Cuviosul Vitalie Monahul (22 aprilie)

    In zilele Sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a venit în Alexandria un monah, cu numele Vitalie, din mănăstirea Cuviosului Serida. Acela având şaizeci de ani de la naşterea sa, şi-a ales o viaţă ca aceasta, care oamenilor celor ce socotesc cele din afară, li se părea a fi rea şi necurată, iar lui Dumnezeu, Cel ce priveşte cele dinlăuntru şi ispiteşte inimile, era plăcută şi binepri-mită. Căci stareţul acela voind în taină să întoarcă la pocăinţă pe cei păcătoşi şi fără de lege, singur prin părerea omenească se arăta a fi păcătos şi fără de lege, în acest fel: şi-a scris lui pe toate desfrâ­natele care erau în Alexandria şi pentru fiecare făcea rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, ca să le întoarcă de la viaţa cea păcă­toasă. Şi se năimea în cetate la lucru, de dimineaţă până seara, şi lua plată pentru osteneala de peste zi, câte doisprezece bani de aramă.

    Deci, pe un ban de aramă îşi cumpăra bob şi-1 mânca după apusul soarelui, pentru că, lucrând toată ziua, se ostenea. Iar cu ceilalţi bănişori se ducea în casa de desfrânare şi îi dădea unei desfrânate, zicându-i: „Te rog, ca pentru aceşti bănişori să te păzeşti toată noaptea aceasta în curăţie, neprimind pe nimeni la păcat". Şi se închidea cu dânsa în aceeaşi cameră. Deci aceea se odihnea pe patul său; iar el stând într-un colţ, petrecea toată noaptea fără somn, citind încetişor psalmii lui David şi rugându-se pentru dânsa lui Dumnezeu până dimineaţa. Iar când ieşea de la dânsa, o jura să nu spună nimănui fapta lui. Şi făcea aşa în toate zilele, ostenindu-se în post şi intrând în toate nopţile la desfrânate, petre­când fără somn şi în rugăciuni. Deci, în fiecare noapte intra la alta, până le înconjura pe toate şi apoi începea iarăşi de la cea dintâi.

    Iar Dumnezeu, văzând o chinuire ca aceea a robului Său, i-a sporit scopul. Că unele din desfrânate, ruşinându-se de o faptă bună ca aceea a lui Vitalie, se sculau la rugăciune, făceau metanii împre­ună cu dânsul şi se rugau. Iar el le sfătuia pe ele spre pocăinţă, le îngrozea cu înfricoşata judecată şi cu veşnica muncă din gheenă, le făcea să aibă nădejde, vorbindu-le de milostivirea lui Dumnezeu şi de îndulcirea la cer a veşnicilor bunătăţi. Iar acelea, venind în frica lui Dumnezeu, se umileau şi făgăduiau ca să-şi îndrepteze viaţa lor. Şi multe dintre dânsele, lepădând neruşinarea păcatului, se măritau după bărbaţi cu rânduială. Iar altele voind prea mult să petreacă în curăţie, se duceau la mănăstiri de femei şi în pustnicie cu lacrimi îşi petreceau zilele. Iar altele vieţuiau în lume fără bărbat, hrănindu-se din osteneala mâinilor lor.

    Şi nici una din aceste desfrânate nu îndrăznea ca să arate cuiva viaţa cea curată a lui Vitalie, căci atunci când una dintre ele a început să spună oamenilor cum că Vitalie nu pentru păcat vine la dânsele, ci pentru a lor mântuire; Vitalie auzind de aceea s-a mâhnit, că i se arătase viaţa lui curată, şi s-a rugat lui Dumnezeu ca să pedepsească pe acea femeie, ca şi celelalte să aibă frică. Deci îndată cu voia lui Dumnezeu s-a îndrăcit acea femeie, care lucru văzându-1 celelalte desfrânate, s-au temut foarte tare şi nu mai îndrăzneau nicidecum să arate ceva oamenilor despre sfinţenia lui Vitalie. Iar după ce s-a îndrăcit femeia, oamenii ziceau: „Vezi, că ţi-a răsplătit ţie Dumnezeu pentru că ai minţit, zicând că nu pentru desfrânare intră la voi monahul acela? Iată, s-a făcut arătare despre dânsul, că este desfrânat". Şi se sminteau de dânsul toţi şi în toate zilele îl ocărau, zicându-i: „Du-te, ticălosule, că te aşteaptă desfrâ­natele!" Şi scuipau asupra lui.

    Iar el, răbdându-le pe toate cu blândeţe, cu dulceaţă asculta dosădirile şi ocările ce i se făceau de oameni, mângâindu-se cu duhul, că îl socotesc oamenii că este atât de păcătos. Iar uneori răspundea celor ce îl ocărau: „Oare nu sunt şi eu om trupesc ca toţi oamenii? Au doară a zidit Dumnezeu pe monahi fără trupuri? Cu adevărat şi monahii sunt oameni". Iar alţii îi ziceau lui: „Părinte, ia-ţi de soţie pe una dintre aceste desfrânate şi leapădă chipul monahi­cesc, ca să nu se hulească cinul prin tine!" Iar el, ca şi cum s-ar fi mâniat, le răspundea: „Nu vă voi asculta pe voi! Căci ce fel de bine îmi va fi, de voi lua femeie, să mă îngrijesc de dânsa, de copii şi de casă, şi să petrec grele zile în griji şi osteneli? Deci pentru ce mă judecaţi? Oare veţi răspunde pentru mine înaintea lui Dumnezeu? Ingrijiţi-vă fiecare de voi, iar pe mine lăsaţi-mă, pentru că unul Dumnezeu este Judecătorul tuturor, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui".

    Astfel cuviosul îşi tăinuia fapta cea bună înaintea oamenilor, iar unii dintre clerici l-au clevetit la preasfinţitul Patriarh al Alexan­driei, Ioan milostivul, zicând că un stareţ oarecare sminteşte toată cetatea, intrând în toate nopţile în casele desfrânatelor. însă patri­arhul nu credea pe clevetitori, învăţat fiind mai înainte de o întâm­plare ce se făcuse, când pe un monah feciorelnic şi sfânt, care era din fire famen şi botezase pe o evreică, 1-a bătut fără vină, crezând pe clevetitori, precum se scrie în viaţa lui. De aceasta aducându-şi aminte, îngrozea pe cei ce cleveteau pe Vitalie şi le zicea: „încetaţi de la osândire şi mai ales pe monahi să nu-i osândiţi. Oare nu ştiţi de un lucru ce s-a făcut altădată la întâiul Sinod din Niceea, cu fericitul împărat Constantin, când oarecare din episcopi şi clerici au scris unul asupra altuia lucrurile cele rele? Iar el, poruncind să aducă o lumânare aprinsă şi, necitind scrisorile acelea, le-a ars, zicând: ŤChiar de aş fi văzut cu ochii mei pe vreun episcop, preot sau monah în vreun lucru de păcat, l-aş fi acoperit cu haina mea, ca nimeni altul să nu-1 vadă pe el greşindť". Aşa înfrunta preasfinţitul patriarh pe clevetitori, iar robul lui Dumnezeu, Vitalie, nu înceta a se îngriji pentru mântuirea sufletelor păcătoşilor, neştiind nimeni despre faptele cele bune ale lui, până la sfârşitul vieţii sale.

    Intr-una din zile, când se lumina de ziuă, ieşind Cuviosul Vitalie din casa desfrânatelor, 1-a întâmpinat un oarecare tânăr des­frânat, mergând la femei desfrânate pentru păcat. Acela, întinzân-du-şi mâna, a lovit tare peste obraz pe stareţ, zicându-i: „Ticălosule şi necuratule, pentru ce nu te pocăieşti şi nu te lepezi de necurata ta viaţă, ca prin tine să nu se batjocorească mai mult numele lui Hristos?" Iar sfântul i-a răspuns lui: „Să mă crezi pe mine, omule, că pentru mine, smeritul, vei lua şi tu peste obraz o lovire ca aceea, încât toată Alexandria se va aduna la răcnirea ta". Iar după puţine zile Cuviosul Vitalie închizându-se în chilia sa cea foarte mică, pe care şi-o zidise lângă porţile ce se numeau ale Soarelui, s-a mutat către Domnul, neştiind nimeni. Şi într-acel timp acelui desfrânat, care a lovit peste obraz pe cuviosul stareţ, i s-a arătat diavolul în chip de arap înfricoşat şi 1-a lovit peste faţă tare, zicându-i: „Primeşte această lovitură pe care ţi-a trimis-o monahul Vitalie". Şi îndată omul acela s-a îndrăcit şi, căzând, tremura, spumega, îşi rupea hainele de pe dânsul şi prin glasuri înfricoşate făcea chiot mare, încât toată Alexandria se adunase la răcnetul lui cel de spaimă. Şi muncit fiind el mult timp de diavol şi după câteva ceasuri venindu-şi puţin în fire, a alergat la chilia lui Vitalie, strigând: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, că am greşit către tine, mâhnindu-te pe tine foarte şi lovindu-te peste obraz. Iată că şi eu, după proorocirea ta, am luat vrednică pedeapsă".

    Astfel strigând, alerga degrabă, urmându-i tot poporul. Iar după ce s-a apropiat de chilia stareţului, îndată diavolul izbind pe omul acela de pământ, a fugit. Iar omul, venindu-şi desăvârşit în fire, a început a spune poporului cum a lovit peste obraz pe stareţ şi cum stareţul i-a proorocit despre pedeapsa ce va lua pentru el. Şi bătea în uşa chiliei, dar nu i-a răspuns. Apoi cu sila deschizând uşa, 1-a văzut în genunchi, stând la rugăciune, iar sufletul lui cel sfânt se dusese către Dumnezeu şi în mâinile lui ţinea o hârtie scrisă aşa: „Bărbaţi alexandrini, nu osândiţi mai înainte de vreme, până ce Domnul, Judecătorul Cel drept va veni". în acelaşi ceas a sosit femeia cea îndrăcită care începuse altădată a spune la oameni despre curăţia lui Vitalie, precum despre aceea mai înainte s-a zis. Aceea din arătare îngerească înştiinţându-se despre sfârşitul cuviosului, a alergat şi s-a atins de cinstitele lui moaşte şi îndată s-a liberat de diavol. încă şi şchiopii şi orbii au început a dobândi tămăduiri, atingându-se de cuviosul.

    Auzind de moartea Cuviosului Vitalie toate femeile acelea, care prin sfătuirea lui se întorseseră la Dumnezeu prin pocăinţă, s-au adunat la dânsul cu lumânări şi tămâie, plângând după părintele şi învăţătorul lor. Şi în acea vreme povesteau la tot poporul despre viaţa curată a stareţului, cum că nici cu mâna nu s-a atins de vreuna dintr-însele şi nu spre păcat, ci spre mântuire intra la dânsele. Iar poporul mâniindu-se pe ele zicea: „De ce aţi tăinuit înaintea noastră sfinţenia acestui sfânt părinte, iar noi, neştiindu-1, mult îi greşeam, osândindu-1 şi ocărându-1?" Iar femeile răspundeau: „Ne temeam, deoarece ne îngrozea cu mari blesteme, ca să nu spunem nimănui acea taină a lui; iar când una din noi a început să spună taina lui la oameni, îndată s-a îndrăcit. Deci, fiecare din noi, temându-se de o pedeapsă ca aceea, tăceam". Şi se minunau popoarele de un rob ca acesta al lui Dumnezeu, care în chip minunat îşi tăinuia sfinţenia vieţii sale înaintea oamenilor şi de toţi era socotit că este păcătos şi necurat, el, care era prieten al lui Dumnezeu şi vas curat al Sfântului Duh. Şi se defăimau pe sine oamenii, ruşinându-se de necunoştinţa lor; căci pe un plăcut al lui Dumnezeu ca acela l-au osândit şi cu dosădiri au ocărât pe cel nevinovat şi curat cu inima.

    De toate acestea auzind cu de-amănuntul preasfinţitul Patriarh Ioan cel milostiv, a mers împreună cu tot clerul său la chilia stareţului şi văzând scrisoarea cea mai sus zisă, prin care sfătuia a nu osândi pe nimeni şi văzând minunile cele făcute, a zis către clericii aceia care cleveteau pe cuvios: „Să ştiţi că de v-aş fi crezut pe voi şi aş fi supărat pe sfântul stareţ, apoi mie mi s-ar fi dat de la arap lovirea aceea peste obraz, pe care omul acela a pătimit-o. Dar eu, smeritul, mulţumesc lui Dumnezeu, că n-am ascultat clevetirile voastre şi m-am izbăvit de păcat şi de pedeapsă". Iar clevetitorii şi osânditorii cuviosului se ruşinau foarte.

    Deci luând preasfinţitul Patriarh moaştele Cuviosului Stareţ Vitalie, îl petrecea tot poporul din cetate şi toate femeile cele ce se pocăiseră de păcat, plângând şi tânguindu-se. Şi l-au îngropat cu cinste slăvind pe Dumnezeu, Cel ce are mulţi robi ai Săi tăinuiţi. Iar omul cel ce pătimise de la diavol lovirea, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah, şi mulţi din Alexandria, îndreptându-se prin exemplul vieţii lui Vitalie celei atât de îmbunătăţite, s-au hotărât să nu mai osândească pe nimeni. Cărora şi noi să le urmăm, cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Vitalie şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.