Sfinţii Metodie şi Chiril, apostolii slavilor - 11 mai

Pe vremea împăraţilor greceşti luptători împotriva icoanelor, Leon Armeanul şi Mihail Travlul, care s-a numit şi Valvos, şi apoi pe vremea lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun neam şi bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaş şi cu boieria sutaş, având o soţie cu numele Maria. Acela a născut pe aceşti doi luminători ai lumii şi luminători ai ţărilor slavoneşti, pe Metodie şi Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în sfânta schimă Chiril. Deci mai întâi Metodie, ca cel ce era mai în vârstă, a slujit în cetele ostăşeşti şi, fiind cunoscut împăratului, a foşt pus voievod şi trimis în părţile ce se mărgineau cu slavonii.

Aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu, ca să înveţe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă învăţător duhovnicesc şi păstor în vremea sa. Şi petrecând în rânduiala de voievod ca la zece ani, văzând pe de o parte deşertăciunea gâlcevilor vieţii, iar pe de alta, supărându-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioşi, a lăsat slujba de voievod şi toate cele frumoase ale acestei lumi şi, ducându-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rânduiala monahicească şi slujea împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptându-se cu vrăjmaşii cei nevăzuţi ai duhurilor răutăţii.

Iar Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece după naştere, atunci când mama sa l-a dat la doică, ca aceea să-l hrănească cu sânul ei, el n-a voit deloc să sugă lapte străin, decât numai al mamei sale; şi părinţii lui se minunau de aceasta. Iar când pruncul a fost de şapte ani şi a început a învăţa carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui şi mamei sale, zicând: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră şi a zis către mine: «Alegeţi ţie dintr-acestea, pe care vei voi întru însoţire, ca să-ţi fie ajutătoare în toate zilele vieţii tale». Iar eu, căutând, mi-am ales pe una mai bine împodobită decât toate, cu faţa luminoasă şi cu toate podoabele cele de mult preţ înfrumuseţată, al cărei nume era Sofia".

Iar părinţii lui, socotind vedenia aceea şi înţelegând că fecioara Sofia este înţelepciunea lui Dumnezeu, care avea să se dea pruncului de la Dumnezeu, s-au bucurat cu duhul şi-l învăţau totdeauna cu stăruinţă nu numai citirea cărţilor, ci şi obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povăţuindu-l la înţelepciunea cea duhovnicească şi spunându-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinsteşte pe Domnul şi te vei întări; păzeşte poruncile Lui şi vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăbliţele inimii tale şi numeşte înţelepciunea sora ta; iar înţelegerea să ţi-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decât soarele şi decât întocmirea luminii tuturor stelelor".

Şi învăţând pruncul carte, sporea cu ţinerea de minte şi cu înţelegerea, mai mult decât toţi vârstnicii săi, şi avea dragoste mare către Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ale cărui cărţi le citea totdeauna şi multe dintre cuvintele şi tâlcuirile lui le învăţa pe de rost. Şi închipuind o cruce pe un perete, a scris şi aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvân- tătorule de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viaţa te-ai arătat ca un înger; căci cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca serafimii; iar învăţăturile tale cele dreptcredincioase au luminat toată lumea. Deci, te rog, primeşte-mă şi pe mine, care cad la Tine cu credinţă şi cu dragoste; fii mie părinte, învăţător şi luminător".

Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împărăţie după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora. Iar pe lângă Mihail, fiind încă prunc, erau puşi trei boieri mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist patriciul şi Dromi logofătul. Acest logofăt cunoştea pe părinţii lui Metodie şi ai lui Constantin şi, auzind de isteţimea minţii copilului Constantin, a trimis după el ca să înveţe împreună cu tânărul împărat Mihail,'care învăţa carte, ca, privind împăratul la isteţimea minţii lui Constantin, să se sârguiască singur a învăţa degrabă. Iar pruncul s-a bucurat de aceasta foarte, şi pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicând: „Dumnezeul părinţilor şi Doamne al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înţelepciunea care şade pe scaunele Tale şi nu mă lepăda pe mine de la slugile Tale, căci eu sunt sluga Ta şi fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ţie şi să slujesc Ţie, Domnului Dumnezeului meu, în toate zilele vieţii mele".

Şi, ducându-l în Constantinopol şi fiind dat dascălilor împără­teşti, degrabă a învăţat înţelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri a lui Homer, retorica, filosofía, aritmetica, astronomia, muzica şi toate meşteşugurile elineşti, încât era de mirare dascălilor săi pentru atâta isteţime a minţii sale. Şi s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înţelepciune mai mult decât alţii. El nu era înţelept numai în limba elinească, ci şi în alte limbi, pentru că învăţase bine scriptura latinească şi vorbirea siriană şi se deprinsese şi cu alte limbi străine. Şi îl iubea foarte logofătul, întâi pentru înţelepciune; iar al doilea pentru întreaga înţelepciune şi pentru obiceiurile cele îmbunătăţite, de care era plin pruncul, cel ce venise acum în vârstă desăvârşită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în inima lui cea curată, povăţuindu-l la tot lucrul bun.

Iar stăpânul său, logofătul, văzând acest lucru într-însul, îl cinstea foarte mult şi pentru aceasta, Constantin era cel dintâi păzitor de casă în curtea logofătului, având stăpânire peste toţi, şi umbla cu îndrăzneală şi fără opreală în împărăteştile palate, oricând ar fi voit. Această stăpânire i se dăduse, fiindcă era iubit şi de împărat.

La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită de el din scăldătoarea Sfântului Botez. Acea fecioară era de neam mare şi părinţii săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci logofătul voia s-o însoţească cu Constantin şi pentru aceasta se ostenea în tot chipul, îndemnând la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte şi făgăduindu-i împreună cu bogăţia şi cinstea de mare boierie de la împăratul.

Iar fericitul Constantin, fugind de lume şi de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului şi acolo intrând într-o mănăstire, a luat pe sine chipul monahicesc. Deci a fost pentru dânsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar şi de la împărat, şi abia după şase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în chipul monahicesc. Deci, luându-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeşnic, şi l-au silit să ia treapta preoţească în zilele preasfinţitului patriarh Metodie, când încetase eresul luptei împotriva icoanelor. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofii şi dascăl de filosofie. Iar după puţină vreme, agarenii ce stăpâneau Siria - care pe vremea împăratului Teofil, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, au biruit puterea oştirii greceşti, stricând preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomeneşte despre aceasta în ziua a şasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinţilor 42 mucenici din Amoreea aceia mândrindu-se de puterea lor şi batjocorind pe creştini, au trimis la Constantinopol o hulă asupra Preasfintei Treimi, zicând: „Cum voi, creştinii, zicând că este Unul Dumnezeu, îl despărţiţi pe Acela în trei, mărturisind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul? Dacă puteţi să ne arătaţi această închipuire, apoi să trimiteţi la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi pentru credinţa voastră şi să ne dovedească în cuvinte".

Iar împăratul, sfătuindu-se cu preasfinţitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dându-i doi asincriţi (dregători) înţelepţi. Şi s-a dus fericitul acolo, râvnind apostoleşte după Hristos şi dorind să pătimească pentru Dânsul. Deci, ajungând în cetatea stăpânitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de râul Eufratului, în care locuia stăpânitorul Amirmumi, a aflat acolo şi creştini, care petreceau între saracini. Şi erau zugrăvite pe uşile lor, pe dinafară, chipuri diavoleşti, din porunca stăpânirii saracinilor; pentru că aceia, îngreţoşându-se de creştini ca de nişte vrăjmaşi şi avându-i de ocară şi de batjocură, au poruncit să fie închipuit un diavol pe uşile fiecărui creştin. Deci au zis saracinii către Constantin, filosoful creştinesc: „Filosofule, oare poţi să cunoşti ce semn este acesta?" Iar el le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli şi mi se pare că înăuntru vieţuiesc creştini, iar diavolii, neputând să vieţuiască înăuntru cu creştinii, fug de dânşii şi petrec afară. Iar unde nu sunt pe dinafară aceste chipuri diavoleşti, acolo este dovedit lucru că dracii vieţuiesc înăuntru cu oamenii cei uniţi cu dânşii".

Şi fiind Constantin la masă în palatele domneşti, înţelepţii saracinilor au zis către dânsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învăţătură de la Dumnezeu şi a întors pe mulţi oameni, încât toţi ne ţinem tare de legea lui, necălcând nimic. Iar voi, creştinii, ţinând legea lui Hristos, unul crede aşa, altul altfel, şi fiecare face precum îi place; pentru că sunt atât de mulţi între voi care nu glăsuiţi împreună şi vă deosebiţi cu credinţa şi cu viaţa, încât fiecare crede şi învaţă într-alt chip şi îşi rânduieşte viaţa într-altfel, precum sunt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deşi toţi se cheamă creştini".

Fericitul Constantin răspunse: „Două lucruri mi-aţi pus înainte: despre credinţa creştinească în Dumnezeu şi despre legea lui Hristos care se împlineşte prin lucruri, şi cum că cei ce se numesc creştini nu cred şi petrec la fel. Deci, vă răspund mai întâi despre credinţă.

Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime şi adâncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească şi negrăit prin cuvintele omeneşti, precum a zis de Dânsul Sfântul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune... De unde şi Sfântul Apostol Pavel, învăţătorul nostru, a strigat: O, adâncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de negrăite judecăţile Lui şi nenumărate căile Lui!

Deci într-acel noian intră mulţi din cei care se sârguiesc a căuta pe Dumnezeu. Şi cei ce sunt puternici la minte şi au câştigat ajutor pe însuşi Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu şi află bogăţia cunoştinţei şi a mântuirii. Iar cei ce sunt slabi la minte şi s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblând după singură părerea lor, aceia, ca în nişte corăbii putrede pornind la înotare, se ispitesc ca să înoate pe acel noian şi, neputând, unii se îneacă, căzând în eresuri şi rătăciri, iar alţii abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire şi de îndoire. De aceea, mulţi dintre creştini - precum ziceţi - se deosebesc cu credinţa. Deci, astfel am zis pentru credinţă.

Iar despre fapte, vă adeveresc aşa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeaşi pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrâna, a nu pofti şi celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc. Deci, suindu-ne pe noi spre desăvârşire, ne-a dat sfat de viată curată, fără de însurare, păzirea fecioriei şi alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sunt ducătoare la viată prin calea cea strâmtă şi cu scârbe. însă nu ne sileşte la aceasta - să nu fie aceea! -; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer şi pământ, între îngeri şi dobitoace; deci, l-a despărţit cu cunoştinţa şi cu cugetul de animale, iar cu mânia şi cu pofta l-a despărţit de îngeri şi i-a dat voie liberă, căci orice voieşte, face; şi de care se apropie, cu aceea se şi uneşte. Astfel ori se împărtăşeşte cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învaţă înţelegerea lui cea luminată, sau se face părtaş cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrânare poftelor trupeşti. Şi de vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpânitor, de aceea voieşte ca noi să ne mântuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie.

Aşadar, creştinii care cred în Dumnezeu, unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, vieţuind cu înţelepciune în cinstită însoţire, călătoresc spre El cu înţelegere; iar alţii, sârguindu-se a fi mai fierbinţi către El şi mai desăvârşiţi robi al Lui, se ating şi de vieţuirea cea mai înaltă de fire, asemenea cu a îngerilor, şi petrec cale strâmtă. Pentru aceea unii dintre creştini se deosebesc cu viaţa.

Iar credinţa şi legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pârâu mic, pe care fiecare, şi mare şi mic, poate să-l păşească fără de osteneală mare. Pentru că în legea şi credinţa voastră nu este un lucru dumnezeiesc şi insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omeneşti şi socoteală trupească, pe care puteţi cu înlesnire să le faceţi. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vouă vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mânie şi de la poftele cele fără de rânduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toţi cu un gând vă ţineţi de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre. Dar Mântuitorul nostru Hristos n-a făcut aşa, pentru că, singur fiind preacurat şi izvor a toată curăţia, voieşte ca şi robii Lui să vieţuiască curat, ferindu-se de toate poftele, şi să se apropie cu curăţie de Cel curat, căci în împărăţia Lui nu va intra nici un lucru necurat".

Iarăşi au zis înţelepţii saracinilor: „Cum voi, creştinii, Îl despărţiţi pe Dumnezeu în trei şi ziceţi Tată, Fiu şi Duh? Dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi daţi-i Lui femeie, ca să se rodească din El mulţi dumnezei".

Răspuns-a filosoful creştinesc: „Nu huliţi Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învăţat a o mărturisi de la Sfinţii Prooroci cei de demult, de care nici voi nu vă lepădaţi, fiindcă ţineţi împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, sunt trei ipostasuri, iar fiinţa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sunt în el: rotunjimea, raza şi căldura; tot astfel sunt şi în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu-Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfârşit, nici început, tot aşa şi Dumnezeu este fără de început şi fără de sfârşit; şi, precum din rotunjimea soarelui ies razele şi căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naşte Fiul şi iese Sfântul Duh. Raza care iese din soare şi luminează toată partea cea de sub cer este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl şi arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeaşi rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care din Acelaşi Tată împreună cu Fiul, are ieşirea mai înainte de veci; deşi se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinţilor Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuieşte din trei lucruri: din rotunjime, din rază şi din căldură, nu se desparte în trei sori, deşi fiecare lucru îşi are osebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui şi alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot aşa şi Sfânta Treime, deşi are trei feţe: a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.

Căci şi strămoşul Avraam - a cărui tăiere împrejur o păziţi - când i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceţi aminte de Scriptura care povesteşte aceasta, I s-a arătat în trei feţe. Şi, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbaţi stând lângă el, şi s-a închinat până la pământ şi a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiţi, el vedea trei bărbaţi şi vorbea Unuia singur, zicând: Doamne, de am aflat dar înaintea feţei Tale..., pentru că a cunoscut acel sfânt strămoş, că Dumnezeu este Unul în trei feţe".

Deci, înţelepţii saracinilor tăceau neştiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceţi voi, creştinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pântece femeiesc?" Răspuns-a filosoful: „Nu dintr-o femeie obişnuită, ci dintr-o fecioară nemăritată şi preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfântului Duh, Care, în preacuratul şi preasfântul pântece fecioresc, a ţesut trupul lui Hristos-Dumnezeu şi mai presus de fire a înfiinţat întruparea şi naşterea Cuvântului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfânt, precum mai înainte de naştere a fost fecioară, tot astfel şi în naştere şi după naştere a rămas fecioară curată, aşa voind Dumnezeu, la a Cărui voie se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voieşte Dumnezeu, acolo se biruieşle rânduiala firii. Iar cum că Hristos S-a născut din Curata Fecioară, prin Duhul Sfânt, mărturiseşte şi proorocul Mahomed, scriind astfel: «S-a trimis Duhul Sfânt la Fecioara cea curată ca, împreună glăsuindu-se cu El, să nască Fiu»".

Iarăşi au zis saracinii: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu". Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rând, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuinţă era ca Duhul Sfânt să lucreze zămislirea unui om obişnuit în pântecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel de rând se naşte din femeie măritată, iar nu din fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămisleşte după fire din bărbat, iar nu din venirea şi lucrarea cea osebită a Sfântului Duh".

Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceţi precum vă porunceşte Acela? Căci vă porunceşte vouă să vă rugaţi pentru vrăjmaşi, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă prigonesc pe voi, să întoarceţi faţa celor ce vă bat. Iar voi nu faceţi aşa, ci faceţi cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuţiţi armele şi îi ucideţi în război".

Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci şi se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvârşit numai o poruncă? Sau cel ce le împlineşte pe amândouă?" Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care împlineşte amândouă poruncile". Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm şi să facem bine celor ce ne fac strâmbătate, Acela a zis şi aceasta: Nimeni nu poate să arate în viaţă o mai mare dragoste, decât acela ce-şi pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă deosebi; iar în cele de obşte ne apărăm unul pe altul, punându-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunând pe fraţii noştri, să robiţi împreună cu trupurile şi sufletele lor, silindu-i la fapte rele şi potrivnice lui Dumnezeu".

Saracinii iarăşi au zis: „Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine şi pentru alţii; iar voi, pentru ce nu faceţi acest lucru şi nu voiţi să daţi dajdie? Dacă vă apăraţi unul pe altul, apoi să daţi dajdie pentru fraţii voştri neamului nostru ismailitean, cel atât de mare şi tare". Grăit-a filosoful: „Dacă cineva umblă în urma învăţătorului său şi voieşte a umbla; iar altcineva, întâmpinându-l, îl întoarce, nelăsându-l să meargă după învăţător, ci îi porunceşte să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmaşul lui?" Ei au răspuns: „Este vrăjmaş". Zis-a filosoful: „Hristos, când a dat dajdie, care împărăţie era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?" Iar ei au zis: „Romană". Zis-a filosoful: „Deci noi, urmând învăţătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului Celui ce şade în Roma cea nouă şi stăpâneşte pe Roma cea veche, iar voi, căutând de la noi dajdie, ne abateţi pe noi de la urmarea lui Hristos şi vă faceţi nouă vrăjmaşi".

Nişte întrebări şi răspunsuri ca acestea şi altele mai multe i s-au pus lui Constantin mai multe zile, în vorbele cele cu înţelepţii saraci- nilor, dar a rămas nebiruit filosoful creştin, ajutându-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas ruşinaţi de dânsul în toate cuvintele împotrivă şi în socotelile lor. După aceea, neputând să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat lui în taină să bea otravă de moarte. Iar Domnul, Cel ce a zis: Dacă veţi bea ceva de moarte, nu vă va vătăma.Acela a păzit pe robul Său întreg şi nevătămat şi l-a întors sănătos, eliberându-l cu cinste şi cu daruri de la boierul saracinilor.

Iar după ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat şi de la sfinţitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu, şi s-a aşezat la un loc liniştit, luând aminte de mântuirea sa şi având hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mâncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obişnuita gustare a hranei, le împărţea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijeşte de toţi în toate zilele şi Care deschide cu bunăvoinţă mâna Sa şi satură pe tot cel viu.

Iar odată, sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mâhnea că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către dânsul: „Cel ce a hrănit mai mulţi ani în pustie oarecând pe israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească şi pe noi în această zi? Ci, ducându-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, şi să aşteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi". Şi sosind ceasul prânzului, a adus la dânsul un om oarecare zece galbeni şi o sarcină cu tot felul de mâncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, şi a început a vieţui împreună cu dânsul în nevoinţele monahiceşti, petrecând în pustnicie şi îndeletnicindu-se totdeauna în rugăciuni şi cu citirea cărţilor.

In vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicând: „Noi de la început ştim pe un Dumnezeu, Care este peste toate şi Aceluia ne rugăm, închinându-ne la răsărit; însă ţinem oarecare obiceiuri de ruşine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credinţa lor şi mulţi din noi au trecut la credinţa evreiască". Asemenea şi saracinii ne pleacă la credinţa lor, zicând: „Credinţa noastră este mai bună decât a tuturor neamurilor". Pentru aceea, noi căutăm sfatul cel de folos nouă de la voi, cu care ţinem vechiul prieteşug cu dragoste, şi cerem să trimiteţi la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii şi cu saracinii şi, de-i va birui, apoi vom primi credinţa voastră.

Atunci împăratul Mihail cu preasfinţitul patriarh Ignatie, urmă­torul Sfântului Metodie, făcând cercare pentru filosoful Constantin, l-au chemat de la muntele Olimpului şi doreau să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar şi a muri pentru Hristos, a voit cu osârdie calea aceea şi a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce ştia parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dânsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioşi cu lumina sfintei credinţe. Deci Metodie nu s-a lepădat a merge cu dânsul pentru Hristos şi s-au apucat amândoi de călătorie, ca unul prin binecuvântatele cuvinte, iar celălalt, cu rugăciunea cea primită de Dumnezeu, să poată mântui sufletele cele pierdute, ajutându-le lor dumnezeiescul dar. Şi ajungând la cetatea Hersonului, care se mărgineşte cu cozarii, au zăbovit acolo multă vreme, până ce au învăţat bine limba cozăcească, căci cozarii vorbeau cu limba slavonească. Tot acolo s-au deprins şi cu limba evreiască, şi au adus la Sfânta Credinţă şi la Botez pe un samarinean cu fiul lui.

Şi auzind de moaştele Sfântului sfinţit Mucenic Clement, papă al Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea acelor cinstite moaşte, pentru care se povesteşte astfel: Când Sfântul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor a întors acolo la Hristos; dar ighemonul Avfidian l-a înecat în mare, din porunca cezarului Traian, legându-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla creştinii trupul lui. Iar credincioşii stăteau pe mal, tânguindu-se şi privind la înecarea sfântului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioşi, Cornelie şi Fiv, au grăit către creştini: „Să ne rugăm toţi cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului".

Şi rugându-se către Dumnezeu poporul creştinesc, s-a depărtat marea în sânurile sale ca la trei stadii, iar poporul mergând pe uscat precum oarecând israelitenii la Marea Roşie, a aflat o cămară de marmură în chip de biserică făcută de Dumnezeu, şi acolo zăcea trupul sfântului, iar ancora cu care fusese înecat zăcea aproape de dânsul. Deci, voind credincioşii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei pomeniţi mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfântului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va depărta tot aşa marea până la şapte zile, dând cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Şi s-a făcut aşa vreme de şapte sute de ani, de la împărăţia lui Traian până la împărăţia lui Nichifor împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omeneşti, marea a încetat de a se trage în lături în vremea împărăţiei lui Nichifor. Şi din această pricină era mâhnire între creştini.

Şi trecând după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiţii fraţi Constantin şi cu Metodie s-au dus la Herson şi s-au sârguit pentru aflarea cinstitelor moaşte ale Sfântului Clement, îndemnând spre aceasta şi pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului, care s-a dus mai întâi la Constantinopol, la împărat şi la patriarh, înştiinţându-i de aceasta şi, primind sfat de la dânşii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfânta Sofia. Apoi, ducându-se la Herson, a mers la marginea mării cu aceşti fericiţi învăţători, Metodie şi Constantin, şi cu tot poporul, cu psalmi şi cu cântări, voind să-şi câştige dorinţa. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie şi la miezul nopţii a strălucit o lumină din mare şi s-a arătat deasupra apei mai întâi capul, iar după aceea toate moaştele Sfântului Clement; şi, luându-le, le-au pus în corabie şi, ducându-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli. Iar fericiţii Constantin şi Metodie, luând o părticică oarecare, au purtat-o la dânşii totdeauna, până ce au dus-o la Roma.

După aceasta s-au dus la cozari şi au fost primiţi cu cinste de Cagan, boierul cozarilor, căci aveau şi scrisoare către Cagan de la împăratul grecilor. Şi multă întrebare a avut acolo fericitul Constantin cu iudeii şi cu saracinii; căci dânsul avea mai multă învăţătură decât Metodie, care nu-şi petrecuse anii tinereţilor în învăţătură, ci s-a îndeletnicit mai mult cu puterea de voievod pe care o avea şi cu lucrurile poporului, decât cu citirea cărţilor. Iar Constantin s-a ocupat din tinereţe cu învăţătura şi cu încercarea înţelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte şi gata să dea răspuns la orice întrebare.

Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioşii, iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dum­nezeu. Şi unul din cozari a zis către dânsul: „Voi, grecii, aveţi obicei rău, pentru că puneţi la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam împărătesc, precum acum aţi pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădându-l pe acela, aţi pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Şi, ucigându-l şi pe acela, aţi pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe când la noi nu este aşa, deoarece avem ai noştri cagani (împăraţi), din casa şi din neamul caganilor, şi nu împărăţeşte cineva într-alt chip, de nu va fi din seminţia împără­tească". Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: „Rău a făcut oare Dumnezeu când a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?" Auzind acestea cozarul, a tăcut.

După aceea a zis iarăşi cozarul: „Voi ţineţi cărţile în mâini, spuneţi pilde dintr-însele; iar noi nu facem aşa, ci grăim din gurile noastre toată înţelepciunea, nemândrindu-ne în scripturi precum vă mândriţi voi; căci avem înăuntru înţelepciunea, ca şi cum ar fi înghiţită în noi". Grăit-a Constantin: „De ai întâmpina vreun om gol, care ar zice: «Am multe haine, aur şi averi!», oare l-ai crede, văzându-l gol şi neavând nimic în mâini?" Cozarul răspunse: „Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol". Grăit-a Constantin: „Dacă tu ai înghiţit toată înţelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi câte neamuri au trecut de la Adam şi de la Moise şi care neam şi în care parte a pământului şi-au avut stăpânirea lor". Şi cozarul, neputând să răspundă la această întrebare, a tăcut.

Iar Constantin a spus mai departe: „Deci, prietene, nici eu nu te cred că ai fi înghiţit toată înţelepciunea şi ai fi înţelept fără de cărţi!" Şi când erau la masă la cagan, luând caganul un pahar, a zis: „Să bem în numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura". Iar Constantin, filosoful cel creştin, luând un pahar, a zis: „Voi bea în numele Unui Dumnezeu şi al Cuvântului Lui, prin Care cerurile s-au întărit, şi al Duhului cel de viaţă făcător, prin care se ţine împreună toată puterea făpturii celei zidite". Zis-a Cagan: „De asemenea ţinem pentru Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decât numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviţi Treimea, iar noi slăvim pe Unul Dumnezeu, precum învaţă şi cărţile evreieşti". Grăit-a filosoful: „Dacă vă învăţaţi din cărţile evreieşti a cunoaşte pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleaşi cărţi o să cunoaşteţi şi pe Sfânta Treime, deoarece cărţile evreieşti propovăduiesc în proorocii pe Cuvântul şi pe Duhul, precum zice proorocul şi împăratul David: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.

Iată, aici se văd limpede trei într-o Unime: Domnul şi Cuvântul Lui şi Duhul. Domnul este Dumnezeu-Tatăl, Cuvântul este Dumnezeu-Fiul, iar Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfânt; însă, precum nu sunt trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvântul şi cu Duhul Său, tot aşa nu sunt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul Dumnezeu este cinstit. Deci, socoteşte şi de aici, dacă cineva, făcându-ţi ţie cinste, nu ţi-ar cinsti cuvântul tău şi duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste; iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe cuvântul tău şi pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre ei ar fi adevărat cinstitor al feţei tale cele împărăteşti?" Iar el a răspuns: „Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste".

Filosoful a răspuns: „Deci şi noi, cei ce cinstim pe Sfânta Treime - pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh -, suntem mai adevăraţi şi mai buni cinstitori de Dumnezeu decât voi. La aceasta ne-am învăţat din cărţile prooroceşti, căci şi Sfântul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeu-Fiul, zicând: Ascultă-mă pe mine, Iacove şi Israele, pe care eu te chem; eu sunt cel dintâi şi eu sunt în veci. Şi acum Domnul m-a trimis pe mine şi Duhul Lui. Acest cuvânt al Sfintei Scripturi l-au arătat luminat părinţii noştri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Şi de la cine este trimis, dacă nu de la Tatăl şi de la Sfântul Duh al Tatălui?"

Deci printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulţime de iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: „Filosof al creştinilor, spune nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pântece pe Dumnezeu, spre Care nu este cu putinţă nici a căuta, necum să-L nască pe El?" Filosoful, arătând cu degetul spre Cagan şi spre sfetnicul lui dintâi, a grăit: „Dacă cineva ar fi zis, că acest întâi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan şi să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească şi să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit aşa, nebun sau cuminte?" Iar iudeii au zis: „Foarte nebun este unul ca acela".

Filosoful i-a întrebat iarăşi pe ei: „Ce este mai cinstit sub cer dintre toate făpturile cele văzute?" Zis-au iudeii: „Omul este cel mai cinstit decât toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înţelegător şi este zidit după chipul lui Dumnezeu". Atunci filosoful a zis: „Apoi neînţelegători sunt aceia care grăiesc că este lucru cu neputinţă ca în pântecele firii omeneşti să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise îl ştiu încăput. Oare rugul, fiind făptură neînsufleţită şi nesim­ţitoare, este mai cinstit decât făptura cea simţitoare şi înţelegătoare, care este cinstită cu suflet după asemănarea lui Dumnezeu? Dumnezeu încăpea în vifor, în nor, în fum şi în foc, când Se arăta lui Iov, lui Moise şi lui Ilie; şi ce lucru de mirare este că în făptura cea mai cinstită şi însufleţită a încăput Hristos, vrând să se arate pe pământ, să petreacă cu oamenii şi să-i tămăduiască de rănile morţii, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam? Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului şi a morţii, de la cine putea să se dea tămăduire şi înnoire, dacă nu de la însuşi Făcătorul? Răspundeţi-mi mie, au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvântul Său şi i-a vindecat pe eil Căci Cuvântul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Şi cum acest Cuvânt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cea cu întruparea Lui? Au doară vreun doctor, vrând să tămăduiască vreun om rănit, lipeşte plasturele de lemn sau de piatră, iar nu de omul cel bolnav?

Deci şi Dumnezeu a lipit pe Cuvântul Său Cel Unul Născut, nu de lemn - deşi în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră - deşi în munţii cei de piatră ai Sinaiului şi în Horeb a fost văzut de Moise şi Ilie ci l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor de omul cel cuprins de durerea păcatului celui de moarte şi l-a împreunat tare, binevoind a Se sălăşlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt în pântecele cel curat şi fecioresc, iar nu în cel de femeie oarecare a se întrupa şi a se naşte dintr-însa. După cum a zis mai înainte Isaia: Iată, fecioara va zămisli în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu, lată proorocul zice lămurit că Dumnezeu-Fiul este născut pe pământ din Fecioară curată şi nenuntită.

Iar cum că era de trebuinţă ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în ea, pentru mântuirea noastră, aduceţi-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că este scris în cărţile voastre, că Moise, în muntele cel pietros şi în glasul trâmbiţei întinzându-şi mâinile, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: «Nu te mai arăta nouă de acum, Doamne îndurate, ci sălăşluieşte-Te în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre». Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălăşluiască în pântecele noastre, apoi pentru ce voi vă împotriviţi nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălăşluit în pântece femeiesc şi s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană şi neispitită de nuntă. Şi se sălăşluieşte în pântecele noastre, când noi, creştinii, ne împărtăşim cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărţile voastre; şi, după mărturia rabinului vostru, Ahila, Dumnezeu s-a sălăşluit în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre".

Şi sfârşindu-se prânzul, toţi s-au risipit, hotărând ziua în care iarăşi aveau să vorbească despre toate acestea. Şi sosind ziua aceea, s-au adunat, iar Cagan a şezut la locul său şi a poruncit lui Constantin şi lui Metodie, dascălii cei creştini, să şadă; şi au zis către dânşii iudeii: „Spuneţi-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întâi: legea lui Moise sau legea pe care o ţineţi voi, creştinii?"

