Sfântul Nicon de la Optina a fost ucenicul marelui Stareţ Varsanufie şi cel din urmă dintr-un lung şir de părinţi duhovniceşti ce începe cu Stareţii Moise, Antonie, Leonid, continuă cu Macarie, Ilarion, Amvrosie, Anatolie, Isaac, Iosif şi sfârşeşte cu Anatolie cel Tânăr, Nectarie şi Isaac cel Tânăr. El s-a învrednicit de multe binecuvântări dumnezeieşti, iar după adormirea acestuia şi închiderea Optinei a pătimit întemniţări şi prigoane din partea stăpânirii celei fără de Dumnezeu, alăturându-se cetei cereşti a cuvioşilor mărturisitori în 1931. După 60 ani, Biserica l-a proslăvit ca sfânt, prăznuindu-se alături de ceilalţi Sfinţi Stareţi ai Optinei în sobor, la 11 Octombrie.
"Nu voi muri, ci voiu fi viu şi voiu povesti lucrurile Domnului."
La sfârşitul veacului al nouăsprezecelea şi începutul veacului al
douăzecilea trăia la Móscova o familie de negustori pe nume Beliaev.
Capul familiei, Mitrofán Nikoláievici Beliaev, era de obârşie ţăran din
gubernia Voronej, judeţul Zemleansk. Tatăl lui fusese iobag. Împovărat
de o familie numeroasă (avea paisprezece copii), după reforma de eliberare
a întâmpinat mari greutăţi, deoarece bucata de pământ ce i s’a dat
era prea mică şi nu avea alte surse de existenţă. Din această pricină,
trei dintre fiii lui, printre care şi cel mai mic, Mitrofán, care abia avea
douăzeci de ani, au părăsit ţinuturile natale şi au plecat pe jos „să caute
fericirea” la Móscova.
Mitrofán a reuşit să-şi găsească de lucru ca muncitor la cel mai bun magazin
din acel timp, „Murend Merilitz,” actualmente Magazinul Central
Universal, la intersecţia dintre Strada Petrovka şi Piaţa Teatrului.
Băiatul era deştept din fire, energic şi avea o capacitate de muncă
deosebită. Datorită acestor calităţi, a avansat foarte repede, ajungând
vânzător şi apoi responsabil la un raion de mărfuri manufacturate.
Câştiga bine şi avea legături serioase cu lumea manufacturieră, deoarece
se bucura de încrederea deplină a stăpânului şi avea împuterniciri
speciale din partea acestuia. Succesul, bogăţia şi renumele l-au făcut
să aibă o părere exagerată despre propriile capacităţi, iscând un motiv
de neînţelegere cu „atotputernicul jupân,” cu care a rupt relaţiile,
hotărând să-şi deschidă o afacere proprie. La început lucrurile au mers
foarte bine, dar apoi au intervenit nereuşitele, aşa cum se întâmpla destul
de des în lumea negoţului, unde aproape fiecare se străduieşte să-l
înece pe celălalt, temându-se de concurenţă. Mitrofán Nikoláievici a
ajuns într’atât de ruinat, încât nici până la sfârşitul vieţii nu a mai putut
ajunge la acea înălţime, rămânând comis-voiajor pentru nişte firme
importante de comerţ.
Era un om foarte sănătos şi avea o energie inepuizabilă. După cuvintele
sale, întreaga sa viaţă nu a fost niciodată bolnav, fără a socoti boala de
dinaintea morţii. Doar o singură dată a stat câteva luni în spital, pentru
nişte arsuri pe care şi le-a făcut într’un incendiu, salvând un copil.
La vreme de incendii, în general, el dădea dovadă de mare bărbăţie şi
mult curaj în salvarea oamenilor şi a bunurilor acestora. De asemenea,
în timpul inundaţiilor el nu se dezlipea de râul Móscova, salvându-i pe
cei ce se erau gata să se înece. Pentru astfel de fapte de mare bărbăţie, de
neînfricare şi jertfă de sine, a fost decorat cu ordine şi medalii.
Încă din primii ani de viaţă la Móscova, Mitrofán Nikoláievici s’a căsătorit
cu o văduvă ce avea două fete. Soţia a murit curând de tuberculoză. Apoi
şi cele două fiice vitrege au murit de aceeaşi boală. După moartea primei
soţii, s’a căsătorit a doua oară cu Véra Lavréntievna, fiica unui negustor
din Móscova pe nume Şveţov. Tatăl ei, Lavréntie Ivánovici Şveţov, fusese
un copil abandonat, orfan de ambii părinţi. El a fost cules de pe stradă
de cineva şi acela, fiindu-i milă de dânsul, l-a dat în grija unui negustor
bătrân la Belciuga, la un magazin de fierărie. Băiatul era ascultător, cu
credinţă în Dumnezeu şi deosebit de conştiincios. Bătrânul negustor l-a
îndrăgit foarte mult, iar la moartea sa i-a încredinţat negoţul cu fierărie.
Lavréntie Ivánovici s’a descurcat apoi atât de bine, încât spre sfârşitul
vieţii avea trei magazine de fierărie.
Véra Lavréntievna Şveţov s’a măritat cu Mitrofán Nikoláievici Beliaev
când acesta avea treizeci şi unu de ani; ea era mai mică decât dânsul
cu zece ani. Era o fată frumoasă şi avea o educaţie bună pentru acele
timpuri; ştia Franceza şi Germana. Încă din fragedă tinereţe a fost
pasionată de muzică şi teatru, cunoscându-se cu mulţi artişti şi muzi
cieni ai vremii. Ea însăşi iubea şi înţelegea muzica. Din această pricină,
cununia lor a avut loc în biserica „Marea Înălţare” de lângă Porţile
Nikitin, deoarece această biserică, încă din timpuri străvechi, era
preferată de toţi artiştii şi cântăreţii care cântau aici la marile praznice
şi în Săptămâna Patimilor.
În primii ani de căsătorie, soţii Beliaev au locuit pe strada Dónskaia,
într’o casă bună, care acum nu mai există, casă ce avea o grădină mare
şi minunată. Când afacerile lui Mitrofán Nikoláievici s’au clătinat, au
început să aibă mari greutăţi materiale. Pe atunci aveau şapte copii.
Mitrofán îl ajuta încă de atunci în afaceri pe Lavréntie Ivánovici, iar
acesta, mişcat de un simţământ de recunoştinţă, cât şi pentru a veni
în întâmpinarea soţiei sale, María Stepánovna, care întotdeauna şi-a
dorit s’o aibă aproape pe Vérocika, fiica ei iubită, l-a convins pe ginere
să se mute în casa lor, pe strada Balşáia Ordânka, în parohia cu hramul
Icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor scârbiţi,” pentru
a locui împreună. Era o casă mare şi bună, şi întreaga familie Beliaev
trăia cu mare confort. Toţi membrii familiilor Beliaev şi Şveţov erau
foarte credincioşi, în duhul Bisericii Ortodoxe. Viaţa lor cotidiană, fără
să mai vorbim de marile evenimente, se desfăşura în strânsă legătură
cu obiceiurile şi rânduielile bisericeşti. Păzeau cu sfinţenie posturile şi
praznicele, mergeau des la biserică. Adesea, chemau acasă preoţi pentru
a săvârşi slujbe religioase. Cu aceste prilejuri se aduceau uneori de
la biserică icoane făcătoare de minuni şi alte lucruri sfinte. Adesea se
săvârşea acasă slujba privegherii, deoarece bunica, María Stepánovna,
spre sfârşitul vieţii, nu mai putea merge la biserică din pricina bolii. De
câteva ori a venit în casa lor Părintele Ioán din Kronştadt, care a slujit
acolo câteva Te Deum‑uri, a băut ceai şi a stat de vorbă cu ei.
Deosebit de evlavios era bunicul, Lavréntie Ivánovici. Vreme de
treizeci şi trei de ani, până la moarte, a fost staroste la biserica „Sfinţii
Împăraţi cei întocmai cu Apostolii Constantín şi Eléna,” din Kremlín,
pe deal. Era o bisericuţă nu prea bogată, dar foarte dichisită. În perioada
invaziei Napoleoniene, ea a avut de suferit din pricina incendiilor.
Lavréntie Ivánovici s’a zbătut mult pentru înfrumuseţarea şi amenajarea
ei, continuând lucrarea înaintaşilor săi. În această biserică se găsea
icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Neaşteptata bucurie,”
pe care Lavréntie Ivánovici şi întreaga familie Beliaev o cinsteau în
chip anume.
În problemele negustoreşti, Lavréntie Ivánovici era deosebit de cinstit
şi conştiincios. Nu i s’a întâmplat niciodată în viaţă să fi înşelat cu bunăştiinţă
sau să fi ofensat pe cineva, dezminţind prin aceasta zicala: „Nu
înşeli, nu vinzi.”
– Eu, spunea dânsul, nu am înşelat niciodată pe nimeni, toată viaţa
mea, iar treburile mi-au mers mai bine decât la alţii.
Pentru viaţa sa cucernică, era preţuit atât de colegii săi negustori, cât şi
de feţele bisericeşti cu care a întreţinut întotdeauna relaţii apropiate, de
prietenie. Chiar şi un bărbat de o înaltă ţinută morală, cunoscut şi respectat
de toată lumea, precum Protoiereul Valentín Amfiteatrov, avea
faţă de dânsul un deosebit respect şi deseori era oaspetele casei – nu
numai pe când era parohul bisericii Sfinţilor Constantín şi Eléna, dar
şi după aceea, când a devenit paroh la catedrala Sfinţilor Arhangheli.
Îmbolnăvindu-se de cancer la stomac, după aproape şase luni de boală,
Lavréntie Ivánovici a adormit întru Domnul cu pace, la data de 14
Ianuarie 1902. Chiar în ziua morţii, în casă la el a fost adusă o icoană
făcătoare de minuni. Ieromonahul care a slujit un Te-Deum, văzând starea
gravă în care se afla Lavréntie Ivánovici, a propus să fie împărtăşit
cu Sfintele Taine. Acesta se întâmpla ziua, pe la ora doisprezece, iar
seara, în aceeaşi zi, el a plecat din lumea aceasta. Doctorul care a venit
a doua zi a spus cu uimire:
– Nu m’am aşteptat la o moarte atât de grabnică. Presupuneam că va
mai trăi încă o lună…
După moartea sa, la biroul magazinului s’au găsit câteva Psaltiri pe
care le citise până ce ajunseseră de nefolosit.
Lavréntie Ivánovici îşi iubea foarte mult nepoţii, era bun cu ei, dar în
acelaşi timp era şi sever.
Mitrofán Nikoláievici era, de asemenea, un om credincios, dar religiozitatea
sa era mai mult exterioară. El nu pătrunsese în profunzimile
învăţăturii Creştine. Îi plăceau mai ales posturile bisericeşti, cântarea
bună, citirea şi slujirea. Protodiaconii Andréi Şehovţev şi Nikolái
Rosleakov de la catedrala Adormirea Maicii Domnului, renumiţi pentru
glasurile lor, erau prietenii şi comesenii lui.
Véra Lavréntievna nu era mai puţin credincioasă decât tatăl şi soţul
ei. Între altele, avea un caracter aşezat, liniştit şi drept. Mulţi ani după
aceasta, Stareţul Varsanúfie de la Optina îi spunea fiului ei, Nikolái,
aceste cuvinte:
– Să mulţumiţi lui Dumnezeu că aveţi o astfel de mamă. „Iată cu
adevărat Israiltean, întru carele vicleşug nu este.” /Io. 1:47/
Mitrofán Nikoláievici şi Véra Lavréntievna şi-au crescut copiii în duhul
iubirii şi a evlaviei Creştine. S’au îngrijit nu numai de bunăstarea lor
fizică ci, chiar din primele zile ale vieţii lor conştiente, s’au străduit să-i
deprindă cu principiile Creştine de viaţă. Îşi iubeau copiii, îi mângâiau,
se ocupau în tot felul de dânşii, dar nu îi răsfăţau, iar pentru neascultare
şi pozne aceştia erau pedepsiţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu