ÎNAINTE-ADUCEREA ÎN BISERICĂ A DOMNULUI, CARE A ÎNDREPTĂŢIT
ATÂT PE DUMNEZEU CÂT ŞI PE OM
Am auzit în Evanghelia de astăzi (Mt. 26:7-13) cum femeia
care a adus mirul cel de mult preţ lui Hristos a fost lăudată pentru gestul ei
de dragoste. Oamenii, cu mintea lor trupească, au judecat-o ca fiind
risipitoare, dar Domnul, Care a văzut în vasul de alabastru toată dragostea pe
care această femeie o purta în inima ei, a lăudat-o. Astăzi este odovania unui
praznic al dragostei. Astăzi Domnul Se aduce înainte în Biserică şi cuvântul
“Se aduce înainte” este plin de înţelesuri. Odinioară, ca mirean, obişnuiam să
mă rog înainte de Liturghie ca Domnul să mă învrednicească să mă împărtăşesc cu
Sfântul Său Trup şi Sânge. Însă din clipa în care Dumnezeu mi-a dăruit – măcar
că sunt nevrednic – harul preoţiei, nu m-am mai rugat niciodată să fiu
învrednicit de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ci întotdeauna
m-am rugat ca El să-mi dăruiască o înainte-aducere sfântă înaintea sfântului
Său altar, şi Sfânta Împărtăşanie se cuprinde în aceasta.
Hristos a venit ca să fie înainte-adus în Biserica lui
Dumnezeu, în cetatea lui Dumnezeu. Înainte-aducerea Sa este o înainte-aducere
desăvârşită. În Liturghie, “înainte-aducerea” ne aminteşte de o jertfă şi
Sfântul Apostol Pavel spune limpede că noi ar trebui să punem înainte trupurile
noastre ca pe o jertfă vie (cf. Rom. 12:1), nu urmând lumii acesteia, ci
căutând voia cea sfântă şi desăvârşită a lui Dumnezeu şi urmând ei. Pentru că
în această voie este viaţă veşnică din belşug (cf. In. 10:10), în timp ce
această lume e numai trecătoare – se sfârşeşte. Astăzi este începutul
înainte-aducerii Domnului nostru, începutul jertfei Sale, începutul arătării marii
Sale iubiri. Înainte-aducerea Domnului a fost desăvârşită şi întru tot
bineplăcută lui Dumnezeu-Tatăl, pentru că a fost o jertfă curată (cf. Ef. 5:2).
Înainte-aducerea noastră nu este o jertfă curată şi de aceea în Liturghie
aducem mulţumiri şi cereri – mulţumim şi facem cereri stăruitoare. Mulţumim
pentru toate câte a făcut Dumnezeu pentru noi – şi sunt atâtea care pot fi
enumerate – şi ce lucruri mari! Dar facem şi rugăciuni de cerere, pentru că nu
suntem încă slobozi de păcat; pe când Domnul – fără de păcat cum era El – a
fost o jertfă curată adusă lui Dumnezeu-Tatăl (cf Ev. 7:26-27). Cu
înainte-aducerea Sa – într-o singură lucrare – Hristos a cuprins cerul şi
pământul şi ţinuturile iadului (cf. Ef. 4:9-10).
Prin această desăvârşită înainte-aducere, Domnul L-a
îndreptăţit atât pe Dumnezeu, cât şi pe om. L-a îndreptăţit pe Dumnezeu,
întrucât a arătat neţărmurita Lui dragoste spre mântuirea lumii: “Că aşa au
iubit Dumnezeu lumea, încât şi pre Fiul Său Cel Unul-Născut L-au dat” spre
mântuirea ei (cf. In. 3:16). Fiul aşa a iubit lumea, încât a primit, de dragul
nostru, să fie precum un miel dus la junghiere (cf. Fapte 8:32, Is. 53:7).
Duhul Sfânt, aşijderea, cu dragoste, a mărturisit această lucrare a Domnului
nostru, întrucât înainte-aducerea Sa – în care El a îmbrăţişat cerul şi
pământul şi toată zidirea – a fost făcută în puterea Duhului celui Veşnic. Prin
această înainte-aducere, El a umplut întreaga lume creată cu puterea Sa
ziditoare şi mântuitoare, aşa încât noi să putem să-L întâmpinăm oriunde ne-am
afla. Fie în bucurie, fie în iadul durerilor noastre, Domnul este de faţă,
pentru că El a umplut toată zidirea cu puterea Sa dumnezeiască şi cu viaţă. A
sfinţit apele, botezându-Se în Iordan; a luminat ţinuturile iadului, prin
pogorârea Sa la iad. Când S-a înălţat la cer, precum se spune în Evanghelie,
S-a înălţat încet, încet (cf. Lc. 24:50-51), ca să sfinţească tot văz-duhul şi
toate cerurile. Aşadar, toată viaţa Domnului nostru nu a fost decât o
înainte-aducere lui Dumnezeu şi această înainte-aducere a fost desăvârşită şi
sfântă şi L-a îndreptăţit pe Dumnezeu [înaintea omului] prin marea Sa dragoste.
