După moartea lui Teofil, urătorul de Hristos şi iubitorul de aur, a rămas ca moştenitoare a împărăţiei dreptcredincioasa şi preaiubitoarea de Hristos, Teodora, soţia lui. Ea a întărit dreapta credinţă şi astfel Biserica noastră şi-a luat iarăşi, ca mai înainte, buna cuviinţă a sfintelor icoane. Deci, câtă vreme fiul ei, Mihail, a fost nevârstnic, ea, pururea fericita, a cârmuit împărăţia; iar când el a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a voit să-l însoare şi a trimis oameni în felurite părţi, ca să afle vreo fecioară frumoasă, de neam bun şi îmbunătăţită, ca astfel să fie vrednică de împărăţie.
In vremea aceea în partea Capadociei se afla o fecioară foarte frumoasă şi îmbunătăţită, născută din părinţi de neam bun, cu numele Irina. Pe aceea au luat-o oamenii împărăteşti, bucurându-se şi nădăjduind că ea are să se facă împărăteasă, pentru că era foarte împodobită şi cu bună rânduială. Ea avea şi o soră, care a mers împreună cu dânsa. Pe aceea a luat-o de femeie fratele împărătesei Teodora, care se numea Varda. Deci mergând la Vizantia, când treceau muntele Olimp, Irina a auzit de marele Ioanichie, care pustnicea în acel munte, că era om sfânt şi cei ce erau vrednici îl vedeau, iar pentru ceilalţi era nevăzut. Deci a rugat mult pe oamenii cei împărăteşti s-o ducă la cuviosul, ca să ia binecuvântare de la el, dar aceia abia au primit. Şi ducându-se la munte, cuviosul i-a văzut de departe şi, ca un mai înaintevăzător ce era, a cunoscut sporirea fecioarei ce urma să fie şi i-a zis ei: „Bine ai venit, Irina, roaba lui Dumnezeu! Du-te în cetatea împărătească, bucurându-te, că locaşul Hrisovalantului are trebuinţă de tine, să păstoreşti fecioarele ce se află într-însul". Acestea auzindu-le fecioara, s-a minunat de mai înainte-vederea bărbatului, că i-a cunoscut numele ei şi starea ce avea să fie. De aceea, căzând la picioarele lui, i-a cerut binecuvântarea. Şi, sculând-o pe dânsa cuviosul, a întărit-o cu cuvinte duhovniceşti şi cu rugăciuni şi a petrecut-o cu binecuvântări, bucurându-se.
Deci, ajungând la împărăteasca cetate, au ieşit rudele ei care locuiau acolo în cetate, având felurite slujbe la curtea împărătească, unul patriciu, altul altă cinste în sfat. Cu aceia au ieşit şi alţi boieri prieteni ai lor şi i-au primit cu multă cinste, după cum li se cuvenea. Iar împăratul celor ce împărătesc, Care cheamă pe cele ce nu sunt ca şi cum ar fi, şi pe cele nenăscute ca pe nişte făcute, a rânduit ca împăratul cel pământesc să ia altă fecioară de femeie, cu puţine zile mai înainte de a ajunge Irina la împărăţie; pentru ca pe ea să o ia Cel veşnic şi fără de moarte în cereasca Lui cămară.
De aceea şi minunata fecioară nu s-a întristat de aceasta nicidecum, ci mai vârtos mulţumea lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, că a luminat pe împăratul de şi-a luat altă soţie. Deci mulţi alţi boieri mari ai cetăţii şi cei dintâi din sfat şi prea bogaţi din cetate o cereau pe dânsa de soţie pentru marea ei frumuseţe şi pentru strălucirea neamului ei; dar ea nicidecum n-a voit, ci a dorit numai pe cerescul Mire, defăimând toate cele vremelnice şi pământeşti. De aceea, totdeauna socotea şi căuta loc potrivit să-şi petreacă viaţa fără tulburare şi cu plăcere de Dumnezeu.
Iar odată, târziu, şi-a adus aminte de profeţia Marelui Ioanichie şi a trimis oameni să vadă cum se află locaşul Hrisovalantului. Iar aceia, văzând aşezarea locului, buna întocmire a văzduhului, minunata petrecere a fecioarelor şi altele asemenea, s-au întors la stăpîna lor, povestind lucrurile cele preaalese ale mănăstirii şi mai ales că era după dorinţa ei, la loc liniştit şi bineplăcut. Iar ea, cum a auzit acestea, s-a bucurat şi a împărţit săracilor cele ce avea, nu numai haine şi scumpe podoabe, pe care le moştenise de la părinţi, ci şi multe lucruri nepreţuite, pe care i le dăruise cu mărinimie împărăteasa.
Apoi, eliberând pe slugile şi pe robii ei, s-a apropiat cu osârdie de zisa mănăstire şi şi-a tăiat părul capului, care era ca nişte fir de aur galben şi frumos, cu care împreună a lepădat toată deşertăciunea cea lumească şi tot cugetul pământesc, şi s-a îmbrăcat cu rasă de păr, ea care era gingaşă, de bun neam şi preafrumoasă, ridicând cu osârdie jugul cel uşor, cel bun şi prea dulce al lui Hristos. Şi se supunea prea înţeleapta tuturor surorilor cu minunată smerenie, slujind cu osârdie şi fără pregetare la toate treburile mănăstirii, fără nici o împotrivă cuvântare, căci nicidecum nu socotea mărirea neamului său, ci făcea slujbele cele mai proaste fără cârtire. Deci avea în faţă multă veselie şi în suflet umilinţă şi bucurie; iar egumena, ca o îmbunătăţită ce era şi iscusită în duhovniceştile nevoinţe, o sfătuia şi o îndemna totdeauna la cele bune.
Şi, mai înainte de toate, avea darul lui Dumnezeu, care o acoperea tăinuit şi o învăţa cele folositoare şi fără de care omul nu poate săvârşi nici un bine, după cum Insuşi Domnul a zis: Fără de Mine nu puteţi să faceţi nimic! Şi: Cel ce petrece întru Mine şi Eu întru dânsul, acesta aduce mult rod...
Deci acestea a rodit întru Hristos de-a pururea pomenita Irina, ca un pământ bun şi de bună treabă. Ea atât de mult a bineplăcut lui Dumnezeu şi la toate surorile, încât toate se minunau de dânsa. Căci, ca şi cum ar fi fost roabă cumpărată cu bani, aşa se supunea tuturor cu smerenie neasemuită şi pe nici una n-a smintit şi n-a întristat vreodată. De aceea toate o iubeau şi o aveau după cuviinţă întru multă evlavie, căci nu numai la slujbele cele trupeşti era fără pregetare, ci şi la cele duhovniceşti şi mai mult, nelipsind niciodată de la obşteasca slujbă. Iar la chilie ea citea vieţile cuvioşilor celor îmbunătăţiţi, ca să urmeze petrecerii lor şi să înveţe pe surori, îndemnându-le la isprăvile cele asemenea. Deci, într-o zi, citind viaţa marelui Arsenie şi văzând cum stătea de multe ori rugându-se de seara până dimineaţa, a râvnit acelei minunate fapte bune - ca o următoare a îngerilor - şi a cerut binecuvântare de la egumenă să săvârşească o nevoinţă ostenitoare ca aceea. Iar egumena întâi pregeta să-i dea binecuvântare, căci se temea ca nu cumva să se îmbolnăvească de multa osteneală a nevoinţei; dar pe urmă, văzând-o că are neasemănată osârdie pentru aceasta, i-a dat voie, cunoscând multa ei smerenie şi măsură.
Deci Sfânta Irina a început această nevoinţă ostenitoare şi mai presus de om, neavând nici un an întreg de când venise în mănăstire, dar dumnezeiescul dar a împuternicit-o şi atât a sporit în această nevoinţă, încât stătea de multe ori de seara până dimineaţa, având mâinile ridicate în sus ca Moise, şi toată noaptea se ruga, şi de multe ori de dimineaţă până la apusul soarelui. Altădată stătea toată ziua şi toată noaptea şi nicidecum nu se mişca, iar egumena şi mai mult se minuna. Şi au trecut trei ani din ziua în care a început o nevoinţă ca aceasta, şi văzând-o diavolul, urătorul binelui, se scârbea prea mult şi se amăra. Deci se silea s-o prindă pe ea în cursă cu vreo cădere sufletească; dar, ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise pururea pomenita şi atât a supus pe trup duhului, încât defăima toate cele trupeşti - desfătarea, slava, banii şi îmbrăcămintea -, şi le ura desăvârşit. Ea nu avea două haine, ci numai una pe care o îmbrăca la Paşti, fiind nouă. Pe aceea o purta un an, fără a o scoate nicidecum, nici nu o spăla, ci numai iarăşi la Sfintele Paşti lua alta nouă; iar pe cea veche o dăruia la vreun sărac.
Desfătarea ei era numai pâine şi apă o dată pe zi, şi puţine verdeţuri. Iar slava atât a defăimat-o, încât primea să cureţe ieşitorile, şi nu socotea câtuşi de puţin mărirea neamului său. Deci, neputând diavolul s-o biruiască pe ea cu lucrul, ca să săvârşească vreun păcat, semăna în mintea ei neghine, aducându-i aminte de desfătarea cea de mai înainte şi îndemnând-o la dezmierdările trupeşti; dar în deşert se muncea neputinciosul, căci ea cunoştea bântuirea, ca o iscusită, şi mărturisea egumenei asuprirea, şi astfel se izbăvea de ispita diavolului, nevoindu-se ca şi mai înainte.
Iar într-o noapte, rugându-se lui Dumnezeu după obicei, diavolul s-a închipuit şi s-a făcut ca un arap negru şi slut şi o certa de departe, înfricoşând-o că-i va face rău, el, slabul şi neputinciosul. El îi zicea fericitei Irina, fălindu-se: „Cu mine intri în război, femeie nenorocită şi vrăjitoare? Aşteaptă puţin ca să cunoşti cine sunt eu şi puterea mea cea mare!" Acestea şi multe alte vorbe a zis diavolul, iar ea şi-a făcut Sfânta Cruce şi îndată cel văzut s-a făcut nevăzut. Iar în ziua următoare, i-au venit mai cumplite gânduri, tulburând-o foarte tare, şi duşmanul i-a dat atâta război, încât a pus-o într-o mare nedumerire.
De aceea, căzând la pământ, se ruga cu lacrimi către Domnul, chemând în ajutor pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pe Arhanghelii Mihail şi Gavriil, în al căror nume se zidise biserica acelui sfânt locaş. Şi îi chema în ajutor nu numai pe aceştia, dar şi pe toţi sfinţii, ca s-o izbăvească de diavoleştile bântuieli şi de necuratele asupriri. Deci se ruga către Dumnezeu, zicând: „Intru tot Sfântă Treime, Atotputernice, cu mijlocirea Preasfmtei Născătoare de Dumnezeu şi cu solirea Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, a tuturor cereştilor puteri şi a tuturor sfinţilor, ajută roabei Tale şi mă izbăveşte de bântuirea diavolului".
Astfel s-a rugat ea cu lacrimi prea fierbinţi multe zile şi nopţi, până ce i-a venit de sus o strălucire dumnezeiască, care a umbrit sufletul ei şi a gonit gândurile cele viclene. Deci, rămânând de atunci nesupărată, mai mult se nevoia şi slujea lui Dumnezeu cu osârdie. Iar Domnul, văzând dorul ei cel mare, i-a răsplătit cu bogate daruri, că s-a făcut cu totul vas al alegerii ca marele Pavel şi încăpere a Sfântului Duh, având în sufletul ei pe Hristos, vieţuind şi petrecând. Şi nu mai trăia după trup, cu Hristos întru duhul şi Hristos într-însa, după cum spune apostolul. Deci s-a făcut toată luminată, sau mai bine zis luminătoare. Şi a povăţuit multe suflete către lumina adevărului, aducând ca gura lui Dumnezeu pe cei nevrednici către Domnul. Şi s-a făcut vestită la toţi, dar mai ales femeilor şi fecioarelor care alergau fără de număr la dânsa în fiecare zi, iar ea le învăţa cu atâta plăcere şi dulceaţă, încât multe s-au lepădat de lume şi s-au trimis în acea sfântă mănăstire. Iar de atunci nici diavolii n-au mai îndrăznit a se apropia, ci fugeau de dânsa, fiind goniţi ca de foc.
In vremea aceea s-a îmbolnăvit egumena şi s-au adunat toate la chilia ei plângând, căci au cunoscut că îi venise sfârşitul şi, fiind ea îmbunătăţită, se întristau de pierderea ei. Iar mai mult decât celelalte se tânguia şi plângea smerita cugetătoare Irina şi toate plângeau nemângâiate. Dar bolnava a zis către dânsele cu blândeţe: „Nu vă întristaţi pentru mine, că aveţi bună egumenă, mai vrednică decât mine şi mai pricepută, pe sora noastră, Irina; acesteia să vă supuneţi din tot sufletul. Ea este fiica luminii, mieluşeaua lui Hristos, vasul Sfântului Duh şi cu hotărâre să nu faceţi altă proiestoasă". Poruncind aceasta în ceasul cel mai de pe urmă, a zis către Stăpânul Hristor: „Slavă, Doamne, milei Tale!" şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile sfinţilor îngeri care stăteau de faţă.
Iar Cuvioasa Irina nu era acolo când egumena a zis despre dânsa acele cuvinte. Dar nici monahiile nu i-au spus nimic, ca să nu fugă ca o smerită cugetătoare şi fără slavă deşartă, că toate îi ştiau buna socoteală şi multa smerenie. Deci numai după ce au îngropat pe cea răposată după cum se cuvenea, s-au adunat toate în biserică şi s-au rugat să le lumineze Domnul, să aleagă pe cea care îi va plăcea împărăţiei Sale. Şi după rugăciune, cele mai bătrâne au poruncit să meargă toate la patriarh, ca el să hotărască după cum îl va lumina Domnul.
Pe atunci era patriarh Sfântul Metodie Mărturisitorul, care pentru dreapta credinţă suferise multe chinuri de la luptătorii de icoane şi purta pe sfinţitul său trup rănile Domnului, făcând minuni, căci avea Duh Sfânt şi cunoştea cele viitoare. Deci, când celelalte surori au purces să se ducă, Irina nu voia să le urmeze, punând fel de fel de pricini şi de împiedicări; dar ele au luat-o cu sila. Şi ajungând la patriarh şi închinându-se, le-a întrebat: „Pe care din toate aţi ales să fie egumenă?" Ele au răspuns: „Pe nici una, stăpâne sfinte; ci nădăjduim întâi la Dumnezeu, şi al doilea la prea sfinţia ta, care ai Duh Sfânt, să hotărăşti pe care te va lumina darul Lui". Iar purtătorul de Dumnezeu le-a zis: „Eu ştiu că toate doriţi şi voiţi pe cinstita şi încuviinţata Irina; deci aveţi socoteală bună şi plăcută înaintea lui Dumnezeu. Fie slavă Domnului, Care mi-a arătat faptele cele îmbunătăţite ale roabei Sale".
Iar ele, auzind acestea, s-au minunat şi i s-au închinat, zicându-i: „Cu adevărat, Dumnezeu locuieşte în fericitul suflet al preasfinţiei tale şi te luminează şi-ţi arată cele ascunse!" Atunci sfântul s-a sculat îndată de pe scaun, a luat cădelniţa şi, binecuvântând pe Domnul cu cuviincioasă cântare de laudă, a hirotesit pe Irina diaconiţă a bisericii celei mari, ştiind prin Duhul Sfânt că era curată şi fără prihană. Apoi a aşezat-o egumenă şi, învăţând-o cum să umble, cum să se poarte şi cum să povăţuiască pe surori la păşunea mântuirii, a liberat în pace pe Irina şi pe celelalte surori. Deci ele au plecat bucurându-se, iar Irina plângea, socotind, pentru marea ei smerenie, că a luat vrednicia cu nevrednicie. Iar celelalte se minunau şi o mângâiau, zicând: „Stăpână, nu te întrista pentru această stăpânire, că noi nu vom ieşi din ascultarea ta niciodată, şi-ţi vom ajuta după Dumnezeu, cât vom putea".
Deci după ce au ajuns la mănăstire, au mulţumit Domnului şi s-au ospătat, apoi au dus-o la chiliile egumeneşti, bucurându-se. Iar ea a încuiat uşa plângând, şi, căzând la pământ, se ruga cu lacrimi şi zicea: „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Păstorul cel bun, uşa oilor, Povăţuitorul şi Invăţătorul nostru, ajută mie, roabei Tale, şi acestei mici turme a Ta, şi ne izbăveşte de răpirea lupului cel gândit, căci ştii neputinţa noastră, că noi nu avem putere de la noi să săvârşim bunătatea, fără darul şi ajutorul Tău".
Aşa s-a rugat multă vreme către Domnul, apoi a întors cuvântul către sine, zicând: „Smerită Irino, cunoşti oare sarcina pe care a pus-o Hristos pe umerii tăi? Ţie ţi s-au încredinţat suflete, pentru care Dumnezeu S-a întrupat şi S-a făcut om şi Şi-a vărsat preacuratul şi preascumpul Său Sânge. Deci dacă are să dea fiecare răspuns şi pentru un cuvânt deşert şi vătămător de suflet, lui Dumnezeu Cuvântul, în ziua judecăţii, câte chinuri vei lua tu, care ai luat grija şi purtarea de grijă a atâtor suflete, dacă din neluarea ta aminte se va chinui vreun suflet, căruia nu-i este vrednică toată lumea, precum a zis Domnul. Deci priveghează, posteşte, roagă-te şi ia aminte de astăzi mai mult, să nu se facă greşeala ta pricină de pierzare a vreunei surori. Căci se va împlini cuvântul lui Dumnezeu care zice: „Orb pe orb dacă se va povăţui, amândoi cad în groapă".
Deci aşa se nevoia prea mult, postind şi rugându-se multe zile. Şi făcea atâtea plecări de genunchi şi metanii, încât de multe ori petrecea toată noaptea, nedând trupului nici cât de puţină odihnă, ca Domnul să se milostivească spre multele ei osteneli şi să-i dea pricepere să cârmuiască păstoria cu plăcerea lui Dumnezeu. Astfel Domnul o înţelepţea după dorinţa ei şi cârmuia pe surori preaminunat şi le învăţa cu atâta înţelepciune, încât covârşea la vorbă pe dascăli şi pe ritori. Spre încredinţarea acestui lucru, ascultaţi câteva din multele porunci şi dojeniri care le spunea:
„O, surori în Hristos şi cinstite afierosiri ale lui Dumnezeu, ştiţi bine că nu era cu cuviinţă şi cu cale să vă învăţ eu, nevrednica şi necărturăriţa. Dar, fiindcă judecăţile lui Dumnezeu sunt neîncercate şi neînţelese, şi darul Lui a rânduit să vă fiu egumenă, eu, proasta roabă a voastră, vă rog să vă supuneţi mie şi să ascultaţi cuvintele smereniei mele. Căci dacă nu vom păzi legile şi rânduielile acestui chip care îl purtăm şi nu vom face câte am făgăduit înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor, nimic nu ne folosim; precum şi credinţa fără de fapte este moartă, după cum am auzit.
Domnul S-a făgăduit să ne dea, pentru puţina osteneală vremelnică, pe care vom răbda-o aici, împărăţia cerurilor şi viaţă fără de sfârşit, desfătare nestricăcioasă şi bucurie veşnică. Noi am crezut Lui precum se cuvenea şi am lăsat pe cele înveselitoare ale lumii, ca pe nişte lucruri mincinoase şi vremelnice, ca să moştenim pe cele adevărate şi veşnice. Deci dacă nu vom păzi poruncile Domnului, noi, ticăloasele, apoi şi pe cele vremelnice le-am pierdut şi de cele veşnice ne lipsim, împreună cu fecioarele cele nebune, ca nişte nebune şi nevrednice!
Deci, fiindcă sufletul nu se poate împărţi în două părţi, adică să avem desfătare şi înfrânare, înaltă cugetare şi smerenie, nici celelalte fapte bune nu le câştigăm, dacă nu vom lăsa şi nu vom urî cu totul greşelile cele potrivnice, pe care să ne ostenim a le goni din sufletul nostru, asemenea şi toată pofta lumească, ca să fie şi cele dinlăuntru ale noastre, ca şi cele din afară. Căci faptele bune ale sufletului sunt cinstite mai întâi decât cele trupeşti. Postirea şi privegherea şi alte rele pătimiri ale trupului nu ne folosesc la nimic dacă vor lipsi faptele bune ale duhului, adică smerita cugetare, întreaga înţelepciune, dragostea, milostivirea, milostenia către săraci şi alte asemenea lucruri bune şi plăcute lui Dumnezeu; iar după acestea să ne ostenim şi la faptele bune cele trupeşti şi să postim după putere".
Acestea şi altele asemenea le zicea preaînţeleapta, învăţând de multe ori cu milostivire de maică pe fiicele sale duhovniceşti, care primeau cu osârdie cuvântul şi dădeau rod preaminunat. Iar cuvioasa, văzând că făcea rod mult în sufletele lor cu sfătuirile sale, se bucura şi mulţumea Domnului, pe care Il iubea din tot sufletul şi puterea. Deci, având credinţă către Hristos, fără vicleşug, şi către surori dragoste mai presus de măsură, a îndrăznit de a cerut un dar mare şi mai presus de fire, adică s-o învrednicească darului mai înainte-vederii, ca să cunoască cu adeverire greşelile cele ascunse ale tuturor surorilor. Iar aceasta nu pentru lauda omenească, ci ca să le îndrepteze şi să nu fie date la chinuri.
De aceea şi Domnul, văzând că scopul ei era bun, a ascultat-o degrab şi i-a trimis din cer un înger purtător de lumină, care a venit la dânsa în haine albe, fulgerând. Iar ea când l-a văzut, nu s-a tulburat, nici nu s-a înfricoşat deloc de preaslăvirea chipului, ci mai vârtos s-a bucurat. Iar îngerul a fericit-o, zicând: „Bucură-te, roaba Domnului preacredincioasă şi adevărată. Domnul ne-a trimis spre slujba ta, după cererea ce i-ai făcut, pentru cei ce vor a se mântui prin tine. El mi-a poruncit să stau lângă tine totdeauna şi în fiecare zi să-ţi descopăr luminos cele ascunse". Zicând acestea, îngerul s-a făcut nevăzut; iar cuvioasa a căzut la pământ, mulţumind Domnului cu veselie. Şi de atunci îngerul n-a lipsit de la dânsa, ci i se arăta în fiecare zi - o, îndrăznire minunată a cuvioasei către Domnul! -, vorbind ca un prieten cu prietenul său. El îi descoperea lucrurile cele ascunse ale fiecăruia, nu numai ale celor călugăriţe, ci şi ale celorlalţi oameni care veneau s-o vadă şi să audă cuvintele ei cele de aur.
Deci, dacă ar fi văzut pe cineva că a făcut vreun lucru nelegiuit, îl învăţa şi îi spunea despre munca cea veşnică, în care se osândesc cei ce mor nepocăiţi şi mai vârtos câţi cad în cutare păcat, fie femeie, fie monahie, spunând păcatul în care era căzut cel ce vorbea cu dânsa. Dar nu mustra pe om la arătare, ca să nu-l ruşineze către ceilalţi, ci în chip iscusit îl aducea la pocăinţă. Şi se ruga de seara până la vremea Utreniei şi după Utreme dormea puţin până în zori. Apoi se ducea în biserică şi chema pe surori una câte una la mărturisire. Şi când se întâmpla vreuna de nu mărturisea păcatul său, i-l spunea cuvioasa cum o sfătuia îngerul mai înainte. De aceea, toate i se supuneau ca unei sfinte şi mai presus de om. Deci a ieşit vestea despre ea în toată cetatea, şi fiecare alerga să vadă faţa ei cea cinstită şi vrednică de cucernicie. Acolo se adunau în fiecare zi boieri, sfetnici, femei, fecioare, tineri şi bătrâni, şi îi învăţa preaînţeleapta cu atâta pricepere şi umilinţă, încât se pocăiau de păcatele lor şi se mântuiau; şi aşa pretutindeni se auzea numele minunatei Irina.
Iar ea nu lipsea niciodată de la rugăciune şi mulţumire către Domnul. Deci diavolii s-au supărat asupra sa şi într-o noapte s-au adunat în chilia ei, unde se ruga stând drept, cu mâinile ridicate în sus. Şi strigau cu glas tulburat şi urât, încercând prea viclenii s-o oprească de la rugăciune, dar n-au putut. Iar unul din ei, mai obraznic decât ceilalţi, s-a dus mai aproape şi-şi bătea joc de dânsa ca o maimuţă, zicând: „Irino de lemn, pe care te ţin picioare de lemn, până când vei necăji neamul nostru? Până când ne vei arde cu rugăciunile tale şi ne vei face atâta întristare şi răutate?" Asemenea şi ceilalţi se arătau că se tânguiau de primejdia lor şi se băteau. Iar cuvioasa stătea fără de frică la locul său şi nu se clintea deloc.
Atunci acel neruşinos diavol a aprins lumânare din candelă şi i-a ars acoperământul sfintei şi culionul, apoi, ajungând focul până jos, i-a ars nu numai hainele, ci şi multe părţi ale trupul ei, adică umerii, pieptul şi spinarea. Şi câte puţin ar fi ars tot trupul ei, dacă nu ar fi alergat o soră, care se întâmplase de se ruga şi ea asemenea în chilia sa şi, cum a simţit miros de carne şi de haine care ardeau, a alergat la chilia sfintei şi - o, minune! - a văzut-o arzând toată, dar din locul său nu se clintea, ci stătea nemişcată ca un stâlp.
Deci sora a stins îndată văpaia şi a mişcat pe sfânta puţin, care, pogorând mâinile târziu, a zis: „De ce mi-ai pricinuit atâta răutate, fiica mea, şi m-ai lipsit de atâtea bunătăţi? Nu se cade a cugeta cele ale oamenilor, ci cele ale lui Dumnezeu. Până în ceasul acesta stătea înaintea mea un sfânt înger şi-mi împletea o cunună din tot felul de flori, atât de prea mirositoare şi minunate, încât unele ca acestea niciodată nu s-au văzut. Şi când îşi întindea mâna ca să pună pe capul meu acea cunună de mult preţ şi frumoasă, ai venit tu şi ai purtat grijă de mine cu socoteală bună mai rea decât socoteala Cea rea; drept aceea îngerul a fugit, văzându-te pe tine, şi mi-ai dat această întristare şi pagubă neasemănată".
Iar ea auzind acestea, a plâns. Apoi, cum desprindea bucăţile de haine, care erau jumătate arse şi lipite de carnea ei, ieşea atâta miros, încât covârşea toate mirurile şi aromatele cele scumpe. Mirosul acela a umplut toată biserica şi toţi miroseau şi se minunau. Dar, deoarece cuvioasa nu mai avea altă haină, uceniţa i-a adus una şi a îmbrăcat-o. Şi după câteva zile, Doctorul sufletelor şi al trupurilor i-a vindecat rănile ce i se făcuseră, crescându-i şi darul proorociei.
Venind odată la ea un famen al surorii sale, care era femeia chesarului Varda, l-a chemat sfânta în taină şi i-a zis: „Chirile, spune surorii mele să-şi gătească lucrurile, pentru că în puţine zile îi va muri bărbatul, de bântuirea împăratului Mihail, iar după puţin timp şi împăratul va fi bântuit de alţii pe dreptate, pentru necuviincioasele lui fapte, ca astfel să-şi piardă viaţa şi împărăţia. Să vă păziţi însă de a spune aceasta cuiva şi nici cineva din rudeniile noastre să nu îndrăznească a se împotrivi împăratului ce va să fie şi să nu-l oprească cât de puţin, căci, deşi este pricinuitor de ucideri, Dumnezeu l-a iubit ca pe un binecredincios şi a binevoit întru el. Drept aceea, nu se va folosi vrăjmaşul la dânsul".
Auzind acestea sora cuvioasei, s-a biruit de dragostea bărbatului său şi i le-a arătat. Iar el, ca un mândru şi nepriceput, n-a înţeles şi nici n-a alergat către Domnul cu lacrimi, ca să ceară milă; ci a rămas fără grijă, vrând numai să ştie numele celui ce avea să împărătească. Şi de multe ori a trimis vestitori la cuvioasa ca să i-l arate, dar nu a voit, până ce l-a ucis oastea după câteva zile. Asemenea şi împăratul Mihail, fiind tăiat, şi-a lepădat viaţa, iar după el a împărăţit Vasile Machedon. Acestea ajung spre a arăta darul cel proorocesc al Cuvioasei Irina. Deci să venim la celelalte minuni ale ei.
O femeie frumoasă şi de neam bun din cetatea cuvioasei, adică din Capadochia, era logodită cu un bărbat; dar, schimbându-şi scopul, nu l-a mai voit şi, ca să nu o mai supere, a fugit de acolo şi s-a călugărit în mănăstirea sfintei. Iar diavolul a zavistuit-o şi i-a înfierbântat logodnicul cu multă dragoste spre dânsa. Şi neputând acela s-o scoată din mănăstire, s-a îmbătat atâta de dragoste rea, încât, aflând un fermecător, slujitor preaiscusit al diavolului, i-a făgăduit mulţi bani dacă prin farmece va aduce pe acea femeie la voia lui, ca să-l ia de bărbat.
Deci, fermecătorul făcându-şi meşteşugul în Capadochia, femeia şi-a ieşit din minte şi înconjura toată mănăstirea răcnind şi strigând numele logodnicului său. Şi se jura cu înfricoşate jurăminte că dacă nu-i vor deschide uşa să se ducă să-l afle, se va sugruma. Auzind Cuvioasa Irina acestea, plângea şi, bătându-se peste obraz, zicea: „Vai mie, ticăloasa, pentru că din negrija păstorilor, lupii răpesc oile! Dar în deşert te osteneşti, vicleanule diavol, că Hristos nu te va lăsa să înghiţi pe mieluşeaua Lui". Atunci a adunat toată obştea şi, învăţându-le să se păzească mai dinainte de vicleşugurile diavolului, le-a sfătuit să postească toată săptămâna, rugându-se către Dumnezeu, şi toate să facă pentru acea soră câte o mie de metanii cu lacrimi în fiecare zi. Deci astfel se ruga fiecare în chilia sa.
Iar a treia zi, acolo unde se ruga la miezul nopţii, sfânta a văzut pe Marele Vasile, stând înaintea sa şi zicându-i: „Pentru ce ne prihăneşti, Irino, că lăsăm să se facă în patria noastră urâciuni şi necuviinţe? Când se va lumina de ziuă, să iei pe uceniţa ta cea bolnavă şi să o duci la Vlaherna. Acolo va veni să o vindece Maica Stăpânului nostru Hristos, care are putere!" Zicând sfântul aceasta, s-a făcut nevăzut. Iar sfânta a luat pe aceea ce pătimea, împreună cu alte două surori mai alese şi, ducându-se la numita biserică a Vlahernei, s-au rugat toată ziua cu lacrimi. Iar la miezul nopţii sfânta a adormit de osteneală şi a văzut în vis popor mult, care gătea drumurile cu haine aurite şi prea luminoase, stropind cu flori prea mirositoare şi tămâind. Deci sfânta i-a întrebat pe ei pentru ce fac atâta pregătire. Iar ei au zis: „Vine Maica lui Dumnezeu; deci pregăteşte-te a i te închina". Atunci a venit şi împărăteasa tuturor, urmându-i mulţime nenumărată de purtători de lumină, iar dumnezeiasca şi cinstita ei faţă scotea atâta strălucire, încât omul nu putea să o vadă.
După ce Stăpâna a văzut pe toţi bolnavii, a venit şi la uceniţa Irinei. Atunci sfânta, înfricoşată şi cutremurată, a căzut la prea curatele picioare ale Intru tot sfintei Stăpâne şi a auzit cum a strigat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe Marele Vasile, şi l-a întrebat de Irina, ce-i trebuie. Iar el a spus toată pricina precum este mai sus. Atunci Stăpâna a zis: „Chemaţi pe Anastasia!" Şi când a venit, a zis către dânsa: „Duceţi-vă cu Vasile în Cezareea, cercetaţi cu sârguinţă, ca să vindecaţi această fiică, că Fiul şi Dumnezeul meu v-a dăruit vouă darul acesta". Atunci Anastasia şi cu Vasile, închinându-se Născătoarei de Dumnezeu, s-au dus degrab să săvârşească cele poruncite. Apoi s-a făcut un glas către Cuvioasa Irina, zicându-i: „Du-te la mănăstirea ta şi acolo se va vindeca!"
Deci deşteptându-se, a spus vedenia celorlalte, şi au plecat bucurându-se. Şi era Vineri, iar la ceasul Vecerniei s-au adunat toate în biserică. Şi spunându-le cuvioasa vedenia sa, a poruncit ca toate să ridice mâinile şi ochii spre cer şi cu lacrimi să grăiască din toată inima: „Doamne miluieşte". Deci, după multă vreme, când s-a udat toată faţa bisericii de lacrimi, s-a arătat în văzduh zburând - o, minunile Tale, Hristoase, Impărate Atotputernice! - Marea Muceniţă Anastasia şi Marele Vasile. Atunci s-a auzit un glas de la ei, zicând: „Irino, întinde mâinile tale şi primeşte acestea, şi nu ne mai prihăni pe nedreptate".
Deci sfânta, întinzând sfintele sale mâini, a primit din văzduh o legătură care cântărea trei litre. Şi dezlegând-o, a aflat într-însa fel de fel de farmece şi lucruri rele, aţă, păr, plumb, noduri şi nume diavoleşti scrise. Şi erau mai ales doi idoli mici de plumb, unul în asemănarea bărbatului, iar celălalt în al monahiei, şi erau lipiţi unul de altul, ca şi cum păcătuiau. Iar monahiile s-au minunat şi au petrecut toată noaptea mulţumind împărătesei celei Atotputernice. Apoi, de dimineaţă, sfânta a trimis la Vlaherna două monahii, împreună cu ceea ce pătimea şi împreună cu lucrurile cele rele care s-au zis mai sus, încă şi cu untdelemn şi cu prescuri, ca preotul să slujească Sfânta Liturghie. Deci acela, după Sfânta Liturghie a miruit pe bolnavă cu untdelemn din candelă, apoi a pus farmecele pe jăratec, şi acelea arzând, s-au dezlegat şi nevăzutele legături ale monahiei, şi aşa şi-a venit în minte, slăvind pe Dumnezeu, Care a izbăvit-o. Iar când idolii s-au topit desăvârşit, ieşeau nişte glasuri mari de pe jăratec, precum răcnesc porcii când îi înjunghie; iar cei de faţă, văzând şi auzind acestea, au fugit cutremuraţi, slăvind pe Dumnezeu, Care face nişte lucruri prea slăvite ca acestea. După aceasta, monahiile s-au întors în mănăstire, povestind către celelalte şi aceste minuni de pe urmă.
Iar smerita cugetătoare Irina, când vedea pe alţii că i se plecau ei pentru sfintele sale fapte, atât se osândea pe sine, încât nu lipseau niciodată lacrimile din ochii ei, dar mai ales la Sfânta Liturghie, când preotul aducea jertfa cea fără de sânge; căci socotind ea, cum că Dumnezeu Cel nevăzut şi fără de moarte a primit a se face om şi a se răstigni pentru dragostea noastră şi a pregătit aceste dumnezeieşti Taine ca să ne împărtăşim cu Dânsul, atât se umilea, încât nu putea să-şi ţină plânsul; deci îşi acoperea faţa ca să nu o vadă celelalte şi plângea, ca şi cum ar fi fost un tâlhar sau un făcător de rele, care a făcut toate nelegiuirile.
Şi petrecea nevoindu-se ca şi mai înainte şi de multe ori se ruga o zi şi o noapte necurmat, altădată şi două sau trei zile şi chiar o săptămână întreagă. Iar când voia să-şi lase mâinile în jos nu putea, că, de mult ce le ţinea în sus, se înţepeneau din umeri şi din coate; de aceea chema pe câte o soră de-i ajuta; şi, când le cobora, încheieturile scrâşneau atât de tare, încât sunetul se auzea de departe.
Iar în Sfântul şi Marele Post dânsa nu mânca pâine, nici altă mâncare până la Sfintele Paşti, decât numai puţine verdeţuri o dată pe săptămână şi bea puţină apă. De aceea, de multa ei înfrânare, rămăsese numai pielea şi oasele. La praznicele împărăteşti priveghea toată noaptea şi nu dormea nicidecum, ci se ruga deosebi şi cânta. Şi de multe ori ieşea în ogradă la miezul nopţii şi se ruga cu multă umilinţă, căci, văzând stelele, frumuseţea cerului şi mărimea lui, se bucura, slăvind pe Ziditorul, Care le-a făcut cu atâta înţelepciune.
După dumnezeiasca rânduială, ca să nu rămână nemărturisită o minune mare, care de multe ori se făcea în ogradă, s-a întâmplat că o soră a ieşit încetinel într-o noapte din chilia sa şi a văzut pe sfânta că se ruga, fără a i se atinge picioarele de pământ, ci stătea în văzduh înălţată ca la doi coţi; iar lângă dânsa erau doi chiparoşi foarte înalţi, care şi-au plecat vârfurile până la pământ şi au stat aşa - o, preaslăvită minune! -, câtă vreme s-a rugat sfânta!
Iar după ce şi-a săvârşit rugăciunea, s-a dus la amândoi şi, atingându-se de vârfurile lor, i-a binecuvântat cruciş, şi atunci ei, înălţându-se, iarăşi s-au întors la starea lor. Deci văzând monahia o minunată vedenie ca aceasta, s-a înfricoşat şi tremura, socotind nălucire cele văzute, de vreme ce trecuseră trei ceasuri de când o vedea. De aceea, ca să se încredinţeze, a alergat la chilia sfintei şi, văzând că este adevărată, s-a încredinţat că n-a văzut nălucire, ci adevărată minune; însă atunci s-a temut şi n-a arătat nimănui.
După câteva zile, monahiile au văzut în vârfurile acelor chiparoşi două basmale spânzurate, pe care, spre slava lui Dumnezeu, fericita Irina le spânzurase, fiindcă de multe ori îşi plecau vârfurile, închinându-i-se ei. Deci se întrebau una pe alta care, când şi cum a putut să se suie la atâta înălţime ca să lege basmalele acolo. Atunci monahia care a văzut minunea a povestit celorlalte, care s-au înfricoşat şi au lăcrimat de bucuria lor, şi au certat-o că nu le-a deşteptat şi pe dânsele să vadă o minune ca aceea. Iar sfânta, înştiinţându-se că numita monahie a descoperit-o, s-a tulburat şi a canonisit-o, zicând: „Dacă m-ai fi văzut păcătuind ca un om, ai fi arătat şi păcatul meu?" Atunci ea a căzut înfricoşată la pământ, cerând iertare. Iar sfânta a zis cu grea certare Către dânsa şi către celelalte, ca să nu mai îndrăznească altădată vreuna din ele să arate cuiva vreo minune, câtă vreme va trăi sfânta în această lume. Deci, ea săvârşind multe asemenea semne, nimeni nu le arăta, temându-se de certare.
In prima zi a lunii ianuarie, dânsa avea obicei să prăznuiască pe Marele Vasile, pentru că îl avea pe el spre mare evlavie, ca pe unul ce era dintr-o patrie cu ea. Intr-acea zi, la a patra strajă a nopţii, a venit un glas nevăzut, zicând către sfânta: „Primeşte pe corăbierul care îţi aduce astăzi poame şi mănâncă-le bucurându-te, că sufletul tău se va veseli!" Deci, când cântau Utrenia, a trimis două monahii, zicând: „Duceţi-vă la poartă şi băgaţi înăuntru pe corăbierul care se află afară". Deci, venind omul acela la cuvioasa, s-au închinat unul altuia şi, rugându-se, au şezut. Apoi l-a întrebat cum a venit acolo şi el a zis către dânsa: „Doamna mea, eu sunt corăbier din insula Patmosului şi am plecat cu corabia să vin aici în Constantinopol pentru oarecare trebuinţă a mea. Şi călătorind pe lângă marginea insulei noastre, am văzut pe mal un bătrân frumos şi cu chip dumnezeiesc, care ne-a strigat să-l aşteptăm. Iar noi, neputând sta, fiind aproape de pământ şi de stânci şi vântul fiind bun, alergam. De aceea omul acela a strigat mai tare, poruncind să stea corabia. Atunci îndată - o, minune! - corabia a stat până ce bătrânul acela a venit umblând peste valuri şi ajungând la corabie, a scos trei mere din sânul său şi mi le-a dat mie, zicându-mi: «Cum vei ajunge în cetatea împărătească, să le dai patriarhului şi spune-i că i le-a trimis din Rai Atotbunul Dumnezeu şi robul Lui, Ioan!» Apoi, scoţând din sân alte trei mere asemenea, mi-a zis: «Acestea să le dai egumenei Hrisovalantului, cea cu numele Irina, şi spune-i ei: „Mănâncă din acestea, pe care sufletul tău le-a poftit". Căci acum am venit din rai şi i le-am adus!» Aşa zicând, ne-a binecuvântat şi îndată corabia a plecat, iar el s-a făcut nevăzut. Deci am dat cele trei mere patriarhului, iar pe acestea le-am adus sfinţiei tale". Acestea auzindu-le cuvioasa, a lăcrimat de bucurie şi multe mulţumiri a dat Sfântului Ioan, iubitul ucenic şi apostol al lui Hristos.
Atunci corăbierul a scos merele dintr-o basma de mătase ţesută cu aur, căci le avea păzite cu cinste ca pe nişte lucruri dumnezeieşti, şi i le-a dat cuvioasei cu multă evlavie. Iar merele acestea atâta covârşeau merele cele pământeşti şi vremelnice prin aceste trei daruri: cu frumuseţea, cu mirosul şi cu mărimea, încât erau vedere de mirare. Şi acesta nu este lucru de necrezut, fiindcă erau din Rai. Deci corăbierul acela, luând binecuvântare şi iertare de la sfânta, s-a dus. Iar ea a postit o săptămână, mulţumind Domnului pentru darul ce i l-a trimis. Apoi, întru slava Lui, a început a mânca dintr-un măr, în fiecare zi câte o bucăţică, fără a gusta pâine, verdeţuri sau orice altă mâncare, nici măcar apă nu bea, până la patruzeci de zile.
Şi atâta miros ieşea din gura ei în vremea când mânca, încât se umplea tot mirosul surorilor şi întreaga mănăstire, ca şi cum ar fi făcut în fiecare zi miruri şi aromate de mult preţ; deci tot văzduhul se umplea de această minunată veselie a Raiului. După acestea, când a venit Sfânta şi Marea Joi, a poruncit tuturor surorilor să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine, iar după împărtăşire a tăiat al doilea măr în bucăţele şi a dat fiecăreia câte o bucăţică de a mâncat, însă ele nu ştiau ce este, numai mirosul şi dulceaţa o simţeau în gură şi se minunau; şi mai ales simţeau în sufletul lor multă veselie şi bucurie când mâncau. Iar pe celălalt măr l-a păstrat cu pază şi multă cinste, şi în fiecare zi îl mirosea spre îndulcirea şi veselia sufletului ei.
Apoi, după multe alte minuni ce a făcut această cuvioasă, a scos de la moarte nedreaptă şi pe o rudă a sa, care, fiind pârât la împărat de nişte oameni răi, a fost închis şi hotărât spre moarte. Atunci cuvioasa, arătându-i-se împăratului în vis, l-a îngrozit pe el, că de nu va elibera pe cel închis şi hotărât spre moarte fără de vină, va porni spre răzbunare asupra lui pe Impăratul ceresc. Deci, arătându-se mai întâi în vis, apoi şi la arătare, l-a făcut de l-a eliberat. Şi voind el să intre în mănăstire şi să vadă pe cuvioasa, a fost oprit de dânsa prin scrisoare, pentru multa ei smerenie.
Un om oarecare, prieten al ei şi cunoscut bun, cucernic şi iubitor de Hristos, cu numele Hristofor, venea de multe ori în mănăstire, unde ea îl primea cu dragoste şi vorbeau împreună, ştiind că era îmbunătăţit. Deci venind într-o zi şi vorbind multă vreme, când voia să meargă, i-a făcut metanie după obicei, cerându-şi iertare, iar sfânta i-a zis lui: „Mergi, fiule, Domnul să odihnească sufletul tău cu drepţii". Acestea auzindu-le el, a rămas înmărmurit şi întristat, căci, ca un înţelept ce era, a înţeles că nu zicea sfânta acestea fără de vreo înţelegere. Iar ea, văzându-l tulburat, s-a prefăcut că mintea ei era îndreptată la altceva şi de aceea a grăit acestea, apoi mângâindu-l din destul, l-a trimis la casa sa; iar el s-a dus fără să aibă cât de puţin vreun semn de boală. Şi ajungând la casa sa, a mâncat bine, dar în vremea Vecerniei a căzut jos şi şi-a dat sufletul fără de veste. Aceasta nimeni altul nu o ştia, decât numai Sfânta Irina, că pentru aceasta îi zisese lui cuvintele cele mai dinainte.
Iar una dintre surori, care se întâmplase acolo când cuvioasa grăise aceste cuvinte, o ţinea de rău, zicând: „Pentru ce, doamna mea, ai zis cuvântul acela lui Hristofor, de s-a dus întristat?" Dar sfânta i-a răspuns: „Să nu socoteşti că am zis aşa degeaba şi la întâmplare, ci pentru că vedeam un tânăr strălucit care sta dinapoia lui şi ţinea în mână o seceră ascuţită şi pe alţi oarecare împrejurul lui, care îi numărau anii pe degete şi au hotărât că ziua lui cea de pe urmă este ziua de astăzi. Şi de nu crezi, cheamă pe roaba Evitia şi trimite-o să se ducă în casa lui, să vadă că într-adevăr a murit". Deci, trimiţând-o pe aceea, l-a găsit mort. De aceea toate s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu că le-a învrednicit a avea o învăţătoare ca aceea; şi de atunci luau aminte mai mult la cuvintele ei şi când zicea cuiva: „Dumnezeu să-l odihnească", în acea zi se sfârşea.
Dar de vreme ce şi ea era om, trebuia să-şi împlinească datoria sa, pe care i-a arătat-o acel înger, zicându-i: „Să ştii că în anul viitor, în 28 de zile ale acestei luni, după ce vei prăznui pe Marele Mucenic Pantelimon, vei veni să stai înaintea scaunului dumnezeirii". Şi era atunci în ziua de 26 iulie şi se prăznuia în mănăstirea sfintei înnoirile hramului arhanghelului, căci în aceeaşi zi au zidit biserica şi au sfinţit-o. Deci, în anul următor, când a serbat această prăznuire şi a Sfântului Pantelimon, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, postind mai întâi o săptămână după rânduială şi, rugându-se, fără â gusta nici măcar puţină apă, ci numai minunatul acel măr, pe care i-l trimisese din Rai iubitul ucenic al Stăpânului Hristos, împreună cu celelalte două, după cum am zis mai sus. Deci numai pe acela l-a mâncat pentru slava lui Dumnezeu, când a cunoscut că i-a venit vremea să se ducă către doritul său Mire, căci n-a voit să-l mănânce mai înainte, ca să-l aibă în această petrecere pe pământ spre mângâiere de toate supărările care i s-ar fi întâmplat, ca oricărui om, fie vreo întristare, fie vreo nemulţumire de la surori.
Căci atunci când i se întâmpla ceva, îl lua în mâinile sale şi de nemăsuratul lui miros se pierdea toată amărăciunea şi se prefăcea multa ei întristare şi mâhnire în bucurie şi veselie. Şi se bucura întru tot lăudata, aducându-şi aminte ce fel de îndulcire avea să moştenească veşnic în cereasca împărăţie. Deci, atunci când a mâncat acel măr, toată mănăstirea s-a umplut de un miros minunat; iar cuvioasa, după mâncarea lui, a venit întru frică, temându-se de moarte şi, căutând spre cer, plângea. Iar monahiile, neştiind pricina mâhnirii ei, plângeau şi ele şi o întrebau ce are de se amărăşte.
Iar ea le-a răspuns: „Fiicele mele preaiubite, astăzi mă duc din această lume şi nu mă veţi mai vedea, pentru că a venit ceasul să mă duc la viaţa cea veşnică; deci să puneţi egumenă pe doamna Maria, că Dumnezeu a ales-o şi vă va cârmui cu dumnezeiască plăcere. Să vă sârguiţi a umbla pe calea cea strâmtă şi necăjicioasă, ca să aflaţi lărgime în Rai. Urâţi lumea şi cele dintr-însa, pentru că toate acestea vremelnice sunt deşarte. Urâţi sufletele voastre, ca să le dobândiţi, după dumnezeiasca poruncă. Pe scurt, să nu faceţi cât de puţin voia trupului, ci a lui Dumnezeu, pentru că numai Acela poate să vă ajute în ceasul judecăţii".
Acestea şi alte cuvinte folositoare de suflet zicând ea în ceasul cel mai de pe urmă, şi-a ridicat mâinile şi ochii spre cer şi se ruga către Domnul, zicând: „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Păstorule cel Bun, care ne-ai izbăvit pe noi cu Preasfântul şi de mult preţ Sângele Tău, în mâinile Tale cele sfinte dau această mică păstorie. Acoperă-o cu acoperământul aripilor Tale şi păzeşte-o pe dânsa de supărările şi ispitele diavolului, că Tu eşti sfinţirea şi izbăvirea noastră şi Ţie mulţumire înălţăm şi Te preamărim pe Tine totdeauna!"
Astfel rugându-se ea, a şezut şi a început a zâmbi, văzând pe sfinţii îngeri că o fericesc. Şi îndată faţa ei a strălucit ca soarele şi atunci şi-a închis ochii ca şi cum ar fi dormit. Astfel şi-a dat Domnului sfinţitul ei suflet, trăind o sută şi trei ani. Insă cu toate bătrâneţile sale, întru nimic nu se stricase frumuseţea ei, ci se arăta ca o tânără frumoasă, fie pentru darul fecioriei, că n-a cunoscut lumea împodobită şi preaîncuviinţată, fie pentru că avea dar deosebit de la Dumnezeu, ca să rămână până în sfârşit la dânsa acea frumuseţe şi podoabă a trupului, care să mărturisească frumuseţea sufletului, precum se învrednicise şi de alte daruri de la cerescul său Mire.
Deci s-a făcut de către surori plâns şi bocet şi toate se tânguiau după cuviinţă de lipsa unei maici ca aceasta, dar nu numai ele, ci şi aproape toată cetatea Constantinopolului s-a adunat, şi mai ales doamnele boierilor din sfat şi cucoanele, şi tot neamul şi vârsta, toţi alergau împreună, câţi au auzit de sfânta ei mutare, ca să sărute spre sfinţire sfintele şi cinstitele ei moaşte. Şi atâta mulţime de bărbaţi şi femei s-a adunat, încât nu-i încăpea mănăstirea; de aceea n-au putut s-o îngroape până ce nu s-a înnoptat, şi atunci cu sila au săvârşit cele obişnuite îngropării, după rânduiala Sfintei Biserici. Şi aveau miruri preamirositoare, aromate de mult preţ şi tămâieri, care le aduseseră arhiereii, după obicei, însă atâta mireasmă ieşea din cinstitele şi prealăudatele ei moaşte, încât covârşea cu neasemănare toate aromatele şi tămâierile cele pământeşti.
Deci după ce au prohodit-o, au pus-o într-o raclă pregătită mai dinainte, până ce i-au zidit mormânt nou în biserica Sfântului Teodor, care era acolo în mănăstire, lângă cea a Arhanghelului. Deci acolo au îngropat-o pe cea asemenea cu mucenicul şi din mormântul ei ieşea în fiecare zi minunată mireasmă, mărturisind îndrăznirea cuvioasei cea către Domnul. Iar acel boier şi rudenie a sfintei, pe care îl izbăvise de la moarte, precum am spus mai sus, aducându-şi aminte de acea mare facere de bine, aducea mulţumită, prăznuind în fiecare an pomenirea sfintei, cu îmbelşugare şi prea strălucit. Dar nu numai acesta a dobândit facere de bine de la Cuvioasa Irina, ci şi oricare ar fi chemat-o cu credinţă, îi împlinea cererile cele de folos.
Şi până astăzi face minuni cu mulţi din cei ce au nevoie şi mai ales cu cei nedreptăţiţi, care o cheamă în ajutor, luminând pe judecători să facă judecată dreaptă şi cel nedreptăţit să-şi ia dreptatea. Asemenea lucrează şi cu cei ce au vrajbă şi ură între ei, căci le strică pe acestea sfânta cea de un nume cu pacea care covârşeşte toată mintea - Irina zic, cea cu numele înveselitor - căci mijloceşte cu o negrăită putere dumnezeiască între câţi se află pomenire de rău şi ură din lucrarea diavolului şi le înmoaie inimile lor, de ajung la dragoste şi pace, împreună lucrând dumnezeiescul dar. Acest dar dăruieşte Cuvioasa Irina celui ce o cheamă cu evlavie, ca să împace sminteala, să fie călcat urătorul binelui şi să fie slăvit Domnul Cel întru tot bun, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu