieni sălbatice.

Iar fericitul Teodot ajuta pe aceşti credincioşi într-acea vreme, după dumnezeieştile porunci, suferind multe osteneli şi dându-se în primejdii, deoarece nu cârciumărea precum socotesc unii despre el, ca să strângă aur; ci se prefăcea într-adins a cârciumări, ca să dea facă cârciuma sa adăpost şi odihnă fără de frică pentru fraţii cei izgoniţi. El avea multă purtare de grijă pentru credincioşii ţinuţi în legăturile temniţelor; iar pe cei ce scăpau din legături, îi ascundea la sine, hrănind şi ocrotind pe cei ce rătăceau prin munţi şi prin pustie­tăţi. El lua în taină trupurile sfinţilor mucenici ucişi în multe feluri, care erau aruncate spre mâncarea câinilor, fiarelor şi a păsărilor; pentru că era dată poruncă de moarte de la muncitorul, asupra celor ce ar fi voit să îngroape trupurile mucenicilor. Deci, fericitul Teodot, luând în taină trupurile acestora, le îngropa cu cinste. Astfel era casa dreptului acestuia cârciumă, dar şi scăpare a credincioşilor, pentru că sfântul acesta nu era ştiut de păgâni că este creştin, părând a fi cârciumar. Dar, în ascuns, el era tuturor toate: acoperitor celor izgoniţi, hrănitor flămânzilor, doctor bolnavilor, întăritor celor ce se îndoiau, învăţător al dreptei credinţe, povăţuitor al vieţii celei plăcute lui Dumnezeu şi deşteptător spre nevoinţa mucenicească.

În acea vreme, Teotecn, slujitorul diavolului, a poruncit ca toate bucatele şi băuturile care se vindeau în târg, adică pâinea şi vinul, să fie spurcate cu urâciunile jertfelor idoleşti; şi aceasta o făceau pentru creştini, ca aceştia, şi nevrând, să se împărtăşească din necurăţiile închinătorilor de idoli, cumpărând şi mâncând cele din jertfele idoleşti. Şi nu era cu putinţă să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu, fiind spurcate şi pâinea şi vinul în toată cetatea. Acest lucru văzându-1 fericitul Teodot şi având cumpărate mai dinainte multă pâine, grâu şi vin, le împărţea în taină la cei credincioşi, ospătând la sine mulţi creştini. Atunci cârciuma lui s-a făcut ca corabia lui Noe, care mântuia lumea din potop, că precum atunci, înecându-se toată lumea în ape, nu era cu putinţă cuiva a se mântui afară din corabia lui Noe; tot astfel, şi acum, în cetatea noastră - zice scriitorul nici un creştin nu putea să se păzească de spurcăciunile idoleşti, afară de casa lui Teodot.

Astfel, cârciuma lui s-a prefăcut în casă primitoare de oaspeţi, în biserică de rugăciune şi în altar preoţilor lui Dumnezeu, spre aducerea şi săvârşirea celor fără de sânge dumnezeieşti Taine, că toţi alergau la el, ca cei din potop spre corabie. Aşa era cârciumăria dreptului acesta, aşa i-a fost neguţătoria şi dobânda lui. însă, acum, destup despre aceasta, să vorbim şi despre alte fapte bune ale lui.

În acea vreme s-a întâmplat unui prieten al lui Teodot, cu numele Victor, să fie prins de păgâni, pentru o pricină ca aceasta: Unii din popii cei păgâneşti ai Artemidei l-au pârât ighemonului, spunându-i că Victor ar fi hulit pe zeiţa lor, zicând că Apolon a siluit pe sora sa cea de un pântece, pe Artemida, şi a spurcat-o în ostrovul Delii, înaintea jertfelnicului; deci, se cade păgânilor să se ruşineze de nişte zei desfrânaţi ca aceia ai lor, care au făcut atâta fărădelege, de care oamenii cei înţelepţi nici nu pot auzi.

Auzind ighemonul acestea, a prins pe Victor cel clevetit şi 1-a aruncat în temniţă. Şi mergeau păgânii la acest legat, amăgindu-1 şi zicându-i: „Supune-te ighemonului şi te vei învrednici de mare cinste, vei fi prieten al împăratului, vei câştiga bogăţie multă de la dânsul şi vei petrece în palatul împărătesc. Iar de nu vei asculta pe ighemon, să ştii că te aşteaptă munci cumplite, casa ta va fi dărâmată, averile tale vor fi jefuite şi tot neamul tău se va pierde; iar trupul tău, după acele munci cumplite şi după moartea cea amară, se va arunca câinilor spre mâncare".

Acestea şi mai multe ziceau lui Victor păgânii, iar mărturisitorul dreptei credinţe, Teodot, mergând noaptea la dânsul în temniţă, îl îmbărbăta, zicându-i: „O, Victore, să nu asculţi nicidecum de acele cuvinte amăgitoare, care ţi le zic ţie păgânii, nici să te uiţi la sfatul lor cel viclean, ca să nu te duci în urma lor, lăsându-ne pe noi; pentru că de vei face acestea, atunci vei cinsti mai mult spurcăciunea decât întreaga înţelepciune şi vei iubi nedreptatea în loc de dreptate. O, prietene, nu face aceasta! Căci să ştii că, pe cât aceia te momesc cu făgăduinţele lor viclene, pe atât te trag într-acea arătată pierzare. Oare nu cu nişte făgăduinţe ca acestea au amăgit evreii pe Iuda vânzătorul? Oare l-au folosit pe el cu ceva cei treizeci de arginţi pe care i-a luat? Nimic altceva n-a câştigat, decât ştreangul de sugrumare. Deci nu te nădăjdui că vei câştiga ceva bun de la cei răi, pentru că făgăduinţele lor gătesc moarte veşnică!"

Cu astfel de cuvinte îmbărbăta dreptul Teodot pe Victor. Iar el, până ce şi-a adus aminte de sfătuirea sfântului, s-a arătat viteaz in pătimiri şi a răbdat cu vitejie muncile; şi era lăudat pentru acestea de cei ce priveau la pătimirea lui, ca un mucenic al lui Hristos. Dar, când s-a apropiat de sfârşitul nevoinţei sale şi când urma să-şi ia cununa de la Hristos, a rugat pe muncitor să-1 slăbească puţin, până ce va socoti pentru sine. Şi îndată slujitorii au încetat de a-1 munci şi l-au dus în temniţă, dându-i vreme să se gândească. Iar el a murit în temniţă din pricina atâtor munci ce suferise, lăsând sfârşit neînştiinţat şi neadeverit al mărturisirii sale; şi pentru aceasta până astăzi pomenirea lui este la îndoială.

Iar fericitul Teodot s-a dus la un sat ce se numea Mâlos, care era departe de cetate ca la patruzeci de stadii, pentru că auzise că Sfântul Mucenic Valent, cel ce a pătimit mai întâi în Medichina, sfârşindu-se acolo prin multe bătăi şi prin foc, a fost aruncat în râul ce se numea Galios. Deci, s-a dus la satul acela, însă nu a intrat în el, ci a stat mai jos, lângă râu, la un loc depărtat de sat ca la două stadii. Şi a stat acolo până ce a aflat în râu moaştele mucenicului şi le-a îngropat. Iar întorcându-se de acolo, a întâmpinat pe nişte fraţi din cei de o credinţă care, văzându-1 pe el, i s-au închinat şi i-au dat multă mulţumire, ca unui de obşte făcător de bine al tuturor. Şi i-au mulţumit mai ales pentru o mare facere de bine, pe care le-a arătat-o lor, căci pe când aceia au risipit altarul Artemidei şi au fost prinşi de rudeniile lor şi urma să fie daţi ighemonului spre muncire, atunci Teodot, cu mare purtare de grijă şi cu mult preţ, i-a răscumpărat din legături şi de la munci.

Deci, pentru aceasta închinându-se lui, îi mulţumeau. Iar sfântul, bucurându-se de vederea lor, i-a rugat să prânzească cu dânsul şi, găsind un loc frumos, au şezut pe iarbă verde, căci locul acela era împodobit cu pomi mulţi de livezi şi dumbravă cu multe flori mirositoare şi cântări de păsări. Iar mai înainte de a prânzi ei, sfântul a trimis pe doi în sat, să cheme pe preot ca, venind, să le binecuvinteze masa, să prânzească împreună cu dânşii şi să-i îngrădească în cale cu obişnuitele rugăciuni; pentru că sfântul avea obicei a nu prânzi, nefiind de faţă preotul ca să-1 binecuvinteze.

Şi mergând cei trimişi în sat, au văzut pe preot ieşind din biserică, după cântarea ceasului al şaselea, dar nu l-au cunoscut că este preot. Insă preotul, văzându-i pe ei înconjuraţi de câini, a alergat şi, gonind câinii, le-a urat de bine şi i-a întrebat: „Creştini sunteţi? Dacă sunteţi creştini, veniţi în casa mea, ca să ne veselim cu dragoste întru Hristos".

Iar ei i-au zis lui: „Creştini suntem şi creştini căutăm!" Iar preotul, zâmbind, a zis către sineşi: „O, Frontoane - că aşa se numea el cât de adeverite sunt ţie vedeniile visului! Pentru că am văzut în noaptea aceasta doi bărbaţi asemenea cu voi, grăind către mine şi spunându-mi: «Am adus comoara acestei ţări!» Iar de vreme ce vă văd pe voi asemenea cu cei văzuţi în vis, spuneţi-mi comoara aceea". Răspuns-au bărbaţii cei trimişi: „Cu adevărat, avem cu noi pe bărbatul cel mai scump decât toată comoara, pe fericitul Teodot, pe care, de voieşti a-1 vedea, arată-ne nouă mai întâi pe preotul satului acesta". Iar el a zis: „Eu sunt cel pe care-1 căutaţi! Deci să mergem şi să aducem pe omul lui Dumnezeu în casa mea!" Şi mergând preotul cu trimişii, a văzut pe Sfântul Teodot şi 1-a sărutat pe el şi pe fraţi, rugându-i pe toţi să vină în sat la casa lui. Iar Sfântul Teodot se lepăda a merge, zicând: „Mă sârguiesc să mă întorc în cetate, pentru că se deschide mare nevoinţă şi alergare pentru mântuirea creştinilor şi se cuvine a sluji fraţilor care sunt în primejdii şi în nevoi".

Deci făcând preotul rugăciune, a binecuvântat masa şi au început a prânzi. Iar după prânz, Sfântul Teodot, zâmbind, a zis către preot: „Cât de frumos văd locul acesta pentru îngroparea moaştelor sfinţilor". Iar preotul a grăit către dânsul: ,;Tu sârguieşte-te, ca să avem la acest loc moaşte sfinte'. Grăit-a Teodot: „O, părinte, îngrijeşte-te numai ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să zideşti aici, fără zăbavă, casă de rugăciuni pentru primirea moaştelor sfinţilor şi degrabă se vor aduce la tine moaşte muceniceşti". Zicând acestea, a scos inelul său din deget şi 1-a dat preotului, zicându-i: „Domnul să fie martor între mine şi tine, că degrabă se vor aduce aici moaştele mucenicilor!" Aceasta însă o zicea sfântul prooroceşte, mai înainte înştiinţând despre punerea moaştelor sale acolo; pentru că el se sârguia să intre în nevoinţa mucenicească şi să-şi săvârşească alergarea sa. După aceasta sfântul a mers în cetate, la casa sa, şi a aflat pe toate stricate ca de cutremur, fiind răsturnate de prigonitori.

In cetate erau şapte fecioare care, întărindu-se din tinereţe în întreaga înţelepciune şi în frica lui Dumnezeu şi logodindu-se în curăţie feciorească cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mirele cel nestricăcios şi fără de moarte, acum îmbătrâniseră. Dintre ele, cea mai bătrână era fericita Tecusa, mătuşa lui Teodot. Pe acelea prinzându-le muncitorul, după ce le-a pus la foarte multe munci, n-a putut să le silească la păgânătate. Atunci le-a dat pe ele la nişte tineri desfrânaţi spre spurcare, batjocorind astfel buna credinţă creştină. Deci, fiind duse fecioarele spre spurcare, au suspinat din adâncul inimii şi, ridicându-şi ochii spre cer, se rugau lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, cât timp a fost într-a noastră putere ca să ne păzim fecioria curată, ştii cu câtă pază şi osârdie am ferit-o pe ea neprihănită până astăzi; acum aceşti tineri fără de ruşine au luat stăpânire asupra trupurilor noastre; deci Tu însuţi să ne păzeşti curate

precum voieşti".

Astfel rugându-se sfintele fecioare cu tânguire Domnului, un tânăr mai fără de ruşine a apucat pe Sfânta Tecusa, cea mai bătrână dintre ele, vrând să o batjocorească. Iar ea, apucându-se de picioarele lui, cu lacrimi zicea către dânsul: „Fiule, ce fel de îndulcire va fi vouă de la noi? Ce fel de mângâiere veţi avea, batjocorind trupurile noastre cele obosite de bătrâneţe, de postiri, de dureri şi de munci, precum singuri aţi văzut. Eu am acum mai mult de şaptezeci de ani, iar celelalte surori ale mele sunt ceva mai mici decât mine. De aceea, este cu totul necuviincios vouă, fiind aşa de tineri, să poftiţi la nişte trupuri moarte, pe care îndată le veţi vedea mâncate de fiare şi de păsări, de vreme ce ighemonul a hotărât să nu ne învrednicească pe noi nici de îngropare. Deci nu ne supăraţi pe noi, ca să aflaţi milă de la Domnul nostru Iisus Hristos pentru noi".

Astfel grăind Sfânta Tecusa cu plângere către tineri, şi-a aruncat acoperământul de pe capul său şi-i arăta lui cărunteţile sale, zicând: „Ruşinează-te, fiule, de acestea că şi tu, mi se pare, ai pe maica ta tot aşa de bătrână, dacă mai este încă între cei vii; iar de a murit, apoi adu-ţi aminte de ea şi lasă-ne pe noi, că vei avea plată de la Stăpânul nostru Hristos, pentru că nu este deşartă nădejdea spre El".

Şi s-a umilit tânărul acela împreună cu ceilalţi de nişte cuvinte ca acestea ale sfintei şi, încetând din pofta lor, au început a plânge. Apoi lăsându-le pe ele, s-au dus, nefăcând rău sfintelor fecioare. Şi auzind tiranul că fecioarele au rămas nebatjocorite, n-a poruncit să le mai supere pentru curăţia lor, ci a poruncit să le facă preotese zeiţei Artemida, ca în fiecare an - după obiceiul păgânesc -, să spele idolii în iezerul din apropiere. Deci, sosind ziua acelui praznic necurat al spălării idolilor, care în toţi anii se săvârşea cu mare dănţuire, ei au pus pe fiecare idol într-o căruţă osebită şi îl trăgeau cu tot poporul cu dănţuire spre iezer; iar, din porunca ighemonului, trăgeau şi pe sfintele fecioare înaintea idolilor, fiecare din ele fiind pusă dreaptă şi dezvelită în căruţă deosebită, stând astfel spre râs şi spre batjocură.

Şi ieşind toată cetatea la praznicul acela şi la acea privelişte, se auzea glas de trâmbiţe, ţambale şi cântecele femeilor, care dănţuiau cu capetele descoperite şi cu părul despletit; iar din pricina zgomotului poporului care juca, se cutremura pământul. Şi cu poporul acela mergea şi fiul cel de viperă, ighemonul Teotecn, şi toţi, îndreptându-şi ochii spre fecioarele cele dezvelite, unii se prăpădeau cu râsul, alţii se mirau de vitejia şi răbdarea lor; iar alţii văzând trupurile lor rănite de bătăi, le era milă de dânsele şi plângeau.

Astfel săvârşindu-se prăznuirea cea necurată, Sfântul Teodot era întru mare grijă pentru sfintele fecioare, temându-se ca nu cumva vreuna din ele, slăbind întru nevoinţe, să cadă de la Hristos, nădejdea sa. Deci se ruga pentru dânsele lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să le întărească întru pătimire. Şi s-a închis la rugăciune în casa unui bărbat sărac, cu numele Teoharid, care era aşezată aproape de biserica sfinţilor patriarhi Avraam, Isaac şi Iacov, şi acolo se ruga împreună cu Polihronie, ruda sa, şi cu Teodot cel tânăr, fiul unui prieten al său, şi cu alţi creştini. Deci, căzând Sfântul Teodot cu faţa în jos, zăcea la pământ, rugându-se de la ceasul întâi al zilei până la al şaselea, când le-a spus femeia lui Teoharid, că corpurile sfintelor fecioare au fost înecate în iezer. Auzind o înştiinţare ca aceasta, Sfântul Teodot s-a ridicat puţin de la pământ şi, stând în genunchi, şi-a înălţat mâinile sale spre cer şi, udându-se cu multe lacrimi, ca şi cu nişte picături de ploaie, a zis: „Mulţumesc Ţie, Stăpâne, că ai auzit glasul plângerii mele şi nu ai lepădat în deşert lacrimile mele!"

Apoi a întrebat pe acea femeie, în ce chip le-au înecat în apă pe acele fecioare şi în ce loc, lângă mal sau la mijloc. Iar ea spunea, zicând: „Eu stăteam acolo aproape cu alte femei şi am văzut cum ighemonul îndemna cu multe momeli pe sfintele fecioare ca să slujească idolilor la spălarea lor, făgăduindu-le multe daruri. însă n-a sporit nimic, ci mai ales a rămas ruşinat de Sfânta Tecusa, care 1-a defăimat cu cuvinte ocărâtoare. Iar popii Artemidei şi ai Atenei le dădeau lor haine albe şi cununi de flori, ca întru acelea să slujească cu dânşii idolilor, dar fecioarele au scuipat hainele; iar cununile acelea aruncându-le la pământ,-ie-au călcat cu picioarele. Deci, ighemonul a poruncit ca să lege nişte pietre grele de grumajii fecioarelor şi, punându-le în luntre, să le ducă pe ele în adânc şi acolo să le înece. Şi au fost înecate ele ca la două stadii departe de mal".

Acestea auzindu-le sfântul, a petrecut până seara, sfătuindu-se cu Polihronie şi cu Teoharid, cum ar putea să scoată trupurile sfintelor fecioare din iezer şi să le dea obişnuitei îngropări. După aceea, pe la apusul soarelui, a venit la dânş^;i un tânăr creştin, cu numele Glicherie, care le-a spus că ighemonul a pus lângă iezer străji de ostaşi să păzească, ca să nu ia creştinii din iezer trupurile fecioarelor. Deci sfântul s-a mâhnit foarte mult că nu îi era cu înlesnire să scoată trupurile sfintelor; pe de o parte, din cauza străjilor ce erau puse, iar pe de alta, din cauza greutăţii pietrelor care erau legate de grumajii sfintelor, din care una singură era atât de grea, încât abia putea o căruţă să o ducă.

