Acum, după ce s-a încheiat cel mai important post creştin al anului, vom fi tentaţi să ne luăm o perioadă de delăsare de la ritul ortodox (8 mai 2011)

 Arhimandrit Epifanie Bulancea de la  Manastirea Magura Ocnei, a onorat invitatia Parintelui Mircea Pricop de a veni intr-o scurta vizita la Constanta,iar astazi in Duminica a III-a dupa Pasti                (a Mironositelor) ,Preacuviosul Parinte a oficiat Sfanta Liturghie alaturi de Preotii Sfintei noastre Biserici si ne-a vorbit despre importanta acestei zile, ne-a aratat cateva argumente solide pentru care sa ne pastram fermitatea si multe alte sfaturi si invataturi pentru care ii multumim .

Despre Postul Mare putem spune că este chiar de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El a fost pildă cu postul. Înainte de a pleca la propovăduire, S-a dus în pustie. Fiind om dar şi Dumnezeu, diavolul L-a ispitit şi pe El. Partea trupească, care era partea omenească, a flămânzit. Atunci diavolul s-a apropiat şi I-a spus: Dacă Te închini mie, eu din aceste pietre voi face pâini. Şi atunci Mântuitorul îi răspunde: Înapoia Mea, Satano, pentru că omul nu va trăi numai cu   pâine ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu.

Deci primul post îl avem de la Mântuitorul.  Apoi ţinem posturile pentru partea lor spirituală ca şi pentru diversificarea mâncării. În cursul săptămânii din afara posturilor miercurea şi vinerea iarăşi se posteşte. De ce postim miercurea şi vinerea? Miercurea au hotărât iudeii ca să-L răstignească pe Mântuitorul. Iar noi, ca popor creştin, pentru că Mântuitorul a făcut această jertfă pentru păcatele noastre, postim miercurea. Vinerea de ce-o postim? Prin faptul că în această zi Mântuitorul a fost răstignit tot pentru păcatele noastre. Iată că aceste două zile au legătură cu Însuşi Mântuitorul.

Eu m-am trezit în familie cu aceste posturi frumoase, nemaipomenite. Nu era preot. Era al treilea din treisprezece, dar părinţii mei care erau creştini ne-au crescut cu frică de Dumnezeu prin lucruri frumoase şi prin exemplele lor.

– Tată, zice, de-acum este miercuri, sau vineri şi nu mâncăm. Apoi venea Postul Mare. Era săptămâna de după Duminica Vameşului şi a Fariseului. După ce mâncam o săptămână la rând carne, întrebam: dar de ce mâncăm noi aşa? Păi mâncăm pentru cei care sunt mai pofticioşi. După aceea, a doua săptămână, de după Duminica Fiului Risipitor, era vârstată. Adică miercuri şi vineri erau zile de post. La urmă venea Săptămâna albă Noi copiii întrebam: dar ce este Săptămâna albă? Nu erau cărţi. Păi uite acum se mănâncă numai lapte, brânză, ouă şi peşte. Dar de ce? Tată, zice, după o mâncare de carne se obişnuieşte corpul cu o mâncare mai uşoară. Şi după aceea zice tata: de acum tăiem cepul la vin. Dar de ce îl tăiem? Păi postim şi de vin. Şi îl mai facem cepul la Blagoveştenie. Nu ştiam ce înseamnă. La Buna Vestire când se dezlega la vin şi mâncam peşte.

Nu ştiu de ce după 80 de ani fac o comparaţie: nici un copil de atunci nu cerea să mănânce ouă sau altceva în post. Nu exista. Era o masă foarte frumoasă, rotundă cu scăunele şi spuneam rugăciunea Tatăl nostru. Ce frumos era! Dar nu mâncam pe rând. Aveam pe câte cineva mai mic care se plângea de foame. Uite acum facem, mamă, şi aşa ne ţinea pe toţi până era gata mâncarea. Venea apoi sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului. Doar la Blagoveştenie şi la Florii se făceau petreceri, restul nu se mai făcea nimic.

În această perioadă, noi aveam vaci şi oi şi păsări. Se adunau multe ouă. Se făcea o putină mare de lapte acru, noi nu mâncam laptele. La sfârşit era o bucurie când la Paşti veneam şi mâncam aceste bunătăţi, dar tot cu rânduială. Şi tare frumoasă ne-a fost copilăria. Fac o comparaţie acum cu familiile creştine de azi. Mărturisesc creştinii noştri: vine soţia şi o întreb dacă posteşte. Eu postesc, părinte, dar soţul nu posteşte. Păi de ce? Iată, nu posteşte. Şi ce faci? Păi fac mâncare. Ai un copil? Am. Copilul cu cine ţine? Păi ţine cu taică-său. Ei, acesta nu mai este post pentru că nu este unitatea celor doi părinți. Ei trebuie să fie de comun acord şi cu postul. Vine apoi necredinţa, vin supărările şi necazurile pentru că noi nu mai ținem aceste posturi care sunt foarte frumoase.

Postitorii îl au ca exemplu şi pe Sfântul Ioan Botezătorul. El n-a mâncat carne. Dumnezeu spune că sunt tot felul de drăcușori care chinuie pe oameni. Şi însuşi faptul de a nu posti. Dacă am avea credinţă am putea posti. Orice lucru dacă vrei să-l faci, de n-ai credință nu-l faci. Şi tot acolo spune Mântuitorul că acest soi de draci ies numai cu post și cu rugăciune. Iată, Mântuitorul ne îndreaptă.

Vorbeam odată cu un medic: Părinte, nu știu cine a făcut postul, fie Biserica, fie Medicina. Dar dacă ne gândim așa că de la 25 decembrie, când ieşim din post, omul gospodar taie un porc, mănâncă şi miercurea și vinerea carne, şi se îngroaşă sângele. Vine primăvara. Dacă se îngroaşă sângele ce mai facem? Atunci iată că Biserica a hotărât să se postească patruzeci de zile. Şi nu mai mergeau la doctori. Iar aceştia să le spună: iată, să nu mai mănânci carne, ci numai supe. Şi socotesc că e de mare ajutor postul.

Mai este și post negru când nu se mănâncă nimic până la ora 15, când a murit Mântuitorul. Şi acesta este un post binefăcător pentru că Dumnezeu vede râvna noastră într-o problemă şi prin postire de multe ori se realizează niște lucruri. Dar eu socotesc că postul este un echilibru. Eu îl socotesc ca la o moară. Acolo sunt două pietre. Acele pietre din când în când trebuie ferecate. Morarul oprea moara și începea să bată piatra. Din cauza grăunțelor multe se înfundau aceste şănţuleţe şi nu mai erau acei dințișori. Dar venea morarul cu ciocanul şi fereca piatra. Ei, aşa-i şi stomacul nostru. Dacă tot mâncăm mereu numai mâncăruri grase, trebuie neapărat ferecat. Dar noi nu-l mai ferecăm. Şi dacă nu-l mai ferecăm ne ducem la doctor.

Mi-amintesc de Postul Crăciunului. La noi se postea întotdeauna. Nu se tăia porcul niciodată înainte de Crăciun, așa cum văd acum. Posteşte omul, dar o săptămână din post, ultima, a mâncat. Părinte, zice, am mâncat vreo două zile. Dar de ce? Păi am tăiat porcul și am făcut pomana porcului. Măi omule, zic, ai o haină bună și ai tăiat un petic de acolo. Îi zic iarăşi: dacă ai mâncat, faci două sute de mătănii ca să te împărtășești. Se duce şi face canonul apoi vine şi se împărtăşeşte. Al doilea an vine şi face tot așa. Ei, acum nu te mai împărtăşesc.

La noi în sat era o tradiție: fie că preotul sau altcineva îi va fi învăţat pe oameni, porcul nu se tăia niciodată înainte de Crăciun. Ci se tăia între Crăciun și Anul Nou când se mănâncă de-a rândul.

După ce am ajuns preot, având contact cu creștinii noştri, îi întrebam de post. La ei am aflat că, după ce postim patruzeci de zile, stomacul se lenevește. Şi atunci dacă-i dai direct mâncare grasă de porc, sigur că te îmbolnăvești. Atunci ce făceau creştinii? Tăiau o pasăre-două pentru cele trei zile ale Crăciunului. Astfel se obișnuia stomacul cu mâncarea mai grasă de după aceea.

Eu țin foarte mult la post pentru că l-am apucat de mici copii. E o problemă cu tineretul. Mulţi zic: ei, părinte, e copil mic și lasă-l să mănânce. Oameni buni, copilul învaţă lucrurile bune de la început, din cei șapte ani de-acasă. Dacă mama şi tata n-au postit, cum să postească el? Dacă mama şi tata nu s-au închinat la masă, cum să se închine el? Am să vă spun o întâmplare adevărată. Într-o familie, mama mereu spunea copilului: închină-te, mamă, la masă! După se ce scula, iar: închină-te, mamă! Seara: Închină-te, mamă! Dimineața: Închină-te, mamă! Ei, până a crescut mare de gura mamei mai făcea el rugăciunea. Se face de cinci ani. Taică-său tăia lemne afară. Copilul îi zise: tată, așa-i că atunci când voi fi mare n-am să mă mai închin?

Iubiți credincioşi, care era situaţia? Acest copil vedea că mama îi spunea să se închine, dar tatăl lui nu se închina. De aceea trebuie o mare unitate în familia creștina. Dacă ambii părinţi vor posti, copiii vor iubi postul și când vor fi mari. Dacă au învăţat în cei şapte ani de acasă să se deprindă cu postul şi cu rugăciunea, sigur că vor reuși să biruiască lumea cu toate ispitele ei de mai târziu.

In continuare o sa aducem in prim plan cateva date importante despre Manastirea" Magura Ocnei", judetul Bacau  care are ca Hram: "Înaltarea Domnului".

Cea dintâi atestare documentară despre acest sfânt locaş este din anul 1655, când Salomeea, fiica lui Constantin Donose din Dărmăneşti îşi dăruieşte partea sa de moştenire Schitului de la Ocna, construit din lemn la 1653, cu hramul „Înălţarea Domnului”.

Trecutul documentar al Schitului apare şi în hrisovul domnesc al lui Constantin Cehan Racoviţă, din ultima lui domnie, dat la 1 

ianuarie 1757, pentru înfiinţarea spitalului „Sf. Spiridon”

 din Iaşi, înzestrându-se această ctitorie şi cu moşia Târgului Ocnei. Schitul, aflându-se pe moşia domnească, devine astfel metocul Mănăstirii „Sf. Spiridon”, la acestă dată fiind reconstruit tot din lemn, cu hramul „Sf. Gheorghe”, anul 1742.

Totodată, despre această aşezare fermecătoare ne vorbeşte Gheorghe Asache, care-l însoţeşte pe domitorul Mihai Sturza într-o călătorie prin Ţara de jos aşa cum se notează în următoarele publicaţii:

- „Calendarul pentru români”, Institutul Albina;

- „Analele Parlamentare ale Moldovei (1846-1847)”;

- „Opere complete”, C. Negruzi vol. I pag. 747;

- „Arhiva românească”, M. Kogălniceanu;

- „Sihăstrii şi Schituri”, C.C. Bobulescu, cât şi în alte publicaţii ale vremii.

În 1803, schitul este reclădit, pentru a 3-a oară, din piatră, cu hramul „Buna-Vestire”. Până la dureroasa dărâmare din anul 1964, aceste 3 hramuri figurau deasupra uşii de la intrare a vechii Mănăstiri.

Bătrânul Schit al Măgurii-Ocnei a fost şi martorul luptei de la Coşna şi Cireşoaia, când ostaşii Armatei a II-a române, legaţi prin chemarea-jurământ „Pe aici nu se trece” au făcut cu pieptul lor zid de nepătruns în august 1917 în faţa ofensivei austro-ungare care făcea eforturi uriaşe să ajungă pe râul Trotuş şi apoi să-şi dea mâna cu Grupul Machensen la Adjud.

Este un caz unic în viaţa poporului nostru când acest sfânt lăcaş situat în una din cele mai fierbinţi zone ale bătăliei de la porţile Moldovei, scăpat nevătămat de obuzele duşmane, după 50 de ani, în timpul totalitarismului ateu, să fie dărâmat tocmai de târnăcoapele urmaşilor acelora care şi-au vărsat sângele atunci pe aceste meleaguri.

Ospitalier al tuturor durerilor din acea vreme şi schitul Măgura Ocnei a fost transformat în post de prim ajutor regimentar, unde sute şi mii de răniţi din Regimentul 15 Războieni-Piatra Neamţ, Regimentul 27 Infanterie Bacău, Regimentele 4 şi 8 Artilerie-Română, alte unităţi, precum şi mulţi soldaţi care au participat la Bătălia Oituzului, au primit primele ajutoare.

Timp de peste 25 de ani, participanţii la acele lupte, veterani ai primului Război mondial, constituiţi într-un „Comitet de iniţiativă”, au intervenit la cele mai înalte foruri, dar nu au obţinut aprobarea de a repara dureroasă greşeală de dărâmare a vechiului schit. Bucuria a fost adusă de minunea petrecută numai după 1989 când tineretul nostru şi-a adus jertfa de sânge.

Atât din punct de vedere istoric cât şi din punct de vedere psihologic, sângele martirilor constituie podoaba bisericii. Sub ochii noştri, de pe vârful semeţ al Măgurii renaşte triumfătoare şi măreaţă biserica unde sufletul îşi găseşte pacea sfântă dătătoare de viaţă.

Bunul Dumnezeu a iconomisit ca Mănăstirea „Măgura Ocnei” să îşi datoreze existenţa sa Pr. Arhimandrit Epifanie Bulancea care, în vârstă de 61 de ani la acea vreme, a luat aprobarea episcopală pentru reîntemeierea acesteia în martie 1990.

Calităţile personale ale Sfinţiei Sale, printre care se remarcă agerimea spiritului cât şi o vastă experienţă, au condus la înălţarea Mănăstirii „Măgura Ocnei” după 10 ani de şantier în pofida greutăţilor întâmpinate.

Menţionăm că această pitorească aşezare montană, se mândreşte şi cu un monument dedicat eroilor din primul război mondial.

Bibliografie:

- „Pe aici nu se trece” (80 de ani - Mărăşti, Mărăşeşti,Oituz);

- „Târgu Ocna - monumente şi personalităţi”, Ştefan-Pelin;

- „Firul vieţii mele”, Arhim. Epifanie Bulancea.

Si acum,o scurta prezentare :

Un sobor de 40 de maici, compus din pensionare din vechiul schit, maici, surori începătoare, 3 preoţi şi un diacon, totalul vieţuitorilor din mănăstire fiind de 44.

Viaţă de obşte, nimic fiind al monahilor, mănăstirea se îngrijeşte de tot, aceasta cerând muncă, sacrificiu, jertfă de sine. Aici zicala: „Mulţi chemaţi, puţini aleşi”, îşi găseşte justificarea pe deplin.

Mănăstirea Măgura conţine biserica mare - stindardul mănăstirii – care este amplasată în acelaşi loc cu modesta biserică de piatră din vechiul schit, noua temelie a bisericii fiind mai mare şi încadrând în interior vechea temelie a schitului. Biserica este înconjurată de clopotniţă, asemănătoare unui turn la intrare, chilii pentru maici, stăreţie, bucătărie, trapeză, pivniţe, garaje, clădire cu 10 camere pentru închinători, cimitirul-organizat după tradiţia monahală, biserica din lemn din incinta cimitirului, însoţită de o clădire impunătoare cu două etaje (casă-socio-filantropică). În stânga bisericii se ridică impunătoare o construcţie complexă, cu o suprafaţă de 500m2, constând din: paraclis pentru iarnă 25m/5m, o sală de mese 20m/5m, un beci 25m/10m şi o mansardă cu 8 camere însoţite de grupuri sanitare.

Terenul mănăstirii: la 6 august 1990 s-a luat în primire, conform actului de proprietate, terenul mănăstirii în suprafaţă de 7,90ha. În 2004, s-a transferat de la M-rea Bogdana 25 ha pădure mănstirii Măgura Ocnei şi anume de la Ocolul Silvic Ştefan cel mare la Ocolul Silvic Târgu Ocna. De asemenea, mănăstirea mai deţine 16,50 ha pădure în loc. Livezi, jud. Bacău. În total, Mănăstirea „Măgura Ocnei” deţine în prezent o supărafaţă de 49,40ha.