Şi acest eveniment este şi cunoscut şi necunoscut, şi ştiut şi neştiut, şi descoperit şi nedescoperit şi mai presus de toate este o taină. Aşa cum taină este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, aşa cum taină este Pătimirea Lui, aşa cum taină este Învierea Lui, tot aşa şi Înălţarea este o taină. Pentru că ceea ce ştim despre Înălţarea Mântuitorului este mai puţin decât ceea ce nu ştim. Ceea ce ştim, ca şi despre celelalte taine, ştim din învăţătura Bisericii şi din practica Bisericii. Aşa cum este sărbătoarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu care de fapt are două sărbători, şi anume Buna Vestire şi Naşterea după trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, Buna Vestire în 25 martie şi sărbătoarea Naşterii Mântuitorului din 25 decembrie, aşa cum este o sărbătoare a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos Vinerea Mare, aşa cum este sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos Sfintele Paşti şi toate duminicile de peste an, aşa este şi o sărbătoare a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos care se întinde pe parcursul a 9 zile. Începe cu sărbătoarea propriu-zisă, care este şi cu sărbătorire de nelucrare, şi urmează apoi zile de pomenire ale Domnului nostru Iisus Hristos la sfintele slujbe până în vinerea din săptămâna următoare Înălţării, care totdeauna cade joia. Deci vreme de 9 zile. Vreme de 9 zile prin slujbele Bisericii suntem îndrumaţi la gânduri în legătură cu Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi vreme de 9 zile trăim evenimentul acesta în actualitatea lui.
În aşa fel sunt rânduite slujbele Bisericii noastre încât aduc în prezent lucruri din trecut. Cele ce s-au întâmplat odinioară le aduc în actualitatea noastră şi ne dau prilejul să ne referim la ele, să ne raportăm la ele exact cum s-au raportat cei care au fost martori ai evenimentelor respective. Sfânta noastră Biserică, prin rânduielile ei, ne ţine atenţi în legătură cu evenimentele pe care le sărbătorim, ne dă prilejul să ne cercetăm pe noi înşine, să ne cunoaştem credinţa pe care o avem în evenimentele respective şi să fim martori ai acelor evenimente pe care le credem. Aşa se face că devenim şi martori ai Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum suntem martori ai Învierii, ai Jertfei, ai Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos.
Şi aceasta se potriveşte mai ales la Înălţarea Mântuitorului când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: "Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului" (Fapte 1, 8). E ultimul eveniment din viaţa de pe pământ a Mântuitorului şi fiind ultimul eveniment este, am putea zice, şi evenimentul rezumat, un eveniment în care se rezumă toată viaţa pământească a Domnului Hristos. Aşa că nu e de mirare că în legătură cu acest eveniment se pune şi problema mărturiei. De fapt mărturie despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos o dăm toţi credincioşii, aşa cum şi mărturie despre celelalte evenimente, mai ales mărturie despre Învierea Domnului Hristos dăm toţi cei care credem în Înviere, tot aşa şi mărturie despre Înălţarea Domnului Hristos dăm toţi cei care credem în Înălţare.
Dar de altfel nu numai despre Înălţare. Când zice Domnul Hristos "Îmi veţi fi Mie martori" înseamnă: veţi mărturisi credinţa în Mine, în tot ceea ce ţine de Mine şi în tot ce ţine în acelaşi timp de voi, pentru că toate câte s-au făcut, s-au făcut pentru a noastră mântuire. În Crez şi spunem că Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, că Răstignirea Domnului Hristos s-a întâmplat pentru noi şi fără îndoială că şi celelalte evenimente şi pentru noi s-au întâmplat, nu numai pentru Mântuitorul Însuşi.
Temei pentru credinţa în Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos găsim în Sf. Evanghelie de la Marcu, în versetul 19 din capitolul 16, unde se spune că Iisus S-a Înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Această afirmaţie din Evanghelie este de fapt credinţa pe care au avut-o cei care au ştiut despre Înălţarea Domnului Hristos, şi înainte de a fi Evanghelia a fost credinţa în acest eveniment, şi înainte de a fi scrisă Evanghelia de la Luca, care fără îndoială că la început a fost o scriere la care au ajuns puţini. În orice caz Sf. Evanghelist Luca nu a avut în vedere Evanghelia pe care a scris-o ca o carte de circulaţie, ci a avut-o în vedere ca o carte adresată unei anumite persoane pe care a informat-o despre cele petrecute în legătură cu Domnul Hristos, şi cuprinde în Evanghelia sa, în câteva versete, foarte pe scurt, şi cele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos. În Sf. Evanghelie de la Marcu este un singur verset, în Sf. Evanghelie de la Luca sunt câteva versete din cap. 24. Sf. Evanghelist Luca doar relatează Înălţarea, nu face nici o apreciere asupra Înălţării, nu face aprecieri de teologie, adânciri, ci doar prezintă evenimentul şi reia cele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos şi în Faptele Apostolilor, la începutul cărţii în cap. 1, unde sunt câteva versete lămuritoare în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos. Însă cele scrise de sf. evanghelişti au ajuns la cunoştinţa oamenilor după ce s-au răspândit cărţile respective, Evangheliile. Ori înainte de aceasta, Biserica a învăţat. Sf. Apostol Pavel în Epistola I către Timotei are cuvântul că e mare taina creştinătăţii, Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă (I Timotei 3, 16). Deci şi Înălţarea este cuprinsă în aceste cuvinte ale Sf. Apostol Pavel. Bineînţeles că şi Epistola I către Timotei a fost o carte ocazională şi o carte care nu a avut circulaţie foarte repede şi o circulaţie foarte mare.