Iar spre seară, Sfântul Teodot a ieşit singur la biserica sfinţilor patriarhi, care era aproape şi pe care păgânii o îngrădiseră, ca să nu intre în ea cineva dintre creştini. Deci, aruncându-se la pământ înaintea ei, s-a rugat mult. Apoi, sculându-se, s-a dus la biserica sfinţilor părinţi; şi, aflând-o şi pe aceea îngrădită de păgâni, s-a aruncat înaintea ei la rugăciune.

Auzind în spatele lui oarecare strigare şi gâlceavă şi părându-i-se că vine cineva după dânsul, s-a sculat şi s-a întors la casa lui Teoharid, unde, adormind puţin, i s-a arătat în vedenie mătuşa lui, Sfânta Tecusa, zicându-i: „Dormi, fiule Teodote, şi nu ai pentru noi nici o grijă, nici nu-ţi aduci aminte de învăţătura cu care te-am învăţat când erai copil şi te-am povăţuit spre fapta bună mai presus de nădejdea părinţilor tăi. Când eram vie, niciodată nu m-ai defăimat, ci m-ai cinstit ca pe o maică; iar acum, după trecerea mea din această lume, m-ai uitat pe mine, deşi erai dator să-mi slujeşti până în sfârşit. Mă rog, nu lăsa trupurile noastre să stea în apă spre mâncarea peştilor, ci sârguieşte-te îndată de le scoate pe ele, deoarece şi tu, după două zile, vei intra întru nevoinţa pătimirii. Deci, scoală-te şi mergi la iezer; însă, fereşte-te de vânzător". Acestea zicându-le, s-a dus de la dânsul.

Iar Sfântul Teodot sculându-se îndată din somn, a spus acea vedenie fraţilor, şi toţi cu lacrimi s-au rugat Domnului să le ajute a afla trupurile sfintelor muceniţe. Deci fericitul Teodot, socotind întru sine vedenia, nu pricepea ce înseamnă cuvântul acela de pe urmă, care i 1-a spus lui, zicându-i: „Fereşte-te de vânzător!" Dar lucrul acela s-a făcut cunoscut după aceea, cum va arăta cuvântul ce ne stă înainte. Iar după ce s-a făcut ziuă, au trimis pe tânărul acela Glicherie împreună cu Teoharie, ca să se încredinţeze mai bine, despre ostaşii cei ce păzeau, nădăjduind că acum se vor fi dus la praznicul Artemidei, pe care păgânii îl săvârşeau într-acea zi.

Şi ducându-se trimişii, au văzut că încă nu se duseseră ostaşii şi, întorcându-se, au spus fraţilor; deci au petrecut ziua aceea în post şi rugăciune. Iar după ce a înserat, au plecat spre iezer, fără să mănânce, luând nişte seceri ascuţite, ca, intrând în apă, să taie funiile ce ţineau pietrele legate de grumajii sfintelor. Şi era întuneric mare, în noaptea aceea neluminând nici luna şi nici stelele. Şi era locul acela straşnic şi înfricoşat, căci acolo primeau pedeapsă făcători treacă pe acolo după apusul soarelui, deoarece se vedeau multe trupuri, oase şi capete tăiate; unele erau înfipte în pari ascuţiţi, iar altele zăceau pe pământ.

Şi apropiindu-se ei, au fost cuprinşi de frică nu puţină, dar au auzit un glas, zicând: „Teodote, mergi cu îndrăzneală!" Deci s-au îngrozit de glasul acela şi s-au însemnat fiecare cu semnul Sfintei Cruci. Atunci îndată s-a arătat în văzduh, în partea dinspre răsărit, o cruce prealuminoasă, aruncând raze de foc, pe care, văzând-o, li s-a amestecat frica cu bucurie. Deci, căzând în genunchi, s-au închinat Sfintei Cruci şi s-au rugat Domnului. Apoi, sculându-se, au plecat în drumul lor spre iezer; dar, iarăşi ascunzându-se vedenia crucii, s-a făcut întuneric mare, neputând să se vadă unul pe altul. Atunci, căzând o ploaie mare, pretutindeni se făcuse apă şi noroi, aşa că abia puteau merge în picioare; iar drumul fiind foarte alunecos, le era osteneala nu mai mică decât frica.

Deci au stat iarăşi la rugăciune, cerând ajutor de la Dumnezeu la o nevoie ca aceea; şi, iată că deodată, li s-a arătat o lumină ca de foc, arătându-le calea. Apoi Sfântului Teodot i s-au arătat şi doi bărbaţi în haine luminoasei, având perii capetelor şi bărbile lor cărunte, şi grăind către dânsul: „îndrăzneşte, Teodot, Domnul nostru Iisus a scris numele tău în rândul mucenicilor, auzind rugăciunea ta cea cu lacrimi vărsată pentru aflarea trupurilor sfintelor lui mirese. Noi suntem trimişi de Dânsul în ajutorul tău şi suntem din ceata - acelor sfinţi părinţi, la care te-ai rugat în noaptea trecută înaintea bisericii lor. Iar după ce vei merge la iezer, vei vedea întrarmat pe Sfântul Mucenic Sosandru, îngrozind şi izgonind pe ostaşii cei ce străjuiesc. însă nu se cădea ţie să aduci cu tine pe vânzătorul!"

Acestea zicându-le, s-au făcut nevăzuţi. Iar Sfântul Teodot n-a ştiut cine este vânzătorul care merge cu dânsul. Deci, urmând lumina cea de foc, care li s-a arătat lor, au venit la iezer. Atunci deodată s-au făcut fulgere şi tunete înfricoşate şi a căzut ploaie mare şi furtună de vânt cumplită; iar ostaşii de frică au fugit, nu numai din cauza furtunii celei mari şi a tunetelor celor înfricoşate, care erau cu fulgere şi cu vărsare mare de ploaie, dar, mai ales, pentru vedenia cea de spaimă; pentru că au văzut pe un bărbat mare înarmat, având zale, pavăză, coif pe cap şi o suliţă mare în mâini, şi toate acestea străluceau ca focul. Şi era acesta Sfântul Mucenic Sosandru. De o vedenie ca aceasta au fugit ostaşii abia vii, fiind cuprinşi de mare frică. Iar apa iezerului, din cauza vânturilor ce băteau şi a furtunii, s-a golit la celălalt mal, încât s-a văzut uscat fundul iezerului şi se zăreau trupurile sfintelor muceniţe.

Deci, mergând acolo, au tăiat cu secerele funiile de la grumajii lor şi, luând trupurile lor, le-au pus în căruţe şi le-au adus la biserica sfinţilor patriarhi, unde le-au îngropat lângă biserică. Iar numele acelor sfinte fecioare sunt acestea: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matrona şi Iulia. Aceste sfinte fecioare au pătimit în optsprezece zile ale lunii lui mai.

Şi făcându-se ziuă, a sosit ştire în cetate că s-au furat trupurile fecioarelor din iezer. Atunci ighemonul, popii şi ceilalţi închinători la idoli, s-au umplut de mânie şi oriunde vedeau vreun creştin, îl prindeau şi îl aduceau la cercetare. Astfel, mulţi credincioşi fiind prinşi şi rupţi ca şi cu nişte dinţi de fiare, Sfântul Teodot a aflat de aceasta şi a vrut să se dea singur în mâinile păgânilor, dar a fost oprit de fraţi.

Iar Polihronie, schimbându-şi hainele şi făcându-se ca un lucrător de pământ din sate, a mers la târg, vrând cu dinadinsul să afle cele ce se întâmplă, dar îndată a fost prins de nişte elini şi dus la ighemon, unde, bătându-1 şi făcându-i multe răni, l-au întrebat despre cei ce au luat trupurile sfintelor. Şi dacă a văzut Polihronie sabia scoasă asupra capului lui, s-a îngrozit de moarte şi, temându-se, a spus tot adevărul, că Teodot cârciumarul a scos trupurile din iezer şi le-a îngropat pe ele lângă biserica patriarhilor. Deci, păgânii, îndată dezgropând din pământ moaştele sfintelor muceniţe, le-au ars în foc; iar pe Teodot îl căutau spre muncire. Şi i s-a spus sfântului despre aceasta în seara acelei zile. Atunci a cunoscut sfântul că Polihronie - ruda şi prietenul său - este vânzătorul de care îi porunceau sfinţii să se ferească. Deci şi-a pus în gând să se dea pe el la munci pentru Dumnezeu, zicând fraţilor: „Rugaţi-vă pentru mine lui Hristos Dumnezeul nostru, ca să mă învrednicească cununii muceniceşti".

Atunci toţi s-au rugat cu dânsul în toată noaptea aceea, iar sfântul zicea în rugăciunea sa: „Doamne Iisuse Hristoase, nădejdea celor deznădăjduiţi, dă-mi mie să săvârşesc cu bine nevoinţa alergării muceniceşti şi primeşte sângele meu cel vărsat ca o jertfă ce se aduce Ţie pentru toţi cei chinuiţi pentru Tine; uşurează greutatea lor şi alină viforul cel cumplit al prigoanei, ca în pace şi linişte adâncă să petreacă cei ce cred întru Tine, Stăpâne". Şi făcându-se ziuă, sfântul se sârguia să iasă, ca să se dea la muncire, dar s-a făcut plângere mare între fraţi şi, cuprinzându-1 pe el, ziceau: „Mântuieşte-te, o, Teodote, lumina cea luminoasă şi dulce a Bisericii, pentru că, după trecerea acestor primejdii, vei moşteni cereasca lumină şi te vor primi pe tine cetele sfinţilor îngeri şi ale arhanghelilor şi te va străluci slava Sfântului Duh şi a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce şade de-a dreapta Tatălui. De nişte bunătăţi ca acestea îţi va fi pricinuitoare alergarea acestei nevoinţe de acum. Iar nouă, celor ce rămânem în învăluire, ducerea ta de la noi nu ne va aduce altceva, decât numai plângere, tânguire şi suspinare".

Astfel plângând toţi, Sfântul Teodot pe fiecare îl îmbrăţişa şi-1 săruta cu sărutarea cea mai de pe urmă. Şi le-a poruncit ca, atunci când va veni preotul Fronton din satul Mâlos să-i aducă inelul, să-i dea aceluia moaştele lui, de vor putea să le ia în taină. Zicând acestea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci peste tot trupul şi a ieşit fără temere. Şi mergând el, l-au întâmpinat doi dintre cei mai mari cetăţeni cunoscuţi ai lui şi, voind să arate sfântului dragostea prieteniei, îi ziceau să se ascundă repede, spunându-i: „Popii Atenei şi ai Artemidei şi poporul te pârăsc la ighemon, că pe toţi creştinii îi sfatuieşti să nu se închine pietrei celei nesimţitoare şi lemnului, şi multe altele spun asupra ta, iar Polihronie îi povesteşte că tu ai furat trupurile fecioarelor. Deci, păzeşte-te, Teodote, până ce ai vreme, pentru că lucrul acesta este fără de minte, ca singur să te dai la munci". Atunci sfântul a zis către dânşii: „Dacă îmi sunteţi prieteni şi voiţi să-mi arătaţi dragostea voastră, să nu mă împiedicaţi de la calea pe care am apucat, ci mai bine duceţi-vă la judecător şi spuneţi celor mari, că Teodot pe care îl părăsesc popii şi poporul, se află înaintea uşii". Aceasta zicând sfântul către dânşii, a mers îndată şi, intrând în mijlocul divanului^ stătea şi căuta cu faţa veselă spre uneltele de muncă. Şi era acolo un cuptor înfocat, căldări fierbând şi roate şi alte multe unelte de muncă.

Iar sfântul, privind spre toate acestea, nu se înspăimânta, nici nu se tulbura cu gândul, ci stătea vesel, arătându-şi vitejia inimii. Şi căutând ighemonul spre dânsul, i-a zis: „Nimic din muncile ce-ţi sunt puse înainte nu vei pătimi, dacă te vei pleca să aduci jertfe zeilor; pentru că vei fi liber de toate pârele pe care toată cetatea şi popii le vestesc nouă despre tine. Aşa te vei face prieten nouă şi vei fi iubit de împărat şi cu cinste vei fi cinstit de dânsul, dacă te vei lepăda de Iisus, pe Care Pilat, cel ce a fost mai înainte de noi, L-a răstignit în Iudeea. Deci socoteşte în tine cu înţelegere, o, Teodote, că ne pari a fi om înţelept şi se cuvine ca omul cel cu pricepere să le facă toate cu socoteală şi cu luare aminte; depărtează-te de la toată nebunia şi pe ceilalţi creştini depărtează-i de la aceea şi vei stăpâni toată cetatea; pentru că te voi pune popă lui Apolo, mai marele zeu, care arată poporului dar mult, spune mai înainte cele ce au să fie şi tămăduieşte bolile cu meşteşug doctoricesc. Acestuia de îi vei sluji, tu vei pune popi celorlalţi zei şi prin tine se vor ridica la dregătorii mari, prin tine se vor ruga judecătorii şi scrisorile către împăratul pentru treburile poporului prin tine vor începe a se rândui. Se vor adăuga ţie, pe lângă cinste, bogăţii multe, neamul tău va fi luminos între neamuri şi, de ai trebuinţă acum de averi, îţi voi da îndată".

Acestea zicând ighemonul, s-a ridicat un glas din popor, care fericea pe Teodot pentru darurile ce i se dădeau, sfătuindu-1 să le ia. Iar Sfântul Teodot a început a răspunde astfel către ighemonul Teotecn: „Mai întâi doresc acest dar de la Domnul meu Iisus Hristos, pe care tu l-ai ocărât acum ca pe un om prost, ca să-mi dea mie să vădesc rătăcirea voastră şi înşelăciunea zeilor voştri, şi să mărturisesc prin cuvinte scurte taina întrupării şi minunile Fiului lui Dumnezeu, pentru că se cade o, Teotecne, ca credinţa mea în Hristos s-o arăt înaintea voastră a tuturor, cu lucrul şi cu cuvântul. Iar de faptele zeilor voştri ruşine este a şi grăi, însă voi zice acestea spre înfruntarea voastră. Acela pe care voi îl numiţi Dia şi credeţi că este zeu mai mare decât toţi zeii, atât s-a întins spre necurata poftă de femei şi de copii, încât avea el început şi sfârşit a toată răutatea; că Orfeu, făcătorul vostru de stihuri, povesteşte că Dia a ucis pe Saturn, adevăratul său tată, şi pe adevărată maică-sa, Rea, o avea femeie, din care a născut o fiică, Persefona; dar şi cu aceea a păcătuit. Iarăşi mai avea femeie pe sora sa, Junona; precum şi Apolon a spurcat pe sora sa, Artemida, în capiştea din ostrovul Delos. De asemenea şi Aris se îndrăcea cu pofta desfrânării spre Venera şi Ifestos spre Atina, fiind fraţi de sânge spre surorile de un sânge.

Din acestea vezi oare, ighemoane, cât este de spurcată fărăde­legea zeilor voştri? Legea nu pedepseşte oare acum pe cei ce fac unele ca acestea? Deci voi vă lăudaţi cu nişte zei desfrânaţi ca aceştia, neruşinându-vă a vă închina ucigătorilor de tată, amestecătorilor de sânge, preadesfrânaţilor, spurcătorilor de copii şi vrăjitorilor; pentru că acestea le-au scris făcătorii voştri de stihuri despre zeii voştri, ca şi cum ar lăuda lucrurile lor cele urâte.

Iar faptele şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos sunt potrivnice lor. Ele toate sunt curate şi n-au nici o prihană; iar despre taina întrupării Lui, sfinţii prooroci au vestit mai înainte, zicând: „în vremile cele mai de pe urmă se va pogorî Dumnezeu din cer către oameni şi va petrece cu dânşii ca un om, făcând semne şi minuni negrăite^ tămăduind bolile celor neputincioşi şi învrednicind pe oameni împărăţiei cerului".

Iar despre întruparea Lui, despre pătimirea Sa pentru noi, des­pre moartea Lui cea de voie şi despre învierea Sa din morţi, aceiaşi sfinţi prooroci au vestit mai înainte cu toată adeverirea. Martori ai întrupării Lui sunt haldeii şi vrăjitorii Persiei cei preaînţelepţi, care, prin arătarea stelei, au cunoscut naşterea Lui cea trupească şi, venind cu daruri la Dânsul, I s-au închinat ca unui Dumnezeu. Martori ai învierii Lui sunt ostaşii romani, cărora le-a fost încredinţată paza mormântului. Aceia au văzut scularea cea dumnezeiască şi atotpu­ternică a Domnului din mormânt, şi, ducându-se în cetate, au vestit-o arhiereilor. Iar minunile Domnului nostru, pe care le făcea vieţuind cu oamenii, cine le va spune cu de-amănuntul?

Întâi a prefăcut apa în vin, cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni în pustie; pe cei bolnavi îi tămăduia cu cuvântul, umbla pe mare ca pe uscat; de stăpânirea Lui se temea firea focului; celui orb din naştere i-a dăruit vedere; pe cei şchiopi i-a făcut să umble; cu porunca Lui au înviat morţii, pe Lazăr cel mort de patru zile, 1-a ridicat din mormânt cu cuvântul şi 1-a întors la viaţă. Cu nişte minuni ca acestea preaslăvite şi preaminunate S-a arătat că este aievea Dumnezeu adevărat şi Atotputernic, iar nu om de rând între oameni".

Aşa mărturisind sfântul mucenic, cu glas mare pentru Domnul nostru Iisus Hristos, tot poporul închinător de idoli s-a tulburat şi clocotea ca o mare umflată de vânturi. Popii îşi smulgeau părul, îşi rupeau hainele de pe ei, îşi stricau cununile; iar poporul, mâniindu-se, striga cu răcnete necuviincioase şi cârtea cu mânie asupra ighemo- nului, zicând: „Pe un hulitor de zei ca acesta, vrednic de moarte, îl laşi să grăiască multe şi nu îl munceşti şi îl pedepseşti îndată?"

Atunci ighemonul, mai mult aprinzându-se de mânie, a poruncit ostaşilor să dezbrace hainele de pe mucenic şi gol să-1 spânzure la muncă, ca să-i strujească cu unghii trupul. Şi s-a sculat singur de la locul său, vrând să muncească pe sfântul cu mâinile sale. Şi se auzeau glasuri de tulburare, propovăduitorii strigând, poporul pornindu-se cu mânie şi gâlceavă, şi slujitorii pregătindu-se să muncească pe robul lui Hristos, luându-şi uneltele cele de muncă în mâini; singur muce­nicul era în pace şi netulburat cu duhul şi stătea cu linişte sufletească, ca şi cum nu împotriva lui s-ar fi ridicat o tulburare ca aceea.

Deci l-au spânzurat gol şi l-au strujit cu unghii de fier fără de milă; iar el se lumina şi zâmbea cu faţa, ca şi cum nu el ar fi fost muncit, pentru că avea pe Cel ce-1 ajuta, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi fiind astfel muncit, slujitorii se schimbau, pentru că unii ostenind, alţii luau uneltele şi-1 munceau. Iar mucenicul era nebiruit, pătimind ca într-un trup străin, deoarece avea toată mintea sa adâncită întru Domnul. Iar ighemonul Teotecn, văzând acestea, a poruncit ca să toarne pe rănile lui oţet prea iute, amestecat cu sare, şi cu făclii să-i ardă coastele.

