Duminica a 20-a dupa Rusalii (Invierea fiului vaduvei din Nain) - 18 octombrie

Ev. Luca 7, 11-16

Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii pune înaintea cugetului nostru una dintre cele mai măreţe şi dramatice minuni ale Domnului nostru Iisus Hristos: o înviere din morţi săvârşită în câmp deschis, în­tr-un loc cu o bogată tradiţie religioasă care păstrează încă amintirea unor nume mari ale istoriei lui Israel, precum prorocii Ilie şi Elisei şi regele Saul, şi în prezenţa unui mare număr de oameni. Privită de sus, scena seamănă cu înfruntarea a două oştiri pe câmpul de luptă, în urma căreia un mare Împărat câştigă o victorie răsunătoare. Un text cu o bogăţie de semnificaţii teologice şi duhovniceşti, din mulţimea cărora ne vom apleca în continuare asupra a trei aspecte, si anume : Cercetarea lui Dumnezeu, Trupul dătător de viaţă al lui Hristos, Biserica, o mamă care plânge.
Minunea acestei învieri este înţeleasă de cei care au fost de faţă ca o cercetare din partea lui Dumnezeu. Istoria mântuirii este adeseori prezentată în Sfânta Scriptură ca o succesiune de „cercetări” sau de „vizite” făcute de Dumnezeu poporului Său. Aceste sunt semne ale prezenţei Sale, ale continuităţii planului Său de mântuire şi ale exigenţelor sale, care se produc indiferent de credincioşia sau necredincioşia poporului Său. Înspre finalul epocii Vechiului Testament, în perioada postexilică, era deja prezentă aşteptarea unei vizite definitive a lui Dumnezeu, care va însemna mântuirea celor aleşi şi judecarea tuturor neamurilor. În Noul Testament Dumnezeu Îşi cercetează în mod decisiv poporul prin venirea în lume a Fiului Său, ale Cărui lucrări vestesc şi, în acelaşi timp, inaugurează cercetarea finală. În această ordine de idei, învierea tânărului din Nain vesteşte şi inaugurează biruinţa Vieţii asupra morţii. Când te cercetează Harul Preasfintei Treimi (...) se bucură de asemenea sufletul tău, se îndulceşte cugetul tău, iar din inima ta izvorăşte ca dintr-un izvor nesecat evlavia şi ochii tăi varsă lacrimi fierbinţi, cercetare a Preasfintei Treimi.

În tâlcuirea sa la minunea învierii fiului văduvei din Nain, Sfântul Chiril al Alexandriei, observând că Mântuitorul l-a înviat pe acel tânăr atingându-se de sicriu şi chemându-l înapoi la viaţă, se întreabă de ce a fost nevoie şi de acea atingere. Pentru ca, răspunde marele Părinte, noi să învăţăm că sfântul trup al Domnului este mântuitor. Trupul Cuvântului Atotputernic este un trup de viaţă, înveşmântat în putere. Aşa după cum fierul înroşit în foc produce aceleaşi efecte ca şi focul, tot aşa trupul lui Hristos, fiind trupul Cuvântului Celui Viu, este dătător de viaţă şi anulează influenţa morţii şi a stricăciunii. Asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu produce o întărire şi o înnoire a acesteia, prin ungerea umanităţii cu slava dumnezeirii. Dar există şi o a doua înnoire a firii umane, când aceasta este albită şi luminată cu Sângele lui Hristos Cel răstignit, vărsat spre iertarea păcatelor. Această putere de mântuire care se revarsă din Trupul jertfit al Domnului este sesizată, în acest pasaj, de către Sfântul Ambrozie al Mediolanului, care vede în sicriul mortului un simbol al Crucii lui Hristos: „Acest mort era dus la groapă într-un sicriu, (…) dar avea nădejdea învierii pentru că era purtat pe lemn (acesta, este adevărat, nu ne-a fost de folos de la început, dar, odată ce Iisus l-a atins, a început să ne împărtăşească viaţă): este un semn că mântuirea se dăruieşte poporului prin lemnul Crucii”. Crucea Domnului este nedespărţită de jertfa Sa; în ea s-au imprimat suferinţa şi biruinţa acestei jertfe, prin care ea devine un obiect şi un semn sfinţitor, mijlocind lumii roadele morţii şi ale învierii lui Hristos. Atunci când luăm Sfânta Împărtăşanie, Însuşi Domnul Hristos Se atinge de sicriul trupului nostru şi ne cheamă la viaţă precum pe tânărul din această pericopă: „Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos”.

Evangheliştii surprind în câteva rânduri mâhnirea şi zbuciumul lui Iisus în faţa suferinţei omeneşti. Acestea descoperă pe de o parte mila fără margini a lui Dumnezeu, Care percepe cu maximă intensitate durerea prezentă pretutindeni în lume, iar pe de altă parte, sensibilitatea Omului Iisus, Care Se transpune în sufletul semenului şi suferă împreună cu El. În cazul de faţă, Mântuitorul este mişcat de durerea văduvei care îşi petrecea la groapă unicul fiu. Să ne amintim că şi El era singurul copil al mamei Sale, care, având în vedere vârsta înaintată a dreptului Iosif la vremea naşterii lui Iisus, era probabil văduvă. Se poate atunci ca Domnul să fi văzut în acea sărmană femeie chipul propriei Sale Maici, a cărei inimă avea să fie străpunsă de sabia aceleiaşi dureri. Înviindu-l pe acel tânăr şi redând acelei femei calitatea de mamă, Mântuitorul privea la propria Sa Înviere care avea să consacre în veşnicie maternitatea Maicii Sale.
În acea mamă din Nain se mai poate vedea, pe lângă un chip al Maicii Domnului, şi o imagine a Bisericii care îşi plânge fiii morţi din pricina păcatelor lor. Asupra acesteia insistă Sfântul Ambrozie în tâlcuirea sa: „Pe de altă parte, această văduvă înconjurată de mulţime de popor ne pare a fi mai mult decât o simplă femeie: ea a dobândit prin lacrimile sale învierea tânărului, a singurului ei fiu; ea este o icoană a Sfintei Biserici, care recheamă la viaţă, din alaiul de îngropare şi din fundul mormântului, pe cei tineri”. Biserica cheamă prin Cuvântul lui Hristos, care locuieşte întru ea din belşug şi pe care îl seamănă în inimile tuturor oamenilor. Sfântul Părinte continuă: „Deşi ultimele semne ale morţii au făcut să dispară orice speranţă de viaţă, iar trupurile celor morţi zac lângă mormânt, totuşi, la Cuvântul lui Dumnezeu, leşurile gata de pieire se scoală, vorbirea revine, fiul este redat mamei sale, chemat din groapă, smuls din mormânt. Care este mormântul vostru, dacă nu relele voastre obiceiuri? Mormântul vostru este necredinţa; groapa voastră este acest grumaz - căci «groapă deschisă este grumazul lor» (Psalmul 5, 9) - care grăieşte cuvintele morţii. Acesta este mormântul din care Hristos vă izbăveşte; din această groapă veţi învia, dacă veţi asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă păcatele voastre sunt grele şi nu vă puteţi spăla voi înşivă cu lacrimile pocăinţei voastre, pentru voi plânge această mamă, Biserica, care se roagă pentru fiecare dintre fiii săi precum o mamă văduvă pentru singurul ei fiu, căci ea suferă atunci când îşi vede fiii împinşi la moarte de patimi nimicitoare”. Drama spirituală a tinerilor rătăciţi pe căile întunecate ale păcatului şi îndepărtaţi de nucleul de lumină şi adevăr dumnezeiesc al Evangheliei lui Hristos este resimţită de Biserică, de obştea creştinească la care fiecare suflet este adăugat prin baia renaşterii Botezului, ca pe o dureroasă amputare. Marele Episcop al Mediolanului ne învaţă că rugăciunea îndurerată a Bisericii pentru creştinii înstrăinaţi de credinţă este de mare preţ şi de mare trebuinţă. Precum Domnul a mângâiat durerea acelei văduve, arată Sfântul Ambrozie, tot aşa, pentru lacrimile Bisericii, El îi va învia fiii: „Atunci voi veţi fi sculaţi din morţi, atunci veţi fi scoşi din mormânt, slujitorii înmormântării vor rămâne nemişcaţi şi voi veţi începe să grăiţi cuvintele vieţii”.