Dar Hristos l-a îndreptăţit şi pe om [înaintea lui
Dumnezeu], întrucât ne-a dat o pildă desăvârşită de ascultare. Aşa L-a iubit pe
Dumnezeu-Tatăl şi tot neamul omenesc, încât nu Şi-a cruţat propria viaţă, şi a
făcut aceasta fără ca cineva să poată să-L vădească de păcat. A făcut aceasta
fără de păcat, în chip desăvârşit, şi ne-a dat o pildă desăvârşită. Drept
aceea, oricine calcă pe urmele paşilor Domnului nostru este primit, de
Dumnezeu, întrucât în înainte-aducerea Sa, El ne îmbrăţişează şi pe noi. Viaţa
fiecăruia dintre noi şi, îndeosebi, viaţa preoţilor, este o înainte-aducere în
faţa lui Dumnezeu. Înainte-aducerea Domnului nostru a fost desăvârşită, datorită
dragostei Sale. Înainte-aducerea noastră este bine primită şi bineplăcută lui
Dumnezeu, când avem dragoste, când Îi răspundem cu dragoste. În dragoste ni s-a
descoperit nouă persoana Sa, dragoste “până în sfârşit” (cf. In. 13:1),
întrucât a spus: “Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca cineva
sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi” (In. 15:13). Omul devine adevărat
şi vrednic de încredere înaintea lui Dumnezeu când îi răspunde cu dragoste;
dragoste potrivit poruncii lui Dumnezeu; dragoste până la ura de sine; întrucât
atunci el se arată a fi de asemenea chip adevărat al lui Dumnezeu.
Trebuie să spun că zilele acestea am fost foarte mişcat să
fiu cu dumneavoastră, să trăiesc cu dumneavoastră şi să vă văd dragostea şi
simplitatea – pornind în primul rând de la adânc-cinstitul şi mult iubitul
nostru episcop, până la cel mai de pe urmă dintre preoţi; să văd dragostea pe
care o aveţi întreolaltă şi simplitatea, îndemnându-vă unul pe altul cu
dragoste, sfătuindu-vă unul pe altul, adunându-vă cu dragoste, aşteptând acea
măreaţă şi aleasă zi a Domnului nostru. Precum Simeon – care era drept şi
credincios – şi prorociţa Ana – care, din pricina dragostei ei de Dumnezeu, era
tot timpul în biserică – au putut să-L recunoască şi să-L primească pe Dătătorul
de viaţă, Hristos, tot aşa această convorbire şi acest “preaplin” al dragostei,
care este însuflat în întrunirile noastre, sunt cea mai bună pregătire spre a-L
primi pe Domnul, Carele a venit şi iarăşi va veni. Dragostea, spune apostolul,
niciodată nu cade (cf. 1 Cor. 13:8). Cel ce are dragoste, slujitorul dragostei,
nu poate fi despărţit de Dumnezeul dragostei (cf. Rom. 8:35-39), pentru că
dragostea e nemuritoare, dragostea e însuşi Dumnezeu.(cf. 1 In. 4:8; 4:16).
Aşadar, ca înainte-aducerea noastră să fie vrednică şi bineplăcută Domnului,
trebuie să avem întotdeauna în minte că acesta este semnul prin care
recunoaştem pe slujitorul lui Dumnezeu: dragostea “Unde sunt Eu, acolo şi
slujitorul Meu va fi”, zice Domnul (In. 12:26); şi dacă El este un Dumnezeu al
dragostei, şi al dragostei “până în sfârşit”, şi dacă “mai mare dragoste ca
aceasta nimeni nu are”, astfel trebuie şi slujitorul Său să fie. Trebuie să fie
un slujitor al dragostei. Întrucât am fost atât de întărit de dragostea pe care
mi-aţi arătat-o în cele câteva zile care au trecut – măcar că sunt nevrednic şi
cel mai de pe urmă – îndrăznesc să mă rog ca Dumnezeu să binecuvânteze această
“rămăşiţă” (cf. Rom. 11:5; Is. 1:9) de aici, să vă binecuvânteze pe toţi şi
lucrarea pe care o săvârşiţi în această ţară şi să vă facă “aluat” care să
dospească toată frământătura Americii (cf. 1 Cor. 5:6, Gal. 5:9). Aceasta este
rugăciunea mea şi cu această rugăciune intru în Liturghie, cu binecuvântarea
episcopului nostru. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze această rămăşiţă. Fie ca
Dumnezeu s-o facă “aluat” care să dospească toată frământătura Americii. Şi fie
ca Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi cei ce binecuvântează această rămăşiţă.
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu