Pătimirea Sfîntului Mucenic Vasile, Episcopul Amasiei (26 aprilie)

 După pieirea lui Maxenţiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaş dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin şi pe care, afundîndu-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăţia Romei cea de la Apus a avut uşurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaş al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpînea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu şi în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credinţă.

    Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoţind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăţie, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducîndu-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încît de-abia el singur şi cu puţini ostaşi au putut scăpa. Dar deşi au scăpat de mîna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mîna lui Dumnezeu, pentru că ascunzîndu-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui nişte răni de netămăduit şi cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu faţa în jos la pămînt şi i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceara mădularele, iar sufletul lui ticălos se ţinea numai în oase. Apoi şi oasele lui, fiind fără carne şi sînge, au început să se rupă unul după altul, făcîndu-i nespuse dureri. Şi n-a murit pînă ce nu şi-a mărturisit păgînătatea şi tirania sa, căci cu nevinovăţie prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta şi pe zeii săi blestemîndu-i, a murit.

    Iar Liciniu, cuprinzînd tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soţia sa, cu multă slavă şi prăznuire. La început era pace şi linişte pretutindeni, veselie şi bucurie între creştini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăşi s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăţia Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu şi s-a întors iarăşi la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărăţea cu Constantin şi avea în însoţire pe sora acestuia, care era creştină, de aceea primise creştineasca credinţă şi se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creştinătate, ba încă să o şi apere. După aceea, împărăţind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin şi i-a dăruit împărăţia Răsăritului, uitînd de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dînsul, şi precum lui Hristos Domnul, aşa şi împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaş.

    Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăşi pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, şi a ridicat asupra creştinilor prigonire. Întîi a izgonit din palatele împărăteşti şi din toată curtea pe toţi cei ce erau creştini - senatori, boieri, slugi şi înarmaţi -, făcîndu-se foarte străin de acoperămîntul şi de sprijinul lui Hristos. Şi întorcîndu-se către basmele elineşti şi către viaţa cea necurată, a început fără de ruşine a se tăvăli în necurăţiile trupeşti, făcîndu-se nesăţios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile şi fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creştine cu sila le lua, spre ocara sfinţilor şi spre întinarea credinţei în Hristos Dumnezeu.

    Auzind de aceasta binecredincioasa şi creştina împărăteasă, soţia lui, al cărui nume era Constanţia, îi sîngera inima de toate cele făcute de dînsul şi îl înştiinţa prin scrisori pe fratele său, Constantin. Şi avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă şi deplin înţeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credinţa creştină, din Italia, de neam cinstit şi binecredincios. Pe acea fecioară văzînd-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei şi a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubeşte şi voieşte să fie cu dînsa; apoi îi porunceşte ca să fie gata spre desfrînare. Dar acea sfîntă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngreţoşat de un păcat ca acela şi a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărînd fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei şi de pizma ei, i-a spus acel lucru şi o ruga, zicînd: "Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pămîntul, de Care tu te temi şi Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credinţă îi slujeşte, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoţire fără de lege".

    Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o şi mai mult pentru întreaga ei înţelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Şi întrebînd împăratul de dînsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira şi-ar fi ieşit din minte; că zace bolnavă şi este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gîndi la Glafira, iar împărăteasa, căutînd vreme potrivită, a liberat pe fericita Glafira dîndu-i o mulţime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preţ, haine scumpe şi toate cele trebuincioase. Încă şi slugi şi slujnice credincioase i-a dat, încît să-i ajungă spre trebuinţa ei. Şi încredinţînd-o unor oameni cinstiţi şi binecredincioşi din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părţile Armeniei, nespunînd nimănui nimic despre dînsa; şi să stea acolo pînă ce Domnul va voi să rînduiască cele bune pentru dînsa. Ei au dat cuvînt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luînd pristavii pe fericita Glafira, au îmbrăcat-o pe ea şi pe fecioarele cele ce erau cu dînsa în haine bărbăteşti şi au ieşit din cetatea Nicomidiei. Şi, mergînd cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungînd la cetatea Amasia, care era mitropolie a ţării Pontului.

    Văzînd Glafira frumuseţea acelei cetăţi, a zis către slujitorii ei: "Dacă vom afla aici neam creştinesc, să petrecem în cetatea aceasta"; şi le-a poruncit să întrebe despre creştini. Şi au întîlnit pe un tînăr din casa unui cinstit cetăţean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tînăr, cunoscînd pe acei străini că sînt creştini şi că ei caută pe cei de o credinţă cu dînşii, a alergat singur la ei şi i-a rugat să vină în casa lui şi să stea cît vor voi, spunîndu-le că el este creştin; arătîndu-le că în cetatea lor sînt mulţi creştini şi au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie şi au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dînşii şi episcopul cetăţii aceleia, cu numele Vasile, de care ne este cuvîntul, bărbat bun şi plin de darurile duhovniceşti. Acela întrebîndu-i cine sînt şi de unde sînt, Glafira cea înţeleaptă i-a spus toată taina cea despre dînsa, că este din Italia cu neamul, creştină cu credinţa, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soţiei împăratului Liciniu, spunînd şi despre pricina înstrăinării sale.

    Auzind acestea de la dînsa, Sfîntul episcop Vasile şi Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, ca nu cumva să afle de dînsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dînsa vor fi în primejdie toţi creştinii Amasiei. Aceasta a zis şi robul lui Dumnezeu, Vasile, că acea fugă şi înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfînt episcop zidea o biserică în cetate, că pînă atunci creştinii nu aveau o biserică înăuntrul cetăţii, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericita fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii şi toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsînd nimic pentru dînsa. A scris şi la împărăteasa, stăpîna sa, înştiinţînd-o unde este, la cine petrece şi despre zidirea bisericii, rugînd-o să trimită aur mai mult, spre săvîrşirea şi împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie şi cu osîrdie a trimis la dînsa avere multă şi daruri bisericii şi episcopului şi i-a scris încredinţîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

    Dar nu după puţină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului şi, citind-o, a aflat că Glafira este vie - pe care o socoteau că este moartă -, cum şi unde se află şi a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplîndu-se de mai multă mînie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasile episcopul creştinesc şi pe Glafira slujitoarea, ferecîndu-i în fiare, să-i trimită degrabă la dînsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericita şi Sfînta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzîndu-l numai pe Vasile episcopul, l-a ferecat şi l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înştiinţat că a murit.

    Mergînd Sfîntul Vasile din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie şi Teotim, toţi pe cale pătimind multe răutăţi de la ostaşii cei păgîni şi cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasile, a fost închis în temniţă, iar Partenie şi Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniţă, cu numele Elpidifor, care era creştin cu credinţa şi primitor de străini. Acel Elpidifor, ştiind toate cele despre Sfîntul Vasile, a amăgit cu aur pe străjerul temniţei cu care se cunoştea, ca să aibă neoprită intrarea în temniţă la episcop, el şi amîndoi diaconii. Deci, se duceau la sfîntul cînd pofteau şi cîntările cele din toate zilele le săvîrşeau în temniţă împreună cu dînsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfîntul Vasile la încercare înaintea împăratului, la miezul nopţii acesta a strigat pe străjer şi l-a întrebat de diaconii săi şi despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dînsul cu sîrguinţă. Iar el, după obicei, a început a cînta psalmii lui David, începînd de la stihul: "Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blîndeţile lui", şi, cîntînd ceilalţi psalmi, cînd a ajuns la acele cuvinte: "De mă voi sălăşlui la marginile mării şi acolo mîna Ta mă va povăţui şi dreapta Ta mă va sprijini, Doamne", întinzîndu-şi mîinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzînd pe sfînt mîhnit şi plîngînd în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul ştia cele ce zicea, că sfîrşitul lui voia să se arate cînd trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.

    După sfîrşitul cîntării de psalmi, cînd se lumina de ziuă, a zis către diaconi: "Fraţilor, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi şi sînt aproape; însă nu vă temeţi, nici să slăbiţi de necazurile ce au să fie; ci bărbăteşte şi neclintiţi să petreceţi în credinţă, ca să nu vă aflaţi ruşinaţi la venirea Domnului. Apoi să fie deşteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mîntuiască din moarte şi cu neabatere priviţi spre El, Care este puternic ca mîhnirea să o prefacă în bucurie, plîngerea spre veselie, lacrimile spre rîs şi ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase şi plăcute ale lumii acesteia să le socotiţi ca nişte gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceţi moştenitori împreună cu toţi sfinţii, săturîndu-vă de dulceaţa Împărăţiei Lui. Să mai ştiţi încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul şi mi-a spus care îmi va fi sfîrşitul durerii mele, apoi mi-a spus cîte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mîhniţi, ci întoarceţi-vă acolo şi să întăriţi pe fraţi întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeţi episcop la voi, în locul meu; pentru că aşa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă".

    Deci, pe diaconii care plîngeau cu amar, i-a sfătuit cu obişnuita sa învăţătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: "Tu, frate, eşti ales de Dumnezeu să slujeşti fraţilor prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primeşti răsplătire veşnică la cer. Îţi încredinţez pe aceşti doi fraţi ai mei. Să nu-i părăseşti, ci împreună cu dînşii să petreci în necazuri şi să te osteneşti oriunde te va chema Domnul la slujba Sa".

    După ce a liberat sfîntul de la sine pe Elpidifor şi pe amîndoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncînd mai întîi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînştiinţîndu-l despre aceasta. Iar sfîntul, dîndu-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mînie şi a poruncit ca iarăşi să-l ducă pe sfînt în temniţă. După aceea a trimis la dînsul pe tribun, zicîndu-i: "Îţi voi ierta ţie pentru Glafira şi cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie şi vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sînt aici".

    Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, a răspuns tribunului, zicîndu-i: "Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar şi toată împărăţia sa, niciodată nu va putea să-mi dea atît cît voieşte să ia de la mine, căci te sîrguieşti a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu şi a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voieşti a mă depărta de slava cea fără de sfîrşit şi fără de moarte şi a mă cinsti cu cele de puţină vreme şi grabnic pieritoare, a căror podoabă şi lumină este ura şi întunericul cel netrebnic. Dar de voieşti să mă asculţi pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie şi te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru şi nu este mai milostiv, mai drept şi mai bun decît Mîntuitorul. Deci pocăieşte-te şi te depărtează de la deşartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădîndu-te, ai zis că nu este Dumnezeu".

    Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfîntului, iar împăratul a zis către tribun: "Spuneţi-i lui Vasile iarăşi, sfătuindu-l să se supună voinţei noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncaţi în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească". Deci tribunul iarăşi a mers la sfînt şi i-a zis: "Între viaţă şi moarte eşti acum, omule! Una din amîndouă alege-ţi: ori plăcerea împăratului să o faci închinîndu-te zeilor lui, ori să ştii că de sabie şi de înecarea mării te-ai apropiat".

    Auzind aceasta sfîntul, s-a bucurat şi a răspuns: "Eu, Dumnezeului meu şi Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea şi a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiţi dumnezei sînt diavoli, împreună cu cei care cred într-înşii şi vor fi aruncaţi în vremea judecăţii Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpîneşte pe toţi, în focul gheenei cel nestins şi în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Deci faceţi cu mine ceea ce voiţi, căci eu sînt gata nu numai să fiu tăiat şi înecat în mare cum ai zis, ci şi la munci fără de număr pentru Hristos; şi cît va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!"

    Din toate aceste cuvinte ale Sfîntului Vasile înţelegînd tribunul că-i este cu neputinţă a-l sfătui şi a-l face să se plece spre gîndul lor, a poruncit mai întîi să-l bată, apoi să-i taie capul şi să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorînd pe mai mulţi creştini şi mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peştilor spre mîncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasile, suferind bătaia cu bucurie, zicea: "Nici necazul, nici strîmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească", şi, fiind dus la moarte, cînta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dînsul, împreună cu diaconii şi cu mulţi creştini.

    Ajungînd la locul rînduit, Elpidifor, dînd ostaşilor cîţiva arginţi, i-a rugat să lase pe Vasile să vorbească puţin cu cunoscuţii săi. Iar aceştia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecîndu-şi genunchii pe malul mării şi întinzîndu-şi mîinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Cel ce ai făcut cereştile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele şi ai întemeiat pămîntul peste ape, Cel ce ai zidit marea şi toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni şi în toţi eşti şi de-a pururea petreci şi faci voia celor ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele şi păzeşte pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăveşte-o pe ea de ispitele elineşti şi de toată hulirea cea rea a păgînilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească şi strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale creşte-o şi înmulţeşte-o. În toată cetatea aceasta şi în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet şi cu un gînd să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; şi pe acelaşi popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ţi placă ţie, ca întru toţi să se preamărească numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".

    Zicînd "Amin", pe Elpidifor şi pe amîndoi diaconii i-a cuprins şi i-a sărutat precum oarecînd Sfîntul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfîntă, spunînd: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vînarea dinţilor nevăzuţilor noştri vrăjmaşi; ci a sfărîmat cursele lor şi pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmaşii noştri. Închinaţi-vă, fraţilor şi fiilor mei, pe care întru Sfîntul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi. Amin!" După aceea, întorcîndu-se către călău, i-a zis: "Săvîrşeşte-ţi, prietene, porunca ta!" Şi iarăşi, plecîndu-şi genunchii, şi-a întins grumajii bucurîndu-se şi veselindu-se; apoi, tăindu-l, şi-a săvîrşit nevoinţa sa cea bună.

    După tăierea sfîntului, a rugat Elpidifor pe ostaşi, dîndu-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicînd: "Ne temem ca nu cumva să ştie împăratul, căci ne va tăia capetele noastre". Iar Elpidifor a cerut numai capul sfîntului, dar nici pe acela nu l-a primit. Şi aşa ostaşii, luînd o luntre pescărească şi punînd într-însa trupul şi capul mucenicului, s-au dus departe de la mal şi le-au aruncat în adîncul mării, într-o parte capul şi în altă parte trupul. Creştinii de pe mal plîngeau şi priveau, între care era şi Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfîntului şi a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luînd pe amîndoi diaconii, s-a întors la casa sa, mîngîindu-i în supărare.

    În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătîndu-i-se, i-a zis: "Episcopul Vasile a venit în Sinope şi acolo vă aşteaptă pe voi; deci, sculîndu-te, ia pe diaconii lui şi, intrînd într-o corabie, să mergi la dînsul". Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunînd Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dînşii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: "Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfîntul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar şi eu am văzut în vis pe Sfîntul Vasile şi mi se părea că-i dădeam mîna şi împreună cu dînsul intram în biserica Domnului, zicîndu-mi: "Precum vezi, ţie îţi va fi dat"".

    Deci, luînd Elpidifor aur destul şi toate cele de trebuinţă pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amîndoi diaconii şi au plecat în cetatea Sinope, cea de lîngă mare, rugîndu-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaşte, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicînd către dînsul: "La dreapta cetăţii să aruncaţi mreaja în mare, că veţi afla mărgăritarul cel căutat!" Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela şi oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă şi într-însa era Sfîntul Vasile cu o mulţime de ostaşi; şi a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: "Iată, vezi pe cel pe care îl cauţi! Deci, mîine de dimineaţă să-l iei pe el".

    Deşteptîndu-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetăţii, unde a găsit semnele acelea şi locul pe care în vis i-l arătase îngerul; şi îndată au văzut acolo nişte pescari dregîndu-şi mrejile pentru vînat şi a zis către dînşii Elpidifor: "Ce voiţi să vă dăm, numai să aruncaţi mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi şi orice veţi vîna al nostru să fie?" Pescarii s-au învoit şi au tocmit preţul. Deci, au aruncat sorţii, Elpidifor cu diaconii şi asupra căruia va cădea mai întîi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorţul a căzut mai întîi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim şi n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorţi pe numele lui Partenie, dar şi pescuitul aceluia a fost zadarnic. După aceasta a zis Elpidifor: "Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreaja şi nădăjduiesc spre El, că nu în deşert va fi încercarea aceasta".

    După ce au aruncat-o, pescarii au simţit greutatea în mreajă şi, zîmbind, au zis unul către altul: "Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decît al celorlalţi". Şi, trăgînd afară mreaja la pămînt, au văzut un trup de om mort; şi schimbîndu-şi cuvîntul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decît al celor dintîi, vrînd ca iarăşi să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor şi cei împreună cu dînsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar preţul cel tocmit să şi-l ia. Dar ei nu voiau să-şi ia preţul, deoarece nu pescuiseră peşte, ci trup omenesc. Însă, fiind siliţi de Elpidifor, l-a luat. Scoţînd afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie şi cu lacrimi cuprinzîndu-l, îl săruta şi se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup şi aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup şi numai o însemnare de tăiere se vedea la dînsul şi bun miros ieşea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pînze curate, a închiriat o căruţă şi l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dînsul, l-au îngropat cu cinste, plîngînd mult după dînsul tot poporul creştin.

    Astfel s-a sfîrşit pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Vasile, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfîrşit, marele Constantin, aflînd de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creştinătate şi despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oştirii sale şi ajutorul lui Hristos chemîndu-l a plecat asupra lui Liciniu şi l-a biruit. Prinzîndu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a şi murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu şi se întindea prin toată lumea slava Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea şi închinăciunea de la toţi, în veci. Amin.