Iar mucenicul, fiind astfel ars, a simţit putoarea din arderea trupului său şi a început a-şi întoarce nările puţin. Acest lucru văzându-1 ighemonul, a alergat îndată la el, şi i-a zis: „Teodote, unde este acum îndrăzneala cuvintelor tale? Pentru că te văd pe tine biruit de munci! Cu adevărat, de n-ai fi hulit pe zei şi de te-ai fi închinat puterii lor, apoi n-ai fi pătimit unele ca acestea. Au nu te-am sfătuit pe tine, om fiind prost şi cârciumar, să nu te împotriveşti poruncii împăratului, care are stăpânire peste sângele tău?"

Mucenicul i-a răspuns: „O, ighemoane, nu mă socoti pe mine că sunt biruit de munci, văzând că-mi întorc puţin nările de la putoarea acestui trup ars; ci mai bine porunceşte slujitorilor tăi, să facă porunca mai cu silinţă, pentru că-i văd slabi şi cu lenevire făcând lucrul lor; iar tu caută alte munci şi mai cumplite, ca să cunoşti puterea Domnului meu, Care mă întăreşte pe mine şi cu al Cărui ajutor împuternicindu-mă, nu te bag în seamă pe tine, ca pe un rob prea prost, nici pe împăratul tău".

Astfel grăind sfântul, ighemonul a poruncit să-1 bată cu pietre peste gură, să-i sfărâme fălcile şi să-i zdrobească dinţii. Iar sfântul, primind această bătaie, zicea către ighemon: „Chiar şi limba de mi-ai tăia-o, tot nimic nu vei spori; pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos ascultă pe robii Săi, chiar când ei tac".

Şi ostenind slujitorii de multa muncire, ighemonul a poruncit să ia pe Sfântul Teodot, să-1 închidă în temniţă şi să-1 ţină acolo pentru altă cercetare. Şi fiind dus mucenicul prin cetate la legăturile temniţei, având tot trupul rănit, arăta biruinţa sa asupra muncitorului şi a diavolului prin însăşi rănile acelea. Iar mulţimea poporului, înconjurându-1 şi uitându-se spre el ca la o privelişte, le arăta puterea lui Hristos, zicând: „Vedeţi toţi cât de minunată şi atotputernică este puterea lui Hristos, Domnul meu? Cum le dă putere celor ce pătimesc pentru El, ca să nu simtă durerile trupeşti cele din bătăi! Neputinţa trupească o face mai tare decât focul şi pe oamenii cei de neam prost îi ridică la îndrăzneală atât de mare, încât nesocotesc poruncile împăraţilor şi îngrozirile boierilor. Şi tuturor, fără de făţărnicie, Stăpânul nostru le dăruieşte cu nelipsire darul Său, celor de neam prost, ca şi celor de neam bun; robilor, ca şi celor liberi; barbarilor, ca şi elinilor celor ce cred în El". Şi iarăşi, arătându-şi rănile sale, zicea: „Nişte jertfe ca acestea de la cei credincioşi, se cuvine a se aduce lui Hristos, Dumnezeului nostru, Care El însuşi mai întâi a pătimit pentru fiecare din noi". Astfel grăind sfântul cu glas mare către popor, a intrat în temniţă şi l-au închis în legături.

Iar după ce au trecut şaisprezece zile, ighemonul Teotecn a poruncit să pregătească divan în mijlocul cetăţii, la loc de privelişte. Deci, scoţând din temniţă pe Sfântul Mucenic Teodot, l-au pus înaintea judecăţii şi au zis către el: „Teodot, apropie-te de noi, pentru că socotesc că, pedepsit fiind cu muncile de până acum, acum ti-ai lăsat mândria cea de mai dinainte şi te-ai făcut mai bun. Cu adevărat, fără de socoteală, singur ai adus asupra ta atâtea munci, pentru că noi nu vroiam să te muncim. Deci, acum lepădându-ti împotrivirea ta, recunoaşte stăpânirea atotputernicilor zei, ca să te învredniceşti darurilor noastre, pe care ti le-am făgăduit şi le făgăduim şi acum, de te vei închina zeilor; iar de nu, apoi îndată vei vedea focul cel pregătit asupra ta, fiarele cele ascuţite şi gurile fiarelor celor deschise spre sfâşierea ta".

Iar sfântul mucenic a răspuns: „O, Teotecne, ce lucru atât de cumplit vei putea să afli asupra mea, care ar fi în stare să biruiască puterea Domnului meu, care mă întăreşte pe mine? Deşi trupul meu, precum vezi, este foarte rănit de cele dintâi munci, însă încearcă puterea cea nouă întru mine şi adaugă mădularelor mele alte feluri de munci, ca să vezi cât pot să le sufăr pe toate".

Deci, ighemonul a poruncit ca iarăşi să spânzure pe sfânt şi să-1 strujească cu unghii de fier, înnoind rănile lui cele dintâi. Iar sfântul, fiind muncit, mărturisea cu glas mare numele lui Iisus Hristos. Apoi, luându-1 pe mucenic, îl târau pe hârburi ascuţite. După aceasta, spânzurându-1, iarăşi îl strujeau, încât nu se mai găsea loc sănătos pe trupul lui, ci tot trupul era ca o rană; numai limba era întreagă şi cu aceea slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu; iar pe muncitori şi pe slujitori îi ocăra ca pe nişte neputincioşi. Apoi ighemonul neştiind cum să muncească mai mult pe sfântul, a dat asupra lui hotărâre de moarte, astfel: „Pe Teodot, apărătorul credinţei galileenilor, vrăjma­şul zeilor noştri, potrivnicul poruncii împărăteşti şi ocărâtorul meu, stăpânirea noastră porunceşte, ca să fie tăiat cu sabia şi trupul lui să se ardă cu foc, ca să nu se îngroape de creştini" .

Deci sfântul fiind dus la tăiere într-un câmp de lângă cetate, venea după el popor mult, bărbaţi şi femei, vrând să-i vadă sfârşitul. Şi ajungând sfântul la locul cel de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Făcătorul cerului şi al pământului, Cel ce nu părăseşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, mulţumesc Ţie că mă învredniceşti pe mine să fiu cetăţean ceresc şi părtaş al împărăţiei Tale. Te laud că mi-ai dat să biruiesc pe balaur şi să-i sfărâm capul; însă Te rog, dă credincioşilor robilor Tăi uşurare din scârbele ce sunt puse asupra lor, ca să se sfârşească la mine gonirea ce se face de către păgâni asupra Bisericii Tale. Dă pace Bisericii Tale, izbăvind-o de muncirea diavolului". Şi sfârşind rugăciunea, a zis: „Amin". Apoi, întorcându-se, a văzut pe fraţi plângând şi le-a zis: „Fraţilor, nu plângeţi după mine, ci preamăriţi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care mi-a dat putere a-mi săvârşi nevoinţa şi a birui pe vrăjmaş; iar eu mă voi ruga cu îndrăzneală lui Dumnezeu pentru voi". Zicând aceasta, şi-a plecat cinstitul său cap sub sabie şi, tăindu-i-se, s-a sfârşit întru Domnul, în şapte zile ale lunii iunie.

Iar slujitorii, aducând lemne multe, le-au pus peste trupul mucenicului, vrând să-1 ardă după porunca tiranului. Dar, deodată, cu puterea lui Dumnezeu, s-a făcut o furtună mare şi s-a arătat o lumină ca fulgerul, strălucind împrejurul trupului mucenicului, încât nimeni nu îndrăznea să se apropie ca să aprindă lemnele. Şi înştiinţându-se de acestea ighemonul, a poruncit ostaşilor să treacă la locul acela şi să păzească trupul, ca să nu-1 fure creştinii.

Şi făcându-şi ostaşii colibă de stâlpări de finic şi de trestii, şedeau acolo. Şi fiind târziu, trecea pe acolo - după rânduiala lui Dumnezeu - preotul Fronton, purtând inelul mucenicului şi mergând de la satul său în cetate. Iar el nu ştia nimic de sfârşitul Sfântului Teodot. Şi avea asinul lui încărcat cu vin vechi, pe care îl ducea să-1 vândă în cetate, pentru că era lucrător de vie şi din aceea îşi hrănea casa.

Iar când s-a apropiat de acel loc unde zăcea trupul mucenicului şi era straja ostaşilor, asinul s-a poticnit şi a căzut. Şi văzând ostaşii aceasta, au alergat să-i ajute lui Fronton să-şi ridice asinul, şi i-au zis: „Străinule, unde mergi acum noaptea? Abate-te şi dormi cu noi, că aici este şi păşune bună pentru dobitocul tău".

Deci preotul Fronton s-a plecat dorinţei lor şi a rămas la ei; iar trupul mucenicului zăcea acoperit cu găteji şi fân. Şi lângă colibă era foc şi bucate gătite pentru cină; deci, ostaşii au chemat pe oaspete, ca să mănânce cu ei. Şi luând el un vas, 1-a umplut cu vin de al său şi 1-a dat lor să-1 bea. Iar ei, gustând, au lăudat vinul că este foarte bun, întrebându-1 de câţi ani este. Fronton le-a răspuns: „Este de cinci ani". Iar ei bând vin şi neştiind că oaspetele este creştin şi preot, vorbeau fără ferire, povestindu-i toate ce se întâmplaseră în zilele acelea: cum şapte fecioare au fost înecate, deoarece n-au vrut să spele idolii şi cum Teodot cârciumarul a scos noaptea trupurile lor din iezer şi le-a îngropat, şi făcându-se cercetare pentru aceea, el singur a venit la judecată şi s-a dat la munci de bunăvoie; şi a răbdat cu atâta bărbăţie muncile cele cumplite, ca şi cum ar fi fost de aramă sau din fier.

Apoi i-au arătat ostaşii preotului Fronton trupul mucenicului, zicând: „Iată aici trupul-aceluia tăiat, pe care îl păzim după poruncă". Şi ascultând preotul vorba lor, mulţumea în sine lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat a şti de pătimirea şi de sfârşitul Sfântului Teodot, şi se gândea în sine cum ar putea să fure acel cinstit trup. Deci, umplând iarăşi vasul cu vin, le-a dat lor, poftindu-i să bea cât vor, şi astfel i-a îmbătat. Iar după ce au adormit, preotul s-a sculat şi s-a apropiat de trupul Sfântului Mucenic şi, descoperindu-1, 1-a sărutat cu lacrimi. Apoi a scos inelul din degetul său şi 1-a pus în degetul mucenicului, zicând: „O, Sfinte Teodote, mucenice al lui Hristos, împlineşte ceea ce mi-ai făgăduit mie".

Deci, punând trupul şi capul aceluia pe asin în locul vinului şi legându-le bine, a dat drumul dobitocului, care s-a dus în satul preotului, ducând pe el trupul mucenicului. Iar preotul a pus iarăşi gătejele şi fânul la loc ca şi cum ar fi trupul mucenicului şi, venind la colibă, s-a culcat. Iar dimineaţa sculându-se, a început a se mâhni pentru asin, zicând: „Mi-a fugit dobitocul! Oare nu 1-afurat cineva?" Şi se amărau ostaşii împreună cu el, neştiind că este furat trupul mucenicului, pentru că vedeau gătejele şi fânul la locul lor. Deci lăsând preotul la dânşii vinul, s-a dus, prefăcându-se că-şi caută asinul, şi nu s-a mai întors, ci s-a dus în satul său.

Iar asinul, fiind povăţuit de înger, a mers în acel loc unde Sfântul Teodot prânzise cu preotul Fronton şi lăudase acel loc frumos, ca fiind cuviincios pentru primirea sfintelor moaşte, şi îl sfătuise pe preot să zidească o casă de rugăciune şi să aştepte moaşte muceniceşti. Acolo venind asinul, stătea, nepăşind nicăieri mai depar­te, până ce a sosit stăpânul său, fericitul Fronton preotul, şi a luat moaştele mucenicului. Şi chemând nişte fraţi credincioşi, le-a îngro­pat în locul acela cu cinste şi după o vreme a zidit o biserică în numele Sfântului Mucenic Teodot şi întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Acestea - adaugă scriitorul vieţii acestuia - le-am scris cu toată încredinţarea, eu, smeritul Nil, vouă, fraţilor iubiţi întru Domnul, ca unul ce ştiu viaţa lui şi am fost împreună cu el în legăturile temniţei, iar voi să le citiţi cu credinţă şi să le ascultaţi cu dragoste, ca să aveţi parte cu Sfântul slăvitul Mucenic Teodot şi cu toţi sfinţii, care s-au nevoit pentru dreapta credinţă, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.