Întâlnirea personală cu Dumnezeu – pedagogia lui Hristos

În tradiţia liturgică universală, atât în Răsărit cât şi în Apus, timpul pascal are două perioade: prima parte este o prelungire a sărbătorii Paştelui, cea de-a doua anunţă Cincizec...imea şi are în centru taina apei, unul dintre simbolurile persoanei şi economiei Sfântului Duh. Evanghelia celei de-a cincea duminici după Paşti, a Samarinencei (Ioan 4, 4-42) este o frumoasă ilustrare în acest sens. Dar aş vrea să mă opresc astăzi asupra altor două aspecte : întâlnirea extraordinară între Hristos şi femeia samarineancă şi admirabila pedagogie a lui Hristos. Episodul este raportat doar de Sfântul Ioan, şi este o pericopă deosebit de lungă.

Hristos părăseşte brusc Iudeea pentru a merge în Galileea şi trebuie să treacă prin Samaria. Face o oprire către prânz la Sichem, şi în timp ce apostolii pleacă să caute merinde, se întâmplă ceva minunat şi neaşteptat: o întâlnire cu o femeie din partea locului care venise să ia apă de la "puţul lui Iacov". Totul este extraordinar în această întâlnire întâmplătoare. Era absolut imposibil ca această femeie să vină către Iisus şi să-i vorbească, mai întâi pentru că era o femeie (o femeie nu putea să se apropie de un rabbi : îi transmitea întrebările printr-un bărbat, de unde marea mirare a apostolilor de a-L vedea discutând cu o femeie, dar nu îndrăznesc să-I spună nimic) şi apoi pentru că era eretică.Cum ea nu poate să vină către El, Iisus vine către ea; şi cum ea nu poate să-i vorbească, Iisus îi vorbeşte. Şi ce îi spune: "dă-mi să beau"! Lucrul cel mai anodin în plan omenesc, dar extraordinar în plan duhovnicesc: Dumezeu cere de băut făpturii Sale! E răsturnarea valorilor. Hristos îi cere de băut pentru că e obosit de drumul făcut pe jos, şi pentru că Îi este sete, ca om care a primit să poarte în Trupul său urmarea căderii. Dar în această sete a lui Hristos este şi un aspect simbolic: Îi este sete de mântuirea oamenilor.

Ar fi putut să nu se întâmple nimic. Hristos aruncase nada: peştele ar fi putut să nu muşte. Femeia ar fi putut să nu răspundă, din teamă sau din neînţelegere (ar fi putut să-şi spună: nu sunt decât o biată femeie samarineancă, ce am eu cu acest rabin evreu?) sau ar fi putut să-i dea doar să bea, fără să spună un cuvânt. Dar aici se va petrece ceva: femeia va lua frânghia care i se întinde. Va răspunde cu cuvinte potrivite, şi se va înfiripa un dialog între ea şi Hristos, între om şi Dumnezeu. Este întâlnirea vieţii ei şi nu o va lăsa să scape

Dialogul este savuros pentru că folosesc aceleaşi cuvinte dar nu cu acelaşi sens. E un fel de quiproquo care se va dovedi pedagogic: Domnul aduce puţin câte puţin pe femeie la înţelegerea marii taine duhovniceşti a apei. Dar dialogul s-a adâncit aşa curând pentru că primul răspuns al lui Hristos este surprinzător. Nu îi face o lecţie de morală, nici un rezumat din Tora, ci îi deschide inima ("dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu…"). Este un moment emoţionant, aproape tandru, ca şi cum Dumnezeu şi-ar destăinui inima în faţa acestei femei. Iar inima ei este atinsă de simplitatea lui Dumnezeu. Şi atunci ea continuă să-i pună întrebările potrivite.

Apoi deodată, Domnul introduce un nou element, care poate descumpăni: "cheamă pe bărbatul tău". Aceasta ar fi trebuit să provoace o ruptură de dialog. Dar era nevoie ca Domnul să dea Samarinencei ceva care să o facă să înţeleagă că El este Mesia. Fără să fi abordat problema bărbatului, ar fi fost greu să-i vorbească de viaţa ei personală. Răspunsul femeii (care nu a minţit, dar nu a spus tot: răspunsul ei este sibilinic), I-a îngăduit să o facă: iar ea a înţeles pe dată că era un "prooroc". Şi Domnul continuă să o iniţieze până pe culmile teologiei. Atunci ea pune întrebarea ultimă (sau mai degrabă şi-o pune dinaintea lui Iisus, pentru că nu îndrăzneşte să I-o pună direct: «ştiu că are să vină Mesia….»). Văzând că era pregătită, Domnul îi face această revelaţie extraordinară: «Eu sunt Mesia». El care nu a spus nimic cărturarilor şi fariseilor, şi care a tăcut dinaintea lui Irod şi a lui Pilat, Se descoperă acestei femei samarinence ca fiind Mesia! Este uimitor. Domnul se descoperă nu celor înţelepţi şi inteligenţi, ci celor mici şi smeriţi, celor care au o inimă pregătită, şi care luptă.

Există mai multe învăţăminte importante în această emoţionantă şi minunată întâlnire.

Putem admira aici libertatea suverană a lui Hristos, pe care o manifestă adesea în Evanghelie, dar mai ales aici. Hristos distruge tabu-urile, regulile, canoanele, obiceiurile, formalismul, conformismul. El nu va înceta să spună de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti că legea e făcută pentru om şi nu omul pentru lege, că adevărata lege e cea interioară şi nu cea exterioară, că trebuie să luăm aminte mai mult la conţinut ca la vas, la duh mai mult ca la literă, dar degeaba. El va fi urât de preoţii din poporul Său pentru libertatea Sa! Dar preoţii din poporul Său nu-L vor primi ca Mesia, pe când Samaritenii, urmând acestei femei, L-au primit ca pe «Mântuitorul lumii». Ce lecţie admirabilă! Şi e o lecţie şi pentru noi, Biserica, pentru greutatea şi formalismul nostru ecleziastic, pentru obiceiurile noastre, care fac adesea ca esenţialul să fie lăsat la o parte: relaţia personală şi liberă a omului cu Dumnezeu.

Celălalt aspect remarcabil este lupta femeii samarinence: Domnul a aruncat plasa, nada: ea a muşcat şi s-a luptat. A pus întrebările potrivite şi a dat deasemenea răspunsuri potrivite. Când dialogul a riscat să se întrerupă, Domnul l-a relansat cu un nou element. S-a stabilit un fel de dialectică constructivă care a îngăduit lui Hristos să aducă treptat această inimă pregătită la o cunoaşterea din ce în ce mai înaltă a tainelor celor de sus, pentru a atinge în cele din urmă vârful, revelaţia că El este Mesia, Mântuitorul lumii. Există o sinergie admirabilă între Samarineancă şi Hristos: Hristos voia să o mântuiască, dar şi ea a vrut să fie mântuită.

Tradiţia hagiografică orientală va da un nume Samarinencei: ea este introdusă în Minei cu numele de «Fotini» (cea luminată)a cărei sărbătoare este pe 26 februarie la greci şi pe 20 martie la slavi (şi în Occident).

Sfânta Fotini Samarineanca să ne ajute să trecem de la taina focului (Hristos înviat) la cea a apei, adică a Duhului, care se face în inima noastră izvor dătător de viaţă!

[1] Astăzi Napluz (Nablus) situat la poalele Muntelul Garizim

[2]Puţul lui Iacov, care se află la poalele muntelui Garizim, nu este menţionat în Vechiul Testament, dar este bine cunoscut de pelerini şi arheologi începând cu secolul al IV-lea. Puţul are o adâncime de aproximativ 32 m.

[3] Samarinenii erau o populaţie amestecată provenită în parte în urma colonizării asiriene. La întoarcerea din Exil, evreii au refuzat participarea acestora la reconstruirea Templului. Atunci ei şi-au construit propriul lor templu pe muntele Garizim. Păstraseră Tora, dar nu-i recunoşteau pe Prooroci, de unde neputinţa lor de a cunoaşte pe Mesia. Evreii îi considerau ca necuraţi şi nu aveau nici o legătură cu ei.
[4]Sf Efrem, în comentariul la Diatessaron, spune: «Îşi aruncă nada porumbiţei, nădăjduind astfel să prindă tot stolul » (S.C.n°12 : XII, VI, 16-20).