Faptul încredinţării despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos se datoreşte propovăduirii creştine din conştiinţa Bisericii, din propovăduirea însăşi, din propovăduirea nescrisă. Până la urmă s-a ajuns să avem şi nişte documente scrise şi e bine şi ne bucurăm de ele, dar, cum am spus şi altă dată, Biserica ar fi existat şi fără Evanghelie, prin propovăduirea vie.
Sf. Evanghelist Luca în relatarea sa despre Înălţarea Domnului Hristos spune că Domnul Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania şi acolo Şi-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24, 50-51). Atât spune despre Înălţarea propriu-zisă. În legătură cu Înălţarea mai afirmă Sf. Evanghelist Luca şi că ucenicii s-au închinat Mântuitorului şi apoi s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare şi erau totdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Asta e tot ce scrie Sf. Evanghelist Luca în Evanghelia de la Luca. Domnul Hristos S-a înălţat la cer - e foarte important să reţinem lucrul acesta - binecuvântând. Şi e important să ştim şi să reţinem că Sf. Evanghelist Luca nu se mulţumeşte doar cu o apreciere fugitivă asupra faptului că Domnul Hristos S-a înălţat binecuvântând, ci adaugă îndată: "Şi pe când îi binecuvânta S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer". Am putea zice că e un fel de atenţionare. Ar fi o informare şi o atenţionare. Informarea că Domnul Hristos Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat pe cei care erau de faţă. Nu au fost mulţi de faţă, au fost ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi poate au mai fost şi alţii, nu ni se spune, în orice caz Biserica învaţă că a fost de faţă şi Maica Domnului. Şi după ce informează că Şi-a ridicat Domnul Hristos mâinile şi a binecuvântat pe cei care erau de faţă, mai zice o dată: "Şi pe când îi binecuvânta, - atenţionând, fiţi atenţi, ultimul gest pe care l-a făcut Fiul lui Dumnezeu întrupat aici pe pământ este acela că i-a binecuvântat pe oameni - S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer".
Să ştiţi că mie îmi place foarte, foarte mult lucrul acesta. Sunt trei lucruri la care am cea mai mare aderenţă din Evanghelie, din Noul Testament. Şi anume: pescuirea minunată, prezentată în Sf. Evanghelie de la Luca în cap. 5, spălarea picioarelor, prezentată de Sf. Evanghelist Ioan în cap. 13 din Evanghelia sa şi Înălţarea la cer a Domnului Hristos, prezentată de Sf. Evanghelist Luca la sfârşitul Evangheliei sale, în cap. 24. Acestea sunt trei evenimente faţă de care am cea mai mare raportare din Noul Testament. Bineînţeles că nu selectăm şi nu pe unele le luăm şi pe altele le lăsăm, dar dacă e vorba să răspund la întrebarea care sunt evenimentele din Noul Testament la care am eu cea mai mare aderenţă, sunt acestea.
Pescuirea minunată. De ce? La pescuirea minunată se arată începutul uceniciei care constă în plecarea cu mintea. Nu există ucenicie adevărată faţă de nimeni, deci nici faţă de Domnul Hristos, fără a te pleca cu mintea în faţa maestrului, în faţa învăţătorului. Cine nu se pleacă cu mintea, nu se pleacă nici cu viaţa. Am putea zice aşa, cu o expresie mai obişnuită: cine stă ţapăn în faţa îndrumătorului, nu poate fi modelat niciodată de îndrumător. În istorisirea despre pescuirea minunată din cap. 5 din Sf. Evanghelie de la Luca se atrage atenţia asupra acestui lucru prin relatare, nu prin apreciere. Aprecierile le facem noi. Şi anume, se spune că Domnul Hristos era pe malul lacului Ghenizaret, era mulţime de oameni adunată într-o dimineaţă, pe când cei care au încercat să pescuiască şi nu au prins nimic îşi spălau mrejile, semn că trebuiau să lase lucrarea de pescuire şi să plece. Şi atunci Domnul Hristos a zis lui Simon, după ce a stat în barca lui şi a propovăduit de acolo, de pe apă, mulţimilor care erau pe ţărm, a zis: "Mână la larg şi lăsaţi mrejile spre pescuire". Şi atunci Sf. Apostol Petru de mai târziu, Simon de atunci, a zis: "Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic, dar, pentru cuvântul Tău, arunc mreaja în mare". E ca şi când ar fi zis: doar ai văzut că mă pregăteam să plec, nu aveam de gând să mai pescuiesc, şi nu aş fi făcut lucrul acesta şi nu l-aş face nici acum dacă nu ai zice Tu să-l fac. Şi pentru că s-a supus cu mintea a văzut minune, a văzut mulţime mare de peşti. Şi a fost aşa de copleşit Sf. Apostol Petru, Simon de atunci, de minunea care s-a făcut, încât a căzut la picioarele Domnului Hristos şi a spus: "Du-Te de la mine Doamne, că sunt om păcătos". E un fel de considerare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, un fel de considerare a Mântuitorului mai presus de obişnuit, mai presus de ceea ce este comun, ca şi când l-ar fi văzut pe Domnul Hristos înălţat la cer. În orice caz era înălţat peste mintea Sf. Apostol Petru care a zis: "Doamne, pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare". Şi a văzut minune, L-a văzut pe Domnul Hristos făcând minune şi aceasta l-a copleşit, ceea ce înseamnă că L-a considerat pe Domnul Hristos mai presus de el. L-a văzut înălţat. Înălţat înainte de Înălţare.
