Sfanta Treime -Lunea Sfantului Duh (13 iunie)

In a doua zi dupa Duminica Pogorarii Sfantului Duh, adica in Lunea Rusaliilor, Biserica Ortodoxa praznuieste pe Sfantul Duh, a treia persoana a Sfintei Treimi, precum indica Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii: "Intru aceasta zi, praznuim pe insusi Preasfantul si de viata facatorul si intru tot puternicul Duh, Carele este unul din Treime Dumnezeu...". Insa, in calendarele romanesti aceasta zi este trecuta ca sarbatoare a Sfintei Treimi. Se pare ca aceasta denumire a fost data sub influenta catolica. La catolici, Sfanta Treime e sarbatorita in prima Duminica dupa Rusalii. In calendarele celorlalte Biserici Ortodoxe, Lunea de dupa Rusalii este numita Lunea Sfantului Duh, ca in Penticostar.

La sinodul II ecumenic, tinut in anul 381 la Constantinopol, a fost respinsa invatatura lui Macedonie, care afirma ca Sfantul Duh este o "creatura". Aici s-au alcatuit celelalte articole din Crez si s-a marturisit ca Sfantul Duh purcede din Tatal si "este impreuna cu Tatal si cu Fiul inchinat si marit".

Biserica este prezenta Sfintei Treimi intre credinciosi prin harul dumnezeiesc, caci in ea Tatal e prezent prin Fiul si Duhul Sfant, iar Duhul Sfant intrucat e in Tatal si in Fiul, ii ridica la o unire harica cu intreaga Sfanta Treime. Trup tainic al lui Hristos, Biserica apare ca o realitate divino-umana, teandrica, sacramentala, prin care plinatatea iubirii si vietii treimice e impartasita credinciosilor in comuniunea iubirii, in trairea lor soborniceasca. Cu aceasta ajungem la intelegerea sobornicitatii Bisericii in stransa legatura cu Sfanta Treime.

Numai in lumina dogmei Sfintei Treimi se descopera, in adevaratul ei inteles, sobornicitatea Bisericii. Noi credem in Biserica una, sfinta, soborniceasca si apos­tolica. Asa marturisim in Simbolul credintei. Aceasta e traditia crestina a Bisericii invatata de Sfintii Parinti, afirmata de sinoade si pastrata de crestinatate de-a lungul veacurilor. Biserica este soborniceasca in structura ei, deoarece realizeaza intre mem­brii ei o traire dupa chipul vietii treimice. in acest inteles, traditia ortodoxa vede temeiul sobornicitatii in Sfanta Treime.

Dogma cuprinde nu numai invatatura despre unitatea fiintei, egalitatea celor trei ipostase, ci si invatatura despre insusirile fiecarei persoane, adica ce este propriu unei persoa­ne si o face distincta de celelalte. Fiinta unica a lui Dumnezeu nu poate fi conceputa in afara exis­tentei ipostatice a celor trei persoane. Dumnezeu-Unul este Dumnezeu-Treime. Nici o persoana nu se cugeta, nu se numeste fara sau in afara de celelalte.

In modul in care persoanele ipostaziaza in chip liber fiinta, se pot face urmatoarele distinctii :

Persoanele sunt caracterizate prin nume ipostatice : Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Cuvantul, Dumnezeu-Preasfantul Duh. Ipostasele nu au venit una dupa alta, ci exista concomitent din vesnicie in mod personal.

Tatal este principiul unic al Treimii, originea Fiului pe care L-a nas­cut si a Duhului pe Care il purcede din veci. Caracterul definitoriu al Tatalui este nenasterea.

Fiul este de-o-fiinta cu Tatal, nascut din Tatal din vesnicie, inainte de timp. Nu este posterior Tatalui, ci El este Cuvantul si chipul Tatalui, care S-a intrupat "la plinirea vremii" (Gal. 4, 4).

Duhul Sfant este coetern si consubstantial cu Tatal si cu Fiul. In uni­tate inseparabila cu Tatal si cu Fiul, Duhul purcede din Tatal si e dat lumii prin Fiul, dupa cum si Fiul S-a nascut in lume prin Duhul.

"Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei insusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Prea Sfintei Tre­imi : pe Tatal, ca nenascut si fara de inceput ; pe Fiul, ca nascut si impreu­na fara de inceput ; pe Duhul Sfant, ca purces din Tatal, dat prin Fiul si impreuna vesnic" (Grigorie Sinaitul). 

                                                    

Proprietatile personale, ipostatice, nu trebuie sa fie confundate cu atributele comune, identice ale dumnezeirii (Eunomie, identificand fiinta lui Dumnezeu cu nenasterea Tatalui, concludea ca Fiul nu are natura dum­nezeiasca, deoarece nu este nenascut, ci nascut). Or, Tatal nu este numele firii sau al proprietatii comune, ci numele ipostasului, iar felul in care El ipostaziaza fiinta este nenasterea. Proprie­tatile ipostatice trebuie sa fie atribuite numai persoanelor respective fara confuzie.

Dogma trinitara are o importanta capitala pentru hristologie, dar si pentru invatatura despre har. Aceasta ne impiedica sa facem o separare intre De Deo uno si De Deo trino, ceea ce ar sugera un dualism intre trans­cendent si imanent. De asemenea, separarea intre ousia - fiinta necreata si energia necreata  -  actul de comunicare, ar duce la doua moduri de experienta a vietii divine : o experienta a Treimii si o experienta a harului. Or, pentru traditia ortodoxa experienta harului inseamna comunicare ontologica, experienta a vietii divine necreate.

Cele trei persoane nu sunt trei principii ale esentei divine. Orientarea ipostaselor catre Tatal nu inseamna ca fiinta sau persoana Fiului si a Sfantului Duh ar fi incomplete sau inferioare. Fiul este nascut ca ipostasa desavarsita din ipostasa desavarsita : "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat". In raport cu Dumnezeu-Tatal, principiul, fiecare persoana este libera sa-si pastreze caracterul ei ipostatic, fara confuzie si fara separare. Insu­sirea este ceva netransmisibil.

"Nu a fost candva Tatal, cand n-a fost Fiul, ci o data cu Tatal si Fiul, care S-a nascut din El. Caci Dumnezeu nu S-ar putea numi Tatal fara de Fiu. Iar daca ar fi fara sa aiba Fiul, n-ar fi Tata. Si daca ar avea mai pe urma Fiu, ar deveni mai pe urma Tata, nefiind inainte de aceasta Tata, si astfel S-a schimbat din a nu fi Tata in a deveni Tata, lucru mai rau decat orice blas­femie. Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de facul­tatea fireasca de a naste. Iar facultatea de a naste consta in a naste din El, adica din propria sa fiinta ceva asemenea cu El dupa fire" (Sf. Ioan Damaschin).

Nu trebuie sa fie confundata nasterea care determina raportul Tatalui cu Fiul, cu zidirea sau creatia, care determina relatia Creatorului cu creatia : "Este insa necucernic sa spunem cu privire la nasterea Fiului ca a mijlocit oarecare vreme si ca existenta Fiului este posterioara existentei Tatalui. Deoarece spunem ca nasterea Fiului este din El, adica din natura Tatalui. Iar daca admitem ca Fiul nu coexista dintru inceput cu Tatal, din care este nascut, atunci introducem o schimbare in ipostasa Tatalui, anume ca nefiind dintru inceput Tata, a devenit pe urma Tata. In adevar, chiar daca lumea s-a facut pe urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa, prin vointa si prin puterea Lui, de la neexistenta la exis­tenta ; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nas­terea este actul prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Zidirea si crearea, insa, sunt un act extern, in care ceea ce se zideste si se creeaza nu provine din fiinta celui care zideste si creeaza, ci este cu totul deosebit de el" (Sf. Ioan Damaschin).

 Intreaga se concentreaza in doua mari capitole : dogmele , adica pluralul ipostaselor si singularul firii dumnezeirii ; dog­mele iconomiei in trup a unuia din Treime, adica singula­rul persoanei si pluralul firilor.

Trecere de la conceptia monoteista la invatatura despre tria­da ipostatica n-a fost usoara. Toti scriitorii bisericesti constata ca la originea ezitarilor si disputelor in legatura cu dogma trinitara se afla, in primul rand, tendintele monoteiste de tip iudaizant (un fel de monarhianism reductionist), iar in al doilea rand ar fi politeismul elenistic, ambele neavand curajul sa ac­cepte nici intruparea personala in istorie a lui Dumnezeu, pe Dumnezeu-Emanuel, nici manifestarea  lui Iisus Hristos la timpul fixat (cf. I Tim. 6, 14-15).

Este adevarat ca invatatura despre Dumnezeu cel unic in fiinta si in­treit in persoane s-a inchegat destul de timpuriu si apare in simbolurile de credinta din secolul al II-lea. Totusi, neclaritati si neintelegeri in ce priveste identitatea, natura si unitatea persoanelor Sfintei Treimi au continuat sa existe, ceea ce a determinat Biserica sa angajeze autoritatea sa invatatoreasca in formularea unor articole de cre­dinta. Prima etapa a fost Sinodul ecumenic de la Niceea in 325, cand s-a redactat prima parte a Crezului ortodox, inclusiv propozitia : "Si in Du­hul Sfant". De abia in 381, la al doilea Sinod ecumenic, tinut la Constantinopol, Biserica a reusit sa afirme clar ca "Dumnezeu cel viu, unic in fiinta si intreit in Persoane" este articolul de credinta fundamental al crestinismului.