Iar fericitul Constantin filosoful a zis împotriva răspunsului lor: „Oare pentru aceea aţi întrebat despre lege, care este mai întâi, ca să puteţi zice, că cea dintâi este mai bună?" Iudeii au răspuns: „Cu adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintâi, de vreme ce legea dintâi va să fie mai mare şi mai bună". Zis-a filosoful: „Dacă voiţi să ţineţi legea cea dintâi, apoi abăteţi-vă de la deşarta tăiere împrejur". Zis-au iudeii: „Pentru ce grăieşti aşa?" Zis-a filosoful: „Spuneţi cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintâi sau întru netăiere împrejur?" Răspuns-au iudeii: „Ni se pare că în tăierea împrejur". Filosoful a zis: „Au nu lui Noe mai întâi Dumnezeu mai înainte de tăierea împrejur i-a dat legea, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam şi după căderea aceluia? Pentru că a pus aşezământ lui Noe, ca să nu se verse sângele omenesc; iar cel ce varsă sângele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sângele lui să se verse în locul sângelui vărsat de mâinile aceluia. Asemenea a dat aşezământ şi de mâncarea verdeţurilor, şi pentru fiare, şi pentru dobitoace, şi pentru păsări şi pentru peşte. Şi a zis către Noe: Iată, Eu pun aşezământul Meu vouă şi seminţiei voastre după voi". Zis-au iudeii: „însă aşezământul nu este lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe «legea Mea», ci vă pun vouă aşezământul Meu\ iar noi ne ţinem de lege". Zis-a filosoful: „Dar tăierea împrejur a voastră cum o ţineţi, oare ca pe o lege sau într-altfel?"    ,

Aceia au zis: „O ţinem ca pe o lege". Zis-a filosoful: „Dar Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai aşezământ, pentru că a grăit către Avraam: Aşezământul Meu să-l păzeşti tu şi seminţia ta după tine în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, şi va fi semn de aşezământ între Mine şi voi. Şi iarăşi: Va fi aşezământul Meu pe trupurile voastre, întru aşezământ veşnic.

Iată, vedeţi că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai aşezământ. Deci, veţi lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege. Dacă aşezământul tăierii împrejur îl aveţi ca pe o lege, apoi şi

aşezământul dat lui Noe sunteţi datori să-l aveţi ca pe o lege şi să-l numiţi pe el cea dintâi lege, pe care Dumnezeu a dat-o mai întâi neamului cel izgonit din rai şi celui păzit de potopul apelor". Zis-au iudeii: „Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege şi de aceea noi ne ţinem".

Grăit-a filosoful: „Dacă aşezământul dat lui Noe nu este lege, ci numai aşezământ - de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci aşezământ apoi şi legea cea dată prin Moise nu este lege, de vreme ce Acelaşi Dumnezeu, în capitolul unsprezece la Proorocul Ieremia, nu o numeşte lege, ci numai aşezământ, pentru că aşa scrie acolo: Ascultaţi cuvintele acestui aşezământ, pe care Domnul Dumnezeu le grăieşte lui Israel: Blestemat este bărbatul cel ce nu ascultă cuvintele acestui aşezământ, pe care l-am poruncit părinţilor voştri, în ziua în care i-am scos din pământul Egiptului. Iar dacă acel aşezământ vă este vouă lege, atunci şi aşezământul dat lui Noe este cu adevărat lege; şi anume legea cea dintâi, care este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiţi şi acum a vă ţine, ca de cea dintâi, neascultând de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui Avraam şi a lui Moise; de vreme ce singuri aţi zis mai întâi, că legea cea dintâi este mai bună, şi aceleia se cuvine a vă supune".

Iar iudeii, abătându-se de la aceasta la alta, au zis: „Câţi s-au ţinut de legea lui Moise, toţi au plăcut lui Dumnezeu; şi noi, ţinân- du-ne de ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuţi lui Dumnezeu. Iar voi, aflându-vă vouă singuri altă lege nouă, vă ţineţi de a voastră, iar legea cea veche a lui Dumnezeu o călcaţi".

Răspuns-a filosoful: „Bine, facem aşa. Că şi Avraam, de n-ar fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ţinut numai de aşezământul lui Noe, apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea şi Moise, după Avraam, a scris altă lege, neîndestulându-se cu legile de mai înainte, cu a lui Noe şi cu a lui Avraam; deci şi noi facem după chipul acesta. Insă, precum aceia, unul după altul, nu lepădau legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe ale amândurora, ci, împlinind neajunsurile, a arătat voia cea desăvârşită a Domnului, prin scrierile de legi cele mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întărită; tot aşa nici noi nu lepădăm nimic din aşezământul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise, ci ţinem toate acelea, adică a şti pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura, a nu ucide, a nu fura şi celelalte; dar lepădăm pe acelea care nu sunt scrise pe lespezile lui Moise şi care sunt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvântătoare şi altele de felul acesta, care au fost umbre şi închipuiri ale legii celei noi, care urma să fie după acestea. Care, după ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuinţă era să păzim umbra, având însuşi lucrul în mâini".

Zis-au iudeii: „Dacă acele rânduieli şi aşezăminte din legea noastră cea veche - afară de tablele lui Moise -, ar fi fost umbră şi închipuire a legii voastre celei noi, precum grăieşti tu, apoi ar fi ştiut scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea. Că umbra şi chipul vrea să însemne faţa aceluia, pe care l-ar fi aşteptat să-l vadă cu ochii. Iar de vreme ce nu aşteptau legea voastră, deci rânduielile şi aşezămintele legii noastre cele vechi - cele afară de tablele lui Moise nu sunt închipuiri şi umbre, ci singur adevăr, pe care şi vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr".

Grăit-a filosoful împotriva acestora: „Dacă scriitorii de lege cei de demult, în aşezământul cel vechi, n-ar fi ştiut de aceea, cum că după dânşii era să se aşeze Legea cea nouă şi nu ar fi aşteptat-o pe ea, apoi aş fi zis vouă aşa: Când întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat aşezământul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea şi altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dânsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit aşezământul Său cel dintâi, ca să-i fie lui veşnic în neamuri. Asemenea şi lui Avraam, dându-i aşezământul, oare i-a spusjui că mai pe urmă îi va da altă lege şi lui Moise întru a sa vreme? însă pentru aşezământul nostru cel nou, cu adevărat a făcut ştire prin sfinţii Săi prooroci. Ascultaţi pe Ieremia strigând: Iată, vor veni zile, zice Domnul, şi voi pune aşezământ nou casei lui Israel şi casei lui Iuda, nu după aşezământul pe care l-am aşezat părinţilor lor, în ziua în care, luându-i Eu pe dânşii de mână, i-am scos din pământul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru aşezământul Meu şi Eu i-am defăimat pe dânşii. Iată, vedeţi prooroc ie dovedită, pentru aşezământul nostru cel nou?

Şi iarăşi Isaia a zis mai înainte pentru dânsul, grăind despre faţa Domnului: Nu vă aduceţi aminte de cele dintâi şi să nu gândiţi de cele vechi. Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc şi le veţi şti pe ele. Aşa au ştiut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou; şi o aşteptau pe aceea, proorocind despre dânsa. Deci rânduielile şi aşezămintele legii voastre celei vechi au fost umbră şi închipuire a Legii noastre celei aşteptate, iar nu însuşi adevărul, şi se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe nişte netrebnice".

Deci, iudeii, neştiind ce să răspundă împotriva acesteia, alta au început, zicând: „încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume". Grăit-a filosoful: „Ce aşteptaţi voi încă mai mult? Iată, stăpânirea împărăţiei şi a domniei voastre, care, după proorocia strămoşului Iacov, trebuia să fie numai până la venirea lui Mesia, a încetat acum. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat şi slava Domnului s-a mutat de la voi la neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Domnul Atotţiitorul, şi jertfe nu voi primi din mâinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui şi până la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri şi în tot locul se aduce tămâie şi jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.

Zis-au iudeii: „Acestea grăindu-le tu, voieşti, precum vedem, ca şi pe neamuri să le numeşti binecuvântate, precum şi noi, care suntem sămânţa lui Avraam, suntem binecuvântaţi". Răspuns-a Constantin: „întru sămânţa lui Avraam, şi noi, neamurile, ne binecu­vântăm întru Mesia, Cel ce a ieşit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui lesei şi a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvânta întru tine toate seminţiile pământului; şi către Isaac: Se vor binecuvânta întru seminţia ta toate neamurile pământului. Asemenea a zis către Iacov şi David: Se vor binecuvânta în El toate seminţiile pământului şi toate neamurile II vor ferici pe El. Că precum pentru seminţia lui Avraam, aşa şi pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecând binecuvântând pe Iuda: Nu va  coapsele lui, până ce vor veni cele păstrate lui. Şi iarăşi Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului - adică Ierusalimului - venirea împăratului cel blând, şezând pe asin, mânzul asinei, zice: Va pierde căruţele din Efrem şi caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război şi va zice pace neamurilor.

Iată, vedeţi, că nu numai pentru voi, iudeii, ci şi pentru neamuri a venit Mesia? Şi mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decât pentru voi. Căci voi nu L-aţi primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-aţi ucis, iar neamurile au crezut într-însul. Voi v-aţi lepădat de El, iar neamurile L-au iubit. De aceea şi El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales şi Se preamăreşte într-însele. Iar cum că acum a venit cu adevărat Mesia, să vă încredinţaţi de la Sfântul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întâiul an al împărăţiei lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat până la venirea lui Mesia în lume, ani şapte săptămâni, iar fiecare săptămână cuprinde câte şaptezeci de ani; iar anii cei adunaţi ai tuturor săptămânilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără şi Talmudul vostru. Iar cât de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiţi, au doar nu veţi afla mai mult de opt sute de ani trecuţi, după săvârşirea săptămânilor celor spuse lui Daniil de înger? însă vă întreb pe voi: care împărăţie o socotiţi voi că este de fier, pe care Daniil a tâlcuit-o la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?"

Zis-au iudeii: „împărăţia Romei este cea de fier". Iarăşi i-a întrebat pe dânşii filosoful: „Dar care este piatra cea tăiată din munte, fără mâna omenească, care a sfărâmat trupul cel văzut?" Au răspuns: „Piatra este Mesia". Filosoful a zis: „Oare nu vedeţi adevărul, că împărăţia Romei, care slujea idolilor, acum a trecut de când a venit în lume Mesia, iar în locul împărăţiei Romei, celei închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăţie creştină, nerisipită în veci, aşa numită cu nume nou, după proorocia Sfântului Isaia, care a grăit oarecând către voi: Va rămâne numele vostru spre săturarea celor aleşi, iar pe voi vă va ucide Domnul. Iar întru cei ce-I slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvânta pe pământ, pentru că vor binecuvânta pe Dumnezeul Cel adevărat".

Zis-au iudeii: „Noi suntem sămânţa cea binecuvântată din Sim, binecuvântaţi de părintele nostru Noe, iar voi nu sunteţi binecu­vântaţi". Răspuns-a lor filosoful: „Binecuvântarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvântat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătăţit, iar din binecuvântarea aceluia nimic n-a ajuns la voi. Iar către Iafet, din care suntem noi, a zis Noe: Să înmulţească Domnul pe Iafet şi să se sălăşluiască în locaşurile lui Sim. Singuri vedeţi lăţimea creştinătăţii, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuţinaţi; şi unde aţi locuit voi oarecând în Ierusalim, acolo se binecuvintează şi se preamăreşte acum de creştini numele Domnului nostru Iisus Hristos".

Această întrebare despre credinţa creştinească, pe care a avut-o fericitul Constantin filosoful cu iudeii, a ţinut multă vreme, pentru că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieşind în toate zilele şi întrebându-se cu necredincioşii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învăţătorul cel slavonesc, a alcătuit cele zise în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puţine din cele multe. Şi a avut întrebări nu numai cu iudeii, ci şi cu saracinii şi pe toti i-a biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a i s-a făgăduit să dea gură şi înţelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toţi cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, şi boierii lui, şi mulţime din popor au crezut în Hristos şi au luat Sfântul Botez, însă nu toţi, ci numai o parte dintre ei.

După aceea, cuvioşii dascăli Constantin şi Metodie, sădind bine sfânta credinţă între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsând cozarilor, în locul lor, pe preoţii cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulţumindu-i şi zicând: „Pe nişte bărbaţi ca aceştia învăţaţi ne-ai trimis nouă, stăpâne, care lămurit ne-au încredinţat şi ne-au învăţat pe noi că este adevărată credinţa creştinească. Deci, luminându-ne noi prin Sfântul Botez, am poruncit întru stăpânirea noastră, ca tot cel ce va voi, să se boteze; şi nădăjduim că tot pământul nostru va veni întru creştineasca săvârşire; deci suntem prieteni ai împărăţiei tale şi gata la slujba ta, ori unde vei avea trebuinţă".

Şi slobozind Cagan pe fericiţii învăţători Constantin şi Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicând: „Dă-ne nouă câţi robi greceşti ai aici; pentru că aceia ne sunt nouă mai mari decât toate darurile". Şi au adunat din cei robiţi ca două sute şi i-au dat lor, şi s-au dus în cale, bucurându-se şi mulţumind lui Dumnezeu.

Şi mergând ei împreună cu robii cei eliberaţi prin locuri pustii şi fără de apă, toţi slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflând undeva un iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăştiindu-se toţi prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: „Nu pot să rabd mai mult setea, deci scoate apă de aceasta şi cred că Cel ce a prefăcut israelitenilor oarecând apa cea amară întru dulceaţă, Acela şi nouă, celor însetaţi, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia". Şi după ce a scos-o şi a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea şi rece ca în vreme de iarnă; şi, bând toţi, s-au răcorit şi au preamărit pe Dumnezeu.

Şi sosind ei la Herson, după ce au şezut cu episcopul seara la masă, Constantin a zis către episcop: „Să-mi faci mie rugăciune, stăpâne, şi să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvântarea cea mai de pe urmă": Iar cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineaţă Constantin voieşte să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus deosebi la unii, cum că episcopul îi va lăsa, pentru că dimineaţă se va duce către Dumnezeu; şi aşa a fost, că a doua zi episcopul a murit.

Şi ducându-se ei la Constantinopol, au fost primiţi cu multă cinste şi cu bucurie de împărat, de patriarh şi de tot soborul, ca apostolii lui Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, şi voiau ca să-i ridice pe ei la treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea lângă biserica Sfinţilor Apostoli.

După aceasta, ceilalţi domni ai limbii slavoneşti, Rostislav şi Sviatopolc ai Moraviei, şi alţii care atunci primiseră în parte creştineasca credinţă, însă neînţelegând încă tainele ei şi auzind cum s-a luminat ţara cozarilor prin învăţătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicând: „Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească şi doreşte să ţină legea creştinească, însă nu avem un învăţător care să ne arate desăvârşit sfânta credinţă şi care să ne povăţuiască, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ţie, stăpâne, îngrijeşte-te de mântuirea noastră şi trimite-ne un episcop şi învăţător care să ne înveţe, pentru că de la voi iese legea cea bună în toate ţările". Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul şi cu tot sfinţitul sobor, a chemat iarăşi pe fericitul Constantin şi pe Metodie şi i-a rugat să se ducă în părţile slavoneşti, ca să înveţe, precum fusese şi la cozari. Şi a silit pe Sfântul Constantin să ia vrednicia arhierească, deşi nu voia.

Iar el, mai întâi a postit patruzeci de zile şi, ajutându-i darul -Sfântului Duh, a aflat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci şi opt de litere, ca să poată tălmăci cărţile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui şi fericitul Metodie. Şi întâi a început a tălmăci Sfânta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvântul... şi celelalte. Şi aceasta a arătat-o împăratului şi patriarhului şi la tot soborul şi toţi au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, având cu îndestulare toate cele de trebuinţă din dările împărăteşti.

Şi ajungând în părţile slavoneşti, pretutindeni au fost primiţi cu cinste de boieri şi de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulţi copii şi să-i înveţe pe ei alfabetul şi cărţile cele nou tălmăcite: Ceaslovul, Psaltirea şi altele. Acolo au zăbovit patru ani şi mai mult, luminând şi întărind în dreapta credinţă toate părţile slavoneşti. Şi au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărţile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia şi celelalte. Şi au început a săvârşi în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie şi toată cântarea bisericească.

Auzind despre aceasta mulţi arhierei şi preoţi, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cârti, că săvârşesc Sfânta Liturghie într-o limbă străină, nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvârşească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreieşte, greceşte şi latineşte. însă sfinţii învăţători slavoneşti au răspuns unora ca aceia: „Dumnezeu plouă şi răsare soarele peste toţi. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Şi iarăşi: Strigaţi Domnului tot pământul, cântaţi Domnului cântare nouă... De vreme ce a venit Domnul ca să mântuiască toate neamurile, deci toate neamurile să preamărească pe Domnul în graiul limbii lor".

Şi auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dânşii, le-a scris, chemându-i cu dragoste la Roma. Şi s-au supus dorinţei lui şi au mers la dânsul, dar până să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit, iar în locul lui a venit Adrian, dar şi acela a fost bucuros de dânşii, pentru că, auzind că ei se apropie de cetatea Romei şi încă şi purtând cu dânşii o oarecare părticică din moaştele Sfântului Sfinţitului Mucenic Clement, Papa Romei - precum s-a zis mai sus i-a întâmpinat cu cinste şi a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcându-le primire iubită, le-a dat odihnă, apoi, lăudând tălmăcirea cărţilor în limba slavonească şi întărind Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra potrivnicilor celor ce ar îndrăzni a cleveti şi a huli citirea, cântarea şi Liturghia slavo­nească. Şi săvârşeau aceşti sfinţi învăţători, Metodie şi Constantin, Sfânta Liturghie în slavoneşte, în mijlocul Romei, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit şi slăvit în toate neamurile.

Şi zăbovind ei în Roma, Sfântul Constantin s-a îmbolnăvit şi a luat descoperire în vedenie de la Dumnezeu despre sfârşitul său. Pentru aceea s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cântând aceasta: De cei ce mi-au zis mie: Merge-vom în curţile Domnului, mi s-a veselit duhul, împreună mi s-a bucurat inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfânta schimă şi a fost numit Chirii. Şi zăcând în boală cincizeci de zile, după aceea a încredinţat episcopia sa fratelui său mai bătrân, Metodie, şi şi-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfântului Clement, în care a fost pusă şi părticica sfintelor moaşte ale lui Clement, cea adusă de ei.

Iar după sfârşitul Sfântului Chirii, a fost pus ca episcop al Moraviei Cuviosul Metodie. Şi, ducându-se acolo, îşi avea scaunul său în cetatea Panoniei, la locul Sfântului Apostol Andronic, ucenicul şi rudenia lui Pavel, care a fost acolo oarecând episcop şi căruia, urmându-i acest arhiereu şi învăţător Metodie, a arătat multe nevoinţe şi osteneli, lărgind sfânta credinţă şi întrebându-se cu evreii şi cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele şi cu facerile de minuni, răbdând primejdii şi izgoniri şi tălmăcind multe cărţi din limba greacă în cea slavonă. Şi, îndreptându-şi bine păstoria mulţi ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit apostoleşte cu osârdie, împreună cu fratele său, Sfântul Chirii, şi amândoi stau împreună înaintea Lui întru viaţa veşnică, slăvindu-L pe El cu toţi sfinţii, în vecii cei nesfârşiţi. Amin.