Al doilea eveniment asupra căruia îmi place să mă opresc şi îmi revine mereu şi în minte, şi în cuvânt este spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină. Aşa de puţin se face caz de spălarea picioarelor încât eu mă mir cât este de neglijată această lucrare a Domnului Hristos. Eu vă spun clar şi apăsat: Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Dumnezeul care spală picioarele oamenilor. Deci nu omul a spălat picioarele oamenilor, ale ucenicilor, ci Dumnezeu a spălat picioarele ucenicilor. Dumnezeu-omul, omul-Dumnezeu S-a plecat şi a spălat picioarele ucenicilor. Şi să nu uităm: după ce a spălat picioarele ucenicilor a zis: "Voi mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Învăţătorul şi Domnul v-am spălat vouă picioarele voastre, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora" (Ioan 13, 13-14). De fapt Domnul Hristos când a spălat picioarele ucenicilor nu a făcut un lucru care l-a făcut numai El, ci a făcut un lucru pe care-l făceau oamenii pe vremea Lui. Era o uzanţă socială să-şi spele oamenii picioarele unii altora. Domnul Hristos a făcut un lucru pe care-l făceau şi alţii.
Poate ştiţi, în Epistola I către Timotei a Sf. Apostol Pavel, între condiţiile de ocrotire a văduvelor, între condiţiile de îngrijire din partea Bisericii a văduvelor era şi condiţia aceasta: dacă a fost femeia unui singur bărbat, dacă şi-a crescut copii, şi între altele este şi aceasta, dacă a spălat picioarele sfinţilor (cf. I Timotei 5, 10). Dacă a spălat picioarele sfinţilor, adică picioarele creştinilor. Dacă a considerat pe sfinţi ca sfinţi şi dacă i-a cinstit ca sfinţi şi dacă şi-a manifestat cinstirea spălându-le picioarele. Domnul Hristos a făcut aceasta, însă El a făcut aceasta nu numai ca om, ci ca om unit cu Dumnezeu. Aşa cum S-a răstignit ca om unit cu Dumnezeu, aşa a spălat picioarele, ca om unit cu Dumnezeu. Şi ne-a dat nouă poruncă, e o poruncă: "şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora". Nu s-a încetăţenit lucrul acesta în general în creştinătate din cauză că unde nu se face aşa ceva nu se poate face, e ceva ce ai face tu pentru alţii dar nu ai vrea să-ţi facă altul ţie, aşa cum nu a vrut Sf. Apostol Petru ca Domnul Hristos să-i spele picioarele. Şi de aceea nu s-a încetăţenit. Sunt unele fracţiuni creştine, unele secte, care înainte de cina Domnului îşi spală picioarele unii altora. Însă în Ortodoxie şi în general nu s-a încetăţenit acest lucru.
Însă duhovniceşte e absolut necesar. Ce înseamnă duhovniceşte e absolut necesar? Înseamnă că lucrul acesta trebuie făcut în duh. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Două lucruri înseamnă. Să-l faci curat şi să-l consideri mai presus de tine. Duhovniceşte, lucrul acesta trebuie neapărat făcut. Să-l consideri pe fratele tău, pe omul de lângă tine mai presus de tine, nu pentru că are o poziţie specială care îi dă dreptul la o cinstire, ci pentru că e omul de lângă tine, e omul la care trebuie să te referi. Şi ştiţi că la spălarea picioarelor Sf. Apostol Petru a avut nişte ezitări, nişte împotriviri, puternice chiar. A zis: "Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?" Şi Domnul Hristos i-a zis: "Ceea ce fac acum, tu nu înţelegi dar mai târziu vei înţelege". Şi el încă o dată a zis: "Niciodată nu o să-mi speli picioarele". Şi atunci i-a spus Domnul Hristos: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine". Înseamnă că te împotriveşti, înseamnă că nu eşti ucenic, înseamnă că eşti împotrivitor, eşti în situaţia aceea în care ai zis "Doamne, să nu Ţi se întîmple una ca aceasta" şi când ţi-am spus că "nu cugeţi ale lui Dumnezeu ci cugeţi ale oamenilor" (Matei 16, 23).
În sfârşit, al treilea eveniment care mă impresionează este Înălţarea Domnului Hristos în înţelesul acesta că Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenicii Săi la Înălţare. E ceva extraordinar. De câte ori te gândeşti la Domnul Hristos să te gândeşti la Domnul Hristos Cel binevoitor. Cel care Se pleacă spre om. Sigur că atunci când vorbim despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, lucrul acesta îl exprimăm că Dumnezeu S-a făcut om, că a găsit modalitatea să Se apropie de om, că S-a smerit pe sine ca să-l ridice pe om, că S-a coborât până unde era omul ca să-l ridice pe om până unde este firea omenească din persoana Mântuitorului. Dar parcă nu înţelegem lucrul acesta aşa de bine cum îl înţelegem când ne gândim că a spălat picioarele ucenicilor, deşi e mai mare Întruparea Fiului lui Dumnezeu decât spălarea picioarelor ucenicilor, şi nu înţelegem lucrul acesta aşa de bine cum îl înţelegem când ştim că Domnul Hristos S-a Înălţat la cer binecuvântându-i pe oameni. E extraordinar.
În legătură cu Înălţarea Domnului Hristos mai avem relatări şi în Faptele Sf. Apostoli de unde aflăm, între altele, că Domnul Hristos a mai stat cu ucenicii Săi încă 40 de zile după Învierea Sa din morţi, de aceea Înălţarea ca sărbătoare este totdeauna în a 40-a zi după Paşti, într-o zi de joi. Tot în Faptele Apostolilor Sf. Evanghelist Luca relatează că au apărut lângă ucenicii Domnului Hristos doi îngeri care le-au spus: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus pe care L-aţi văzut înălţându-Se, aşa va şi veni" (Fapte 1, 11). Deci i-a încredinţat despre a doua venire a Mântuitorului Hristos.
E important de reţinut, şi nu ţine de taina Înălţării, de faptul Înălţării, aceea că după ce Domnul Hristos S-a înălţat la cer sau în timpul când se înălţa la cer, cât L-au mai văzut ucenicii şi după aceea, ucenicii s-au închinat Domnului. Nu a fost pentru prima dată când s-au închinat, avem şi alte relatări în Sf. Evanghelie că ucenicii s-au închinat Domnului Hristos, sau şi alţii s-au închinat Domnului Hristos. De exemplu tânărul bogat, femeile mironosiţe, când s-au întâlnit după Înviere cu Domnul Hristos, se spune că s-au închinat Lui. Magii s-au închinat Domnului Hristos la Naşterea Lui din Preasfânta Fecioară, îndată după ce S-a născut; au fost mai multe situaţii când Domnul Hristos a primit închinare din partea oamenilor, dar la Înălţare a fost închinarea pe care i-au adus-o ucenicii ca Celui ce S-a înălţat la cer.
Binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. Închinarea omului aduce bucurie. Bucuria aduce laudă şi binecuvântare. Căci se spune: "Pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer", ucenicii s-au închinat Domnului Hristos care-i binecuvânta, apoi s-au întors la Ierusalim "cu bucurie mare" şi "erau totdeauna în templu lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu". S-ar putea întâmpla ca cineva să ştie că Sf. Isaac Sirul defineşte rugăciunea ca "o bucurie care revarsă mulţumire". Aşa zice Sf. Isaac Sirul. Ce este rugăciunea după Sf. Isaac Sirul? O bucurie care înalţă mulţumire. Aşa s-a întâmplat la Înălţarea Domnului Hristos. Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenici, ucenicii s-au închinat, deci binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului, închinarea a fost înmulţitoare de bucurie, căci s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi aici vreau să mai facem o legătură între începuturile vieţii pământeşti a Domnului Hristos şi sfârşitul, adică Înălţarea la cer, în sensul că atunci când S-a născut Domnul Hristos, tot din relatarea Sf. Evanghelist Luca ştim că păstorilor din Betleem îngerul binevestitor le-a spus: "Iată vă binevestesc vouă - ce? - bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut vouă Mântuitor care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11).
Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în cap. 2 are câteva gânduri în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos, dar nu cu Înălţarea ca eveniment, ci cu Înălţarea ca fapt recunoscut de către Dumnezeu şi de către sufletul omenesc. Şi anume, porneşte cu faptul că doreşte ca în credincioşi să fie simţirea care a fost în Iisus Hristos: "Să aveţi în voi simţirea care a fost în Iisus Hristos". Aşa îşi începe Sf. Apostol Pavel gândurile în legătură cu aceasta. Şi spune ce simţire are în vedere: "Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a ţinut ca la o pradă la asemănarea Sa cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine chipul robului luând şi ascultător făcându-Se până la moarte şi moarte de cruce". Şi adaugă: "Pentru aceea şi Dumnezeu L-a înălţat pe El şi I-a dăruit Lui nume mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu" (Filipeni 2, 5-11). În cuvintele acestea, Sf. Apostol Pavel are în vedere Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Jertfa Fiului lui Dumnezeu, bineînţeles Învierea, şi pomeneşte în special Înălţarea, că "L-a înălţat pe El şi I-a dat Lui nume mai presus de tot numele". De aceea a făcut acestea, "ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu".
Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni are în vedere concepţia de atunci despre lume, despre univers. Şi priveşte universul ca o existenţă în trei etaje: pământul la mijloc, pe care trăiesc oamenii, sus cerul şi sub pământ, iadul. "L-a înălţat pe El şi I-a dăruit Lui nume mai presus de tot numele ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece", adică orice om să recunoască Înălţarea şi să aducă mărire lui Dumnezeu, mărire Mântuitorului ca Celui înălţat. Şi aceasta să o facă - genunchii să şi-i plece - "şi cele cereşti, şi cele pământeşti, şi cele de dedesubt". Toate categoriile de oameni care există.
Sf. Apostol Pavel, se înţelege, vorbeşte în limbajul oamenilor de atunci, în concepţia de atunci, care nu e o concepţie care trebuie neapărat să rămână aşa cum a prezentat-o Sf. Apostol Pavel - ca şi când ar zice cineva: păi, dacă a zis Sf. Apostol Pavel că e aşa, atunci aşa - e un fel de a vorbi în fond. Pentru că acum numai Dumnezeu ştie unde mai e susul şi unde mai e josul, dacă e vorba după concepţiile de acum, care sunt concepţii ştiinţifice şi care nu pot fi în general contestate. Acestea nu sunt lucruri care ţin de credinţă. De credinţă ţine faptul că Dumnezeu e conducătorul şi toată rânduiala care este e făcută de Dumnezeu. Cum ni se descoperă, cum vom şti despre acestea, nu ne surprinde nimic. Nu ne surprinde, de exemplu faptul că între pământ şi cer nu există compartimente, nu există un perete, un zid care desparte cerul de pământ şi aşa mai departe. Nu cade cerul nostru când vin oamenii şi ne spun: "am zburat până în lună şi nu am găsit cerul". Nu l-am găsit pentru că cerul e altceva. Chiar Sf. Ioan Gură de Aur spune că noi ştim că este cer dar nu ştim ce e cerul. Cerul e locul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e mărginit într-un loc anume, ci e pretutindeni. Şi dacă Dumnezeu e pretutindeni şi cerul e pretutindeni. Nu ştim, nu avem elemente care să ne formeze o concepţie anume despre cer. Cine poate spune ce e cerul? Cerul e ceva mai presus de înţelegerea noastră.
Poate că cineva a citit predicile lui Iile Miniat. Au apărut nu demult predicile lui Ilie Miniat şi acolo este o predică despre rai. Şi în predica aceasta despre rai Ilie Miniat zice de mai multe ori: "O, raiule, noi putem să te dobândim dar nu putem să te înţelegem". Tot aşa e şi cu cerul. Ştim că este cer, nu ştim ce este. Ştim că este cer - e locul lui Dumnezeu - şi zicem că este pretutindeni fiindcă şi Dumnezeu e pretutindeni. Ştim că este cer şi sufletul omenesc îl numim de multe ori cer, dacă vine Preasfânta Treime în sufletul omenesc. Maica Teodosia are o poezie, "Cer nou", poate unii o cunoaşteţi de la Timişoara că aţi auzit-o de la mine:
| Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi, şi am spus: De noi cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Iisus? Cum nu-Ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi, Şi cum mai vrei să suferi, făptura de noroi? Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat, Cel care peste aripi de îngeri a călcat? Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti, În tină omenească să nu Ţi-o murdăreşti? Cum poţi să suferi Doamne miros de putregai, Când ai tămâia dulce a crinilor din rai? Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit? Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit? Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti, În inima mea rece Tu vrei să locuieşti? Tu, Cel ce stai în cerul cu mari luminători, În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori? Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu Ieşi de la mine Doamne că păcătos sunt eu. Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat. Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit, Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit, Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins, Şi peste sărăcia mea goală ai întins Un colţ al hainei Tale, şi m-ai făcut bogat, Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat, Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput, Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut, În sufletul meu astăzi, Tu Însuţi locuieşti, Cu Maica Preacurată, cu cetele cereşti. Şi pentru toate-acestea Iisuse preaiubit, În cerul nou din suflet, să fii în veci slăvit. |
Se pune acum o problemă, dacă nu ştim ce-i cerul, cum spunem că Domnul Hristos S-a înălţat la cer? Unde S-a înălţat? Ştiţi ce înseamnă aceasta, că Domnul Hristos S-a înălţat la cer? Înseamnă că nu mai trăieşte în condiţiile de timp şi spaţiu în care trăim noi, că trupul Lui îndumnezeit e altfel decât trupurile noastre, în alte condiţii, că S-a înălţat mai presus de ceea ce putem gândi noi despre Înălţare. Doar de aceea e taina Înălţării. Ceea ce ne interesează pe noi nu e atât locul unde se găseşte firea omenească a Domnului Hristos, pentru că firea omenească a Domnului Hristos se găseşte undeva, într-un loc anume, omul e făcut în aşa fel să nu poată fi peste tot şi nici umanitatea din Fiul lui Dumnezeu nu e peste tot. Dumnezeirea Lui e peste tot. Trupul Domnului nostru Iisus Hristos în chip tainic e în Sf. Euharistie, dar trupul cel luat din Preasfânta Fecioară, trupul cel cu care Domnul Hristos S-a răstignit şi a înviat şi S-a înălţat la cer e într-un loc anume, noi nu ştim unde. Nu ştim condiţiile, nu ştim pentru că nu ni s-a descoperit, şi dacă e vorba, într-un fel nici nu ne interesează, taina o lăsăm să fie taină. Ceea ce ne interesează pe noi este că Domnul Hristos nu mai e în condiţia în care trăim noi, e undeva mai presus de ceea ce putem gândi noi. Şi apoi important este pentru noi, când ne gândim la Înălţarea la cer a Domnului Hristos, unde se găseşte Domnul Hristos în raport cu noi, faţă de noi. E înălţat mai presus de noi?
Sf. Maxim Mărturisitorul are în Filocalie vol. II nişte aprecieri în scrierea "Capetele despre cunoştinţa de Dumnezeu", capetele gnostice. Are nişte aprecieri în legătură cu faptul acesta, că dacă credem în Domnul nostru Iisus Hristos ca înălţat la cer, atunci trebuie ca gândurile noastre să fie grupate în legătură cu Domnul Hristos Care e mai presus de noi. Adică să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la măsurile noastre, să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la condiţiile noastre, ci să-L lăsăm pe Domnul Hristos mai presus de noi şi să se grupeze toate gândurile noastre în legătură cu Domnul Hristos Cel înălţat. Dealtfel noi nu ne mai putem gândi altfel la Domnul Hristos decât la Domnul Hristos Cel înălţat la cer. Cum S-a înălţat, unde Se găseşte, iată nişte taine. Taine pe care nu le-a elucidat nici Biserica şi nu le putem elucida nici noi. Taine în faţa cărora ne plecăm cu mintea cum s-a plecat Sf. Apostol Petru când L-a simţit mai presus de el şi a zis: "Du-Te de la mine Doamne căci sunt om păcătos", sau când a zis: "Pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare". Părintele Arsenie zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie.
Dragi ascultători, dacă e vorba să vorbim despre Înălţarea Domnului Hristos, trebuie să vorbim despre Înălţarea Domnului Hristos măcar în perspectiva pe care ne-o prezintă Biserica la Înălţarea Domnului Hristos, la sărbătoarea Înălţării, când ne spune că Înălţarea e dumneziască.
Despre Maica Domnului la Înălţarea Domnului Hristos spunem că e mai presus de minte şi de cuvânt. Dacă Maica Domnului care-i om, e mai presus de minte şi de cuvânt, ce putem zice despre Domnul Hristos şi despre cele ale Lui, care e mai presus de tot ce poate omul cugeta şi spune, cum zice Sf. Simeon Noul Teolog. Nu ajunge gândul până la Domnul Hristos. Domnul Hristos Se coboară la gândurile noastre ca să ne înalţe mai presus de noi, dar taina rămâne taină. Şi noi recunoaştem tainele şi credem în ele şi dăm slavă lui Dumnezeu pentru ce ştim şi pentru ce nu ştim şi ne silim să avem o credinţă care să ne ridice şi pe noi.
Care-i calea înălţării? Pentru că să ştiţi că viaţa creştină, după Botez, trebuie să fie o viaţă în Înviere. Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani are nişte aprecieri în legătură cu Botezul şi spune că omul cel vechi a murit şi a înviat omul cel nou. La Botez, la slujba botezului, preotul spune către candidatul la botez: "Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh". S-au întâmplat nişte lucruri care sunt începutul vieţii pozitive, vieţii creştine şi pentru că Botezul este moarte şi înviere, viaţa trebuie să fie în Înviere. Dacă am înviat împreună cu Hristos, atunci nu mai avem altceva de dorit decât să ne şi înălţăm împreună cu El. Înălţarea, într-un fel, începe de pe pământ, înainte de moarte. Cei mai mulţi oameni cred că la moarte se întâmplă toate, atunci înviezi, atunci te înalţi, atunci intri în împărăţia lui Dumnezeu. Nu e aşa! Eşti în împărăţia lui Dumnezeu prin viaţa creştină, dacă duci o viaţă de om din împărăţie, pentru că există om care nu e în împărăţia lui Dumnezeu, care chiar dacă a fost botezat, a murit din nou, iarăşi e în păcate. Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre oameni care, deşi au înviat, de vii sunt morţi. Sf. Dimitrie al Rostovului spune că mulţi oameni poartă suflet mort în trupul cel viu. În pilda cu fiul risipitor se spune că a zis tatăl: "Fiul meu acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat" (Luca 15, 24). Deci iată, sunt nişte învieri înainte de Înviere. Sf. Ioan care a scris "Scara", vorbind despre nepătimire spune că nepătimirea este "cerul cel de pe pământ" şi mai spune că "nepătimirea este învierea sufletului înainte de învierea trupului". Aşa că noi suntem candidaţi la înălţare.
Întrebarea se pune - acum după ce şi ştim şi nu ştim despre Înălţare, după ce ştim că e taină - care e calea înălţării noastre? Cred că la unii v-a şi venit în minte: calea înălţării noastre e smerenia. Sf. Apostol Pavel zice că L-a înălţat Dumnezeu pe Fiul Său - se înţelege, după firea omenească, pentru că dumnezeirea a fost totdeauna înălţată - pentru că S-a pogorât, S-a deşertat pe Sine, a trăit o viaţă de deşertare. Ce înseamnă de deşertare? O viaţă în care nu şi-a afirmat dumnezeirea Sa decât în mod întâmplător şi foarte reţinut. Asta înseamnă deşertare. Nu S-a manifestat cu toată dumnezeirea, cu toată capacitatea Lui aici pe pământ. A făcut minuni, le-a spus la oameni să nu spună nimănui, toate le-a făcut în smerenie. Pentru că condiţia vieţii creştine este smerenia. Fără smerenie nu există înaintare. Dar să ştiţi că smerenia nu e ostentativă, că eu sunt cel păcătos, eu sunt cel mai nu ştiu ce, aceasta e o modă. Dacă nu simţi tu în sufletul tău smerenie, nu numai în înţelesul că ai făcut păcate, căci smerenia e de mai multe feluri. Există o smerenie a omului păcătos, o smerenie a vameşului care-şi recunoştea păcatele, o smerenie a femeii păcătoase care recunoştea că a făcut păcate şi cerea ajutor de la Dumnezeu. De fapt aceasta nu e atât smerenie, cât conştiinţa păcătuirii. Domnul Hristos nu a avut o astfel de smerenie, că nu a putut-o avea. Fiul lui Dumnezeu nu avea păcate. A afirmat El însuşi lucrul acesta când a zis: "Cine mă va vădi pe Mine de păcat?" (Ioan 8, 46). Deci nu putea avea o astfel de smerenie, dar şi o smerenie care înseamnă conştiinţa păcătoşeniei este o smerenie care înalţă, pentru că te angajează să nu mai fii păcătos. Dacă eşti păcătos să nu mai fi. Când îţi recunoşti păcatul e un semn bun. Şi mai există o altă smerenie, smerenia sfinţilor. Smerenia aceasta a avut-o de exemplu Maica Domnului, care a zis "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Luca 1, 38). Care s-a supus şi a zis: "a căutat spre smerenia roabei Sale" (Luca 1, 48). O astfel de smerenie a avut Sf. Ioan Botezătorul care a zis că el e prietenul mirelui şi se bucură de mire şi că "Acela - adică Domnul Hristos - trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30).
Sf. Isaac Sirul zice că smerenia adevărată are cel care a trecut prin conacele tuturor virtuţilor. Deci cel care şi-a agonisit virtutea, acela trebuie să fie smerit, cu o smerenie pe care o apreciază cumva Sf. Petru Damaschin spunând că omul când face binele este colaborator al lui Dumnezeu, şi cu cât faci mai mult bine, cu atât trebuie să fii mai smerit, gândindu-te că Dumnezeu te-a ales ca să fii angajat al Lui, să fii colaborator al Lui la împlinirea binelui. Orice virtute pe care o realizăm în suflet ne deschide calea spre înălţare. Dar o cale spre înălţare lămurită de Sf. Apostol Pavel este în Epistola către Coloseni cap. 3, unde zice el, descrie el: "Cugetaţi cele de sus nu cele de pe pământ, unde Hristos este de-a dreapta lui Dumnezeu. Că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Deci lepădaţi şi voi toate acestea, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia care este o închinare la idoli, lepădaţi şi voi toate acestea, mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră, nu vă minţiţi unii pe alţii". Desfiinţarea păcatului este cale către înălţare. Şi apoi adăugarea virtuţilor: "Îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi cu milostivirile îndurărilor, cu bunătatea, cu blândeţea, cu smerenia, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii, iertând unul altuia şi peste toate îmbrăcaţi-vă cu dragostea care este legătura desăvârşirii şi pacea lui Hristos care covârşeşte toată mintea, să stăpânească în inimile voastre" (Coloseni 3, 2-15). Asta-i calea înălţării.
E bine să avem în vedere încă ceva, şi anume că pe acelaşi munte în care Domul Hristos a suferit în grădina Ghetsimani, S-a smerit înaintea lui Dumnezeu, de pe acelaşi munte S-a înălţat la cer. Pentru că există o legătură între smerenie şi înălţare. Vrea cineva să se înalţe cu Domnul Hristos? Trebuie să fie smerit. După puterea lui. Bineînţeles că Domnul Hristos nu va cere de la noi lucruri pe care nu le putem avea, dar în orice caz să le avem în vedere. Şi în măsura în care mergem pe calea înălţării noastre, unită cu Înălţarea Domnului Hristos, vom cunoaşte mai bine şi mai curând, vom cunoaşte mai mult din taina Înălţării. În orice caz, oricât am cunoaşte, taina Înălţării rămâne taină. Şi dacă mărturisim, dacă dăm mărturie despre Înălţarea Domnului Hristos, să ştiţi că altă mărturie mai bună nu putem avea decât aceea întru smerenie. "Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa" (Luca 18, 14). Îl va înălţa Domnul Hristos. Aşa se întâmplă cu cei care se gândesc la taina Înălţării, care au în vedere taina Înălţării Domnului Hristos, care se uimesc de Înălţarea Domnului Hristos, dar care ştiu totodată că taina rămâne taină. Dumnezeu să ne lumineze!
O întrebare: dacă la fiecare sărbătoare se repetă în mod tainic Înălţarea?
Nu. Se repetă în conştiinţa noastră. În realitate Domnul Hristos nu se mai înalţă, căci e înălţat gata. Domnul Hristos nu mai înviază, căci a înviat. Însă sărbătorile sunt prilejuri de actualizare a acelor evenimente, la care au participat cei care au participat, ca să avem şi noi putinţa să participăm la acele evenimente. "Astăzi Se naşte din Fecioară" zicem noi la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ca şi când lucrurile se petrec în actualitatea noastră dar care de fapt nu se mai petrec, nu se repetă, dar pentru noi este ca şi când am fi la peştera din Betleem, chiar suntem chemaţi, suntem chemaţi să mergem pe muntele Taborului la Schimbarea la faţă, suntem chemaţi să mergem la mormântul Mântuitorului la Paşti, dar toate acestea sunt în duh, nu sunt repetate ca evenimente, ci ca sărbători doar.
Ce ne puteţi spune despre spălarea picioarelor în duh?
Ceea ce am spus. De fapt am explicat că a spăla picioarele în duh înseamnă a-l curăţi pe omul de lângă tine, a-l dezvinovăţi, a-l despovăra, a-l face curat, pentru că spălarea are rostul de a-l face curat. Adică să nu-l judecăm şi să nu-l defăimăm şi să nu-l bruscăm, ci să-l curăţim, să-l facem din murdar, dacă este, curat, prin spălarea pe care i-o aducem. Şi mai este încă ceva: să-l cinstim, adică să-l respectăm, să ne considerăm mai prejos de el. "Unii pe alţii mai de cinste făcându-vă" (Filipeni 2, 3), scrie Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, sau în Epistola către Romani: "În cinste unii altora daţi-vă întâietate" (Romani 12, 10). Vedeţi că în ce priveşte iubirea de aproapele, măsura este să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dar în ceea ce priveşte cinstirea, zice unul pe altul mai de cinste făcându-vă. E mai presus de cinstirea pe care ne-o dorim nouă înşine, mai mult să dăm. Şi ştiţi că Domnul Hristos când a fost cinstit de o femeie care a turnat peste El mir, aşa de mult a cinstit-o pe acea femeie şi fapta ei, încât a zis că oriunde se va propovădui Evanghelia, să se spună şi ce a făcut ea, spre pomenirea ei. Deci Domnul Hristos ţine la lucrul acesta, ca noi să fim unii faţă de alţii cinstitori. Ori cinstirea - pe mine m-ar stingheri de exemplu dacă cineva ar vrea să-mi spele picioarele, căci acesta e un lucru care îl face fiecare singur, dar - în duh suntem datori să o facem şi o facem prin aceea că aducem cinstire oamenilor din jurul nostru şi prin aceea că ne silim să-i curăţim, să-i avem curaţi, să-i facem noi înşine curaţi.
Părinte, ce ne puteţi spune în legătură cu ceea ce se relatează în cap. 15 din Epistola către Corinteni în legătură cu Învierea lui Hristos şi învierea noastră şi afirmaţia pe care aţi făcut-o că nu se ştie unde este trupul omenesc al lui Hristos?
Nu se ştie! Cine ştie? Zicem că e la cer, nu? Iar trupurile noastre vor fi asemănătoare trupului lui Hristos înviat, atât ştim din învăţătura Bisericii. Mai mult nu ştim. Nu a văzut nimeni un trup ca acela al Domnului Hristos care a străbătut prin piatră şi care a străbătut prin uşile încuiate.
Părinte, ne puteţi spune ce deosebiri sunt între mântuire şi desăvârşire?
Da. Mântuire înseamnă eliberare, scăpare de ceva care se împotriveşte, de exemplu de păcat, de moarte, de suferinţă, iar desăvârşirea este deplinătate, e perfecţiune. Sunt trei etape în concepţia ortodoxă: mântuirea, desăvârşirea şi îndumnezeirea. Mântuirea e începutul în înţelesul că cel mântuit nu mai e stăpânit de patimi şi de păcate. Citiţi de exemplu în Epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni, în prima epistolă în cap. 6 unde se spune: "Nu vă faceţi socoteli greşite. Nici desfrânaţii, nici cei lacomi de avere, nici hoţii, nici cei răi de gură, nici beţivii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu". Şi după aceea adaugă: "Aşa aţi fost unii dintre voi dar v-aţi curăţit, v-aţi spălat, v-aţi îndreptat". Asta înseamnă că sunt pe calea mântuirii pentru că mântuirea de fapt este un proces, nu este un lucru care se realizează într-o anumită clipă. În orice caz, la Botez se consideră că omul e mântuit şi că celelalte câte urmează sunt ale omului mântuit. Ei, mântuirea nu e totul, e undeva la început. Pe baza acestei situaţii noi, pe legătura aceasta cu Dumnezeu care se realizează în mântuire, omul înaintează în virtuţi şi merge spre desăvârşire. Desăvârşirea la care suntem chemaţi e desăvârşirea Tatălui ceresc, iar desăvârşirea Tatălui ceresc ne este prezentată de Domnul Hristos în raport cu iubirea. Zice: "ca să fiţi fii Tatălui vostru Celui din ceruri care răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi, trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi", şi la urmă zice "fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este" (Matei 5, 45-48). Sf. Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice: "Îmbrăcaţi-vă cu iubirea care e legăura desăvârşirii" - deci tot iubirea o are în consideraţie în legătură cu desăvârşirea. Iar Sf. Isaac Sirul, întrebat fiind ce este desăvârşirea, zice: "o prăpastie de smerenie". Deci o smerenie fără sfârşit. Şi pe considerentul acesta s-a ajuns la gândul că desăvârşirea trebuie urmărită mai ales în două lucruri, şi anume în smerenie şi în iubire. Dar desăvârşire în general înseamnă deplinătate. Să nu te mulţumeşti niciodată cu puţinul pe care l-ai făcut, dar nici să nu te tânguieşti că nu ai făcut destul, ci să fii angajat totdeauna spre mai mult şi spre mai bine şi spre mai frumos. Până ajungi la desăvârşirea fără hotar, că nu se poate spune că cineva, într-un moment dat, a ajuns la desăvârşire, la deplinătate, la perfecţiune şi mai ales la desăvârşirea Tatălui ceresc. Sf. Isaac Sirul spune că desăvârşirea e fără hotar. Şi apoi - bineînţeles că lucrurile acestea nu sunt cu graniţe între ele, până aici e mântuirea de aici încolo e desăvârşirea, toate lucrurile acestea merg unele cu altele, sunt amestecate în viaţa duhovnicească - urmează îndumnezeirea care constă în lucrarea lui Dumnezeu asupra omului. Când face Dumnezeu ceea ce omul nu mai poate face.
În episodul pescuirii minunate după Înviere se specifică un anumit număr de peşti. Are vreo semnificaţie?
153 de peşti. Nu ştiu dacă are vreo semnificaţie. În Filocalie este la Evagrie Ponticul un cuvânt despre rugăciune care e constituit în 153 de capete. Are el, acolo, nişte gânduri, dar nu ştiu. Poate să simbolizeze ceva dar nu ştim ce anume. Şi, de fapt, poate că nu atât se spune numărul, cât se arată minunea. Că zice: "Şi atâţia fiind, totuşi mreaja nu s-a rupt". Asta o ştiu pescarii. Noi, care nu pescuim nu ştim nici cât au fost de mari şi nici când se rupe mreaja dacă sunt atâţia sau atâţia peşti. Şi totuşi, fiind 153, mreaja nu s-a rupt. Înseamnă că de fapt numărul acesta se afirmă mai mult pentru a se scoate în evidenţă minunea, nu pentru simbolismul numărului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu