Cuviosul Teodosie cel Mare, incepatorul vietii de obste - Multi ani cu sanatate Inalt Prea Sfintitului Teodosie !!! 11 ianuarie 2014

Multumim Inalt Prea Sfintitului Teodosie de a ne pastori de atat de mult timp obstea din tinuturile Tomisului. Tot inainte cu succese monahale in continuare Prea Sfintite ! Sa va dea Dumnezeu mare putere de munca si sa va tina sanatos! Doamne ajuta!

Troparul Sfantului Teodosie cel Mare

glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor si cu suspinurile cele dintru adanc ai facut ostenelile tale insutit roditoare; si te-ai facut luminator lumii, stralucind cu minunile, Teodosie, parintele nostru. Roaga-te lui Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.

Sfantul Cuvios Teodosie cel Mare a trait in perioada secolelor V-VI. S-a nascut in satul Mogarisos din tinutul Capadociei, in estul Turciei de astazi. Tatal sau se numea Proeresie si mama sa Evloghia, si erau amandoi credinciosi si cucernici. Intra de tanar in monahism, la o manastire din Ierusalim. Dupa ce petrece alaturi de pustnicul Longhin, se retrage intr-o pestera din apropierea Bethleemului, unde timp de 50 de ani s-a hranit doar cu ierburi salbatice si legume. Datorita vietii sale, aduna in jurul sau multi ucenici. Va ridica o manastire langa pestera in care vietuia, unde va pune bazele vietii monahale de obste. De aici si supranumele de "incepator al vietii de obste“. Sfantul Cuvios Teodosie cel Mare a trecut la cele vesnice in jurul anului 529.
Potrivit traditiei locului, Sfantul Teodosie a fost calauzit de Dumnezeu spre aceasta pestera, ca spre aceea in care s-au odihnit cei Trei Magi de la Rasarit, dupa ce s-au inchinat Pruncului Iisus, ducandu-i daruri. Ei s-au ascuns in aceasta pestera, spre a se intoarce in tara lor "pe alta cale", nemaitrecand astfel pe la Irod, dupa cum i-a indemnat ingerul Domnului (Matei 2, 12).

Pe Cuviosul Teodosie l-a odrăslit satul Mogarion, care se află în părţile Capadochiei, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Proeresie, iar mama sa Evloghia, care l-au crescut cu bunele obiceiuri şi cu învăţătura. Ajungînd la înţelepciunea cea desăvîrşită şi învăţînd dumnezeiasca Scriptură bine, i s-a poruncit ca să citească din sfintele cărţi în biserică, către popor; pentru că era dulce grăitor şi iscusit cititor, ca nimeni altul.

Deci, citind cuvintele învăţătoare spre folosul celor ce ascultau, el singur a tras mari foloase pentru că, luînd aminte la ceea ce a poruncit Domnul lui Avraam, ca să iasă din pămîntul şi din neamul său; iar altă dată, gîndind la cele pe care le sfătuieşte Evanghelia, adică să lase tată, mamă şi fraţi, pentru viaţa veşnică, el se aprindea cu inima şi ardea cu duhul, ca pe toate să le părăsească şi să urmeze lui Hristos pe calea strîmtă şi anevoioasă.

La acestea totdeauna gîndind, se ruga, zicînd: "Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta şi voi merge întru adevărul Tău". Apoi, încredinţîndu-se lui Dumnezeu, a luat calea către Ierusalim, pe vremea împărăţiei lui Marchian, care era aproape de sfîrşitul vieţii lui, şi pe cînd se adunase în Calcedon Sinodul al patrulea, a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, contra lui Dioscor şi a lui Eutihie.

Mergînd prin Antiohia, Fericitul Teodosie a dorit să vadă pe Cuviosul Simeon, cel ce stătea pe stîlp, voind să se învrednicească de binecuvîntarea lui. Deci, a mers acolo, şi cînd era aproape de stîlp, a auzit pe cuviosul strigînd: "Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". El, cum a auzit că acela îl cheamă pe nume, s-a mirat, căci niciodată nu-l văzuse şi nu-l ştia, şi, căzînd în genunchi, s-a închinat părintelui cel înaintevăzător. Apoi s-a suit la sfînt, din porunca lui şi a căzut la cinstitele lui picioare. Iar el, cuprinzînd pe tînărul cel insuflat de Dumnezeu, l-a sărutat şi i-a proorocit că va fi păstor al oilor cuvîntătoare şi pe mulţi va răpi de la lupul cel vrăjmaş şi i-a spus mai înainte multe altele ce aveau să se întîmple; apoi, binecuvîntîndu-l, l-a slobozit.

Teodosie, întărindu-se cu binecuvîntarea cuviosului şi sfintele lui rugăciuni avîndu-le la călătorie, ca ale unui povăţuitor şi păzitor, a mers pe calea ce-i era înainte şi a ajuns în Sfînta Cetate a Ierusalimului, pe vremea patriarhiei lui Iuvenalie.

Străbătînd toate locurile de acolo şi închinîndu-se sfintelor biserici, se gîndea pe care din două vieţi să înceapă: pe cea singuratică, sau pe a celor ce se mîntuiesc de obşte; şi a socotit că în singurătate se va linişti, neştiind însă că şi acolo se va lupta cu duhurile vicleşugului şi că nu este fără de primejdie. "Dacă cei ce ostăşesc în lume nu sînt atît de pricepuţi încît la începutul luptelor să se arunce în foc, fiind încă neiscusiţi şi nedeprinşi, cu atît mai mult eu - zicea sfîntul întru sine -, neînvăţînd încă mîinile mele spre luptă şi degetele mele la război, nici de sus fiind încins cu putere, cum voi îndrăzni să aleg singurătatea împotriva începătoriilor, puterilor şi stăpînitorilor lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celor de sub cer?

Se cade, mai întîi să mă împărtăşesc cu sfinţii nevoitori şi să învăţ de la părinţi cum mă voi lupta cu vrăjmaşii cei nevăzuţi; apoi, după o vreme, să adun roadele cele ce cresc în singurătate şi linişte".

Socotind acestea cu înţelepciune, pentru că avea într-însul pe lîngă alte fapte bune, şi înţelegerea cea desăvîrşită, care ştie pe toate să le socotească bine, îndată şi-a căutat un povăţuitor. În acea vreme era mai iscusit între părinţii ce vieţuiau împrejurul Ierusalimului, un stareţ oarecare, anume Longhin, care avea chilia sa lîngă turnul ce se numea de cei vechi "al lui David", unde, închizîndu-se, lucra cu iubire de osteneală, mierea cea dulce a bunătăţilor.

Mergînd fericitul Teodosie la acest stareţ a făcut începutul ostenelilor monahiceşti şi, lipindu-se de acel stareţ cu tot sufletul, se povăţuia de dînsul la toată fapta bună; pentru că acel cuvios era mare cu cuvîntul şi cu fapta. După multă vreme, a fost mutat de către stareţ, chiar fără voia sa, la locul ce se numea vechea şedere; şi aceasta pentru următoarea pricină: o femeie dreptcredincioasă şi văduvă cinstită, anume Glicheria, fiind slujitoare a lui Hristos, a zidit în acel loc o biserică Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, şi stăruia cu dinadinsul, cu multă rugăciune, pe lîngă Cuviosul Longhin, ca să dea voie lui Teodosie să locuiască lîngă biserica cea din nou zidită; dar mucenicul nu voia la început a se despărţi de părintele său, însă fiind ascultător, s-a sălăşluit acolo, după porunca părintelui; de aici a străbătut pretutindeni vestea de bunătăţile lui, pentru că fapta bună face arătat pe cel ce o săvîrşeşte, precum şi lumînarea aprinsă arată noaptea, pe cel ce o poartă. Au început a veni la dînsul cei ce căutau folos şi se adunau cei ce voiau ca să fie următori ai vieţii lui.

Vieţuind fericitul acolo cîtăva vreme, s-a supărat de neodihnă, pentru că nu suferea să fie slăvit de oameni; deci s-a dus de acolo la un munte, unde era o peşteră, în care pînă astăzi se află sfintele lui moaşte; aici, precum se povesteşte de cei vechi, s-au odihnit de cale şi au dormit acei trei magi, care au mers la Hristos, în Betleem, cu daruri, şi s-au întors pe altă cale la ţara lor. Deci, în acea peşteră s-a mutat Cuviosul Teodosie.

Această mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiască rînduială, ca astfel în acel loc să se ridice acea mărită lavră şi să se adune pentru Hristos Dumnezeu cete de oşti duhovniceşti. Fericitul, schimbîndu-şi locul petrecerii sale, şi-a schimbat totodată şi viaţa, începînd a călători pe o cale mai strîmtă. Dorinţa lui era să împlinească totdeauna poruncile Domnului, iar mai vîrtos era atît de cuprins de dragostea dumnezeiască, încît toate sufleteştile puteri spre nimic din cele ale lumii nu le încorda, fără numai spre Unul Dumnezeu, ca să-L iubească din tot sufletul, din toată inima şi cu tot cugetul.

O asemenea dragoste avea în osteneli şi nevoinţe, încît nu va putea nimeni să o spună cu amănuntul. Rugăciunea lui era neîncetată, privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din nişte izvoare; apoi ţinea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pîine, ci mînca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi şi rădăcini de pustie, şi de acelea foarte puţine, numai să nu moară de foame. Cînd nu se găsea acea hrană prin pustie, hrana lui erau sîmburi de curmale, muiaţi în apă; iar sufletul neîncetat îşi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu, săturîndu-l cu dumnezeiasca rîvnă dinăuntru.

Cu viaţa aceasta a strălucit ca o stea luminoasă şi a fost ştiut de cei ce locuiau în Palestina, căci este cu neputinţă a se ascunde cetatea stînd deasupra muntelui; şi veneau la dînsul unii dintre cei iubitori de bunătăţi, voind mai mult să aibă împreună cu dînsul acea pustnicească şi liniştită viaţă în peşteră, decît cea luminată din cetăţi. Deci, la început avea şapte ucenici; ştiind că celor ce încep a vieţui după Dumnezeu nu le este mai de folos altceva decît pomenirea morţii, care este adevărata filosofie, le-a poruncit să sape un mormînt, ca, privind spre dînsul, să-şi aducă aminte de moarte, ca şi cum ar avea-o înaintea ochilor; iar după ce s-a gătit mormîntul, s-a dus părintele să-l vadă şi, stînd deasupra mormîntului, a zis către ucenicii săi ca şi cum ar glumi, iar cu ochii sufleteşti văzînd mai înainte cele ce aveau să fie: "Iată, fiilor, mormîntul este gata, dar oare este cineva din voi gata de moarte, ca să-l primească mormîntul acesta?".

Acestea zicînd sfîntul, un ucenic din cei ce erau de faţă, anume Vasile, cu rînduiala de preot, apucînd înaintea altora, a căzut în genunchi înaintea stareţului, şi plecîndu-şi faţa la pămînt, cerea binecuvîntarea ca să moară şi să fie pus în acel mormînt, zicînd: "Binecuvîntează-mă, părinte, ca eu să înnoiesc mormîntul, eu să fiu mort mai înainte de fraţii care se gîndesc la moarte". Atunci stareţul s-a învoit.

Vasile intrînd în mormînt, sfîntul a poruncit a se face pomenire pentru Vasile, ca pentru un mort, împlinind cîte porunceşte legea pentru cei răposaţi, la trei zile, la patru zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile. Sfîrşindu-se pomenirea toată, s-a sfîrşit şi fericitul Vasile, neavînd nici o boală trupească, ci adormind şi odihnindu-se ca întru-un somn dulce, a trecut către Domnul.

Trecînd 40 de zile de la îngroparea lui, stareţul a văzut pe Vasile la pravilă, arătîndu-se între fraţi şi cîntînd cu cîntăreţii; apoi s-a rugat lui Dumnezeu ca să li se deschidă ochii şi celorlalţi, să vadă pe cel ce se arătase, şi, văzîndu-l unul din fraţi, anume Aetie, de bucurie s-a repezit să-l cuprindă cu mîinile, dar cel ce s-a arătat era de necuprins şi îndată s-a făcut nevăzut. Apoi, ducîndu-se, zicea în auzul tuturor: "Mîntuiţi-vă, părinţilor şi fraţilor, mîntuiţi-vă, zic; iar pe mine nu mă veţi mai vedea aici".

Aceasta a fost întîia mărturie a bunătăţilor Cuviosului Teodosie, căci avea un astfel de ucenic gata de moarte, cu a lui povăţuire, şi după moartea cea trupească arătîndu-se viu cu sufletul, după cuvîntul Domnului din Evanghelie: Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Despre celelalte daruri minunate ale stareţului, ce i s-au dat de la Dumnezeu, cuvîntul de faţă le va arăta.

Sosind praznicul Învierii lui Hristos, ucenicii sfîntului, care erau în acea vreme 12, se mîhneau că nu aveau ce să mănînce la praznic, nici pîine, nici unt şi nimic altceva din cele de mîncare; iar ceea ce era mai de întristare, era că nici dumnezeiasca Liturghie nu putea să se săvîrşească, la un praznic ca acela luminat, nefiind prescuri, nici vin de slujbă, încît rămîneau lipsiţi şi de împărtăşirea Sfintelor Taine; deci, cîrteau puţin între dînşii asupra cuviosului, în taină. El, avînd neîndoită nădejde spre Dumnezeu, a poruncit fraţilor să împodobească bine dumnezeiescul Altar şi să fie fără de grijă, apoi le-a zis: "Cel ce a hrănit pe Israil de demult în pustie şi mai pe urmă cu puţine pîini a săturat multe mii de oameni, Acela se va îngriji şi de noi; pentru că şi acum ca şi înainte, atît cu puterea, cît şi cu purtarea de grijă, acelaşi Dumnezeu este în veci".

Acestea le-a grăit cuviosul cu nădejde şi îndată s-au împlinit cuvintele lui; precum de demult lui Avraam i-a stat de faţă - în Muntele Horeb -, berbecele gata spre jertfă, aşa şi acestui fericit stareţ, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu i s-au gătit toate cele de trebuinţă. Căci, apunînd soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la peştera lor, aducînd de la casa lui, pustnicilor din pustie, doi catîri încărcaţi cu fel de fel de hrană şi cu prescuri şi vin, spre săvîrşirea dumnezeieştilor Taine.

Văzînd acestea, ucenicii fericitului, s-au bucurat şi au cunoscut de ce dar s-a învrednicit de la Dumnezeu stareţul lor. Deci, au prăznuit cu veselie Paştele, iar hrana adusă le-a fost destulă în cele cincizeci de zile. După aceea, fiind iarăşi lipsă de hrană, fraţii se mîhneau, chinuindu-se de foame.

Un oarecare bărbat bogat făcea într-acea vreme milostenii multe tuturor mînăstirilor celor din Palestina, iar locaşul lui Teodosie, care era în peşteră, îl trecea cu vederea, neştiindu-l, şi prin acesta Dumnezeu îi încerca credinţa; deci, supărau fraţii pe părintele ca şi pe sine şi pe dînşii să se facă cunoscuţi înduratului bogat, ca să ia şi ei, ca şi celelalte mînăstiri, milostenie spre hrană.

Cuviosul Teodosie, nevoind nicidecum să fie cunoscut de cineva din mireni şi nădăjduind nu spre oameni, ci spre Dumnezeu, care deschide mîna Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, mîngîia pe ucenicii săi şi-i învăţa ca în răbdare să aştepte mila lui Dumnezeu, nădăjduind spre Acela Care satură tot sufletul cel flămînd; pentru că, dacă dă hrană dobitoacelor celor necuvîntătoare şi puilor corbilor, celor ce-l cheamă pe El, cu atît mai vîrtos făptura Sa cea înţelegătoare şi cuvîntătoare nu o va lipsi de hrana cea trebuincioasă.

Astfel, mîngîind sfîntul pe fraţii cei împuţinaţi cu sufletul, a venit cineva la el, aducînd un dobitoc încărcat cu multe bucate, şi acela mergea nu la peştera lui Teodosie, ci aiurea, ca să dea bucatele ce aducea; iar cînd era aproape de peşteră şi voia să treacă de ea, dobitocul a stat şi nu mergea mai departe din loc; deşi era bătut de stăpînul său, totuşi stătea nemişcat în loc, ca piatra; deci, cunoscînd omul acela că voia lui Dumnezeu şi puterea nevăzută ţineau dobitocul de stătea nemişcat, i-a slăbit frîul şi l-a lăsat ca să meargă unde va voi. Dobitocul, ca şi cum ar fi fost tras cu mîna, a mers drept la locaşul Cuviosului Teodosie, care era în peşteră. Deci, cunoscînd omul bunavoire a Domnului şi purtarea de grijă pentru robii Săi, a dat toate bucatele cuviosului stareţ şi ucenicilor lui. Într-acea vreme au încetat ucenicii sfîntului a se mai împuţina cu sufletul şi se sîrguiau să fie rîvnitori nădejdii şi credinţei celei tari către Dumnezeu, precum şi către părintele lor.

Înmulţindu-se fraţii în toate zilele, pentru că izvoarele darurilor de care era plin Sfîntul Părinte chema la sine multe suflete care iubeau fapta bună, pe care ar putea cineva să-i numească cerbi înţelegători şi doritori de izvoarele cele duhovniceşti; căci mulţi senatori şi bogaţi au venit să locuiască cu dînsul. Însă peştera fiind strîmtă pentru a încăpea atît de mulţi, fraţii rugau pe cuviosul ca să lărgească mînăstirea afară de peşteră şi să facă loc mai mare oilor celor cuvîntătoare. Ei ziceau: "Nu te îngriji, părinte, de cele pentru zidirea mînăstirii, ci numai porunceşte, căci mîinile noastre sînt de ajuns".

Atunci văzînd sfîntul că este silit să fie păstor la o turmă mai mare şi se tulbură liniştea, se muncea de felurite gînduri, pe de o parte nevrînd să lase liniştea, ca pe o adevărată maică, iar pe de alta îngrijirea pentru fraţi o socotea a fi mai mare lucru; pentru că omul este dator să vieţuiască nu numai pentru el însuşi, ci mai mult pentru aproapele, pentru care lucru însuşi Hristos Domnul a fost pildă, adunînd ucenici şi apoi, fiind păstor oilor celor cuvîntătoare, Şi-a pus chiar sufletul pentru dînsele.

Acestea gîndind Cuviosul Teodosie, nu pricepea de ce să se ţină? De linişte, ori de grija pentru mîntuirea fraţilor; deci, uneori se ducea cu gîndul la una, iar alteori spre cealaltă. Atunci, ce a făcut fericitul? Toate le-a îndreptat spre Dumnezeu, Care poate pe amîndouă să le aducă spre folos; pentru ca şi de roadele liniştii să nu se păgubească, şi nici plata pentru mîntuirea şi îngrijirea fraţilor să n-o lase. De vreme ce nu în singurătatea trupului, ci în bunăstare şi în alinarea inimii, se săvîrşeşte viaţa monahicească.

Cuviosul avea în minte şi proorocia Sfîntului Simeon Stîlp-nicul, care îi proorocise despre păstorirea oilor celor cuvîntătoare.

Însă el încredinţa voii lui Dumnezeu lucrul ce avea să înceapă şi Lui se ruga ca să-i arate cu încredinţare, de îi va fi plăcută zidirea mînăstirii, şi cu semn de minune să-i arate locul pe care să se pună temeliile locaşului.

Luînd o cădelniţă şi umplînd-o de cărbuni stinşi, a pus tămîie şi umbla prin pustie, rugîndu-se astfel:

"Dumnezeule, Cel ce prin multe şi mari minuni ai încredinţat pe Israel şi pe plăcutul Tău Moise, prin felurite semne, ca să primească începătoria peste poporul Tău; după aceea toiagul l-ai prefăcut în şarpe, iar mîna ai umplut-o de lepră şi apoi ai însănătoşit-o; Cel ce ai schimbat apa în sînge şi sîngele iarăşi în apă cu înlesnire l-ai prefăcut; Cel ce ai dat lui Ghedeon prin lînă semnul biruinţei, Făcătorule al tuturor şi Atotţiitorule; Cel ce lui Iezechia, prin umbra cea întoarsă înapoi pe trepte, i-ai încredinţat adăugire de viaţă; Cel ce rugăciunile lui Ilie le-ai ascultat şi foc din cer ai trimis, pentru întoarcerea necredincioşilor şi ai ars lemnele, jertfele şi pietrele; Tu şi acum acelaşi Dumnezeu eşti, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi-mi arată locul unde va fi plăcut Stăpînirii Tale, ca să se ridice sfînta biserică şi să se facă locaş robilor Tăi şi ucenicilor mei. Vei arăta aceasta cu adevărat, în locul unde se vor aprinde aceşti cărbuni de la sine, în slava Ta, spre cunoştinţa multora şi spre încredinţarea adevărului".

Acestea şi altele asemenea grăindu-le în rugăciune, înconjura locurile pe care le vedea, unele mai cuviincioase decît altele pentru mînăstire; şi a ocolit mult pămînt pustiu pînă la locul ce se numea Cutil şi pînă la malurile iezerului celui cu smoală, avînd acei cărbuni stinşi în cădelniţă. Cînd a văzut că nu se aprind, nici dorirea lui nu se împlinea, a gîndit să se întoarcă la peşteră.

Deci, întorcîndu-se şi nefiind departe de peşteră - o! cine va lăuda după vrednicie puterea Ta, Nemuritorule Împărate! -, îndată a ieşit din cădelniţă fum binemirositor, căci cărbunii s-au aprins. Atunci a cunoscut sfîntul că acela este locul unde binevoieşte Dumnezeu să zidească locaşul, arătînd nu cu graiul, ci prin minune. Îndată ucenicii sfîntului s-au apucat de lucru, punînd temelia; apoi au zidit biserica, chiliile, ograda şi locaş larg degrabă au făcut, cu ajutorul Celui Preaînalt; deci, lavra Cuviosului Teodosie s-a făcut vestită şi slăvită şi într-însa s-a început viaţă de obşte.

A dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încît cei ce locuiau într-însa se îmbogăţeau nu numai cu duhovniceşti bogăţii de lucruri bune, ci şi de cele trupeşti nu se simţea trebuinţă; şi era acolo odihna nu numai a monahilor, ci şi a mirenilor, străinilor, călătorilor, săracilor, scăpătaţilor, bolnavilor şi neputincioşilor. Deoarece Cuviosul Teodosie era milostiv, iubitor de oameni şi îndurat, arătînd că este din inimă tuturor părinte, tuturor prieten iubit, tuturor rob şi slujitor osîrdnic, curăţind rănile bolnavilor, mîngîind pe cei leproşi, adăpîndu-i şi făcîndu-le toată slujirea.

Apoi arăta mare dragoste spre cei ce veneau de pretutindeni, ospătîndu-i, odihnindu-i şi cu toate trebuinţele îndestulîndu-i; astfel, cuviosul era adăpostire de obşte a tuturor, de obşte primitor, de obşte casă, de obşte ospăţ, de obşte vistierie a neputincioşilor, flămînzilor, săracilor şi a străinilor; pentru că toţi se îndulceau de dragostea aceluia, de mila şi de îndurările sale şi nu era nimeni trecut cu vederea de dînsul. Aceasta au văzut-o cei ce slujeau la mese în mînăstire, căci uneori se întîmpla a se pune 100 de mese într-o zi, pentru toţi cei ce veneau, străini şi săraci; atît era de iubitor de străini Cuviosul părinte Teodosie.

Dar Dumnezeu Însuşi, fiind dragoste şi văzînd atîta dragoste către aproapele în plăcutul Său, i-a binecuvîntat mînăstirea lui; căci într-însa, fiind puţină hrană, se înmulţea nevăzut şi sătura multe mii de oameni.

Odinioară, fiind foamete în Palestina şi mulţime de săraci şi scăpătaţi adunîndu-se de pretutindeni la porţile mînăstirii, ca să-şi ia obişnuita milostenie, ucenicii s-au întristat şi au spus fericitului că n-au atîta hrană ca să dea tuturor care cereau; iar el, căutînd cu mîhnire asupra lor, le-a defăimat necredinţa şi le-a zis: "Îndată să deschideţi porţile, ca toţi să intre". Deci, intrînd săracii şi scăpătaţii, au şezut la rînd. Cuviosul a poruncit ucenicilor ca să pună pîine înaintea lor şi, mergînd ucenicii mîhniţi la cămara cu pîine, crezînd că nu vor afla nimic: o! minune, deschizînd cămara, au găsit-o plină de pîini, pentru că mîna lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o pentru credinţa robului Său.

Atunci fraţii au lăudat pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta şi s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor. Făcîndu-se praznic în mînăstirea lor, în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi la praznic venind mult popor şi nefiind bucate îndeajuns pentru toată mulţimea, Cuviosul Teodosie căutînd spre cer şi puţine pîini binecuvîntînd, a poruncit să le pună înaintea mulţimilor; înmulţindu-le Dumnezeu, a săturat poporul, precum s-a săturat odinioară din cele cinci pîini, ba încă şi pentru cale şi-au luat merinde.

Fraţii, adunînd prisosul rămas, multe coşniţe au umplut, pe care păstrîndu-le, au mîncat din ele mult timp. De multe ori, mii de oameni fiind adunaţi la mînăstire, încît se părea că nici fîntînile nu vor fi destule spre adăparea atîtor suflete, toţi erau hrăniţi cu mîinile hrănitorului celui milostiv. Apoi a zidit cuviosul multe case pentru străini şi multe bolniţe, pentru monahi şi deosebite pentru mireni, precum şi pentru cei prea îmbătrîniţi în osteneli. Ba încă cerceta şi pe cei ce erau în munţi şi în peşteri şi se îngrijea de dînşii ca un tată de copiii săi, miluindu-i cu îndurările. Drept aceea, le purta de grijă de toate cîte trebuiau corpului şi sufletului, învăţîndu-i şi dojenindu-i şi pe mulţi izbăvindu-i de înşelăciunea satanei.

Dar în locaşul cuviosului erau fraţi nu numai de un neam şi de o limbă, de aceea a făcut şi alte biserici în care fiecare neam să binecuvînteze pe Dumnezeu în graiul său. Drept aceea, în biserica cea mare a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu erau grecii, într-a doua erau iviriţii, iar într-a treia armenii, care cîntau în limbile lor rînduiala bisericească, de şapte ori pe zi, după cum zice David: De şapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne.

Însă pentru cei bolnavi biserica era deosebită. În vremea împărtăşirii cu Preacuratele Taine, toţi fraţii din toate bisericile se adunau în biserica cea mare, în care cîntau grecii, şi împreună se împărtăşeau.

Deci, toţi fraţii petrecători aici, fiii cuviosului părinte, pe care duhovniceşte i-a născut şi în învăţătură păstoreşte i-a crescut şi la faptă bună i-a povăţuit, erau în număr de 693, din care mulţi erau conducători de la alte mînăstiri, învăţîndu-se aici ocîrmuirea cea bună de la Sfîntul Teodosie, cel plin de duhovnicească înţelepciune, care îşi păştea turma, nu certînd-o cu toiagul, ci cu cuvîntul păstorind-o; adică cu cuvîntul cel dres cu sare, care mişca sufletul şi străbătea pînă la adîncul minţii; căci cu cuvîntul şi cu fapta învăţa singur, făcîndu-se pildă a turmei. Pentru aceea, cînd sfătuia cu dragoste sau certa pe cineva, era înfricoşător. Cu toate acestea era iubit de toţi şi dulce la vorbă.

La dînsul era minunat şi lucrul acesta, că fiind neînvăţat în înţelepciunea cea din afară, nici iscusit în cărţile elineşti, dădea învăţătură cu atîta îndestulare de cuvinte, încît nici dacă ar fi îmbătrînit cineva în cărţi şi ar fi străbătut desăvîrşit învăţătura retoricească cu vorbire frumoasă, nu putea să se asemene lui. Pentru că învăţa nu din înţelepciunea cea omenească, ci din darul lui Dumnezeu, care grăia către dînsul precum către proorocul Ieremia în taină: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta.

Apoi, fericitul grăia de la dînsul multe cuvinte alese, iar altele din cuvintele apostoleşti, din aşezămintele Sfinţilor Părinţi şi din cuvintele cele pustniceşti ale Marelui Vasile, al cărui urmaş era cu viaţa, şi rîvnitor al Scripturilor celor de Dumnezeu înţelepţite, ale acestui sfînt. Este bine şi de folos să pomenim o învăţătură a lui, din cele multe şi mari; adică aceasta:

"Rogu-mă vouă, fraţilor, zicea el, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să ne îngrijim de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deşertăciunea acestei vieţi trecătoare, să ne îndreptăm spre cele viitoare, în mărirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său; să nu petrecem în lenevire şi slăbănogire, trecîndu-ne vremea de astăzi în trîndăvie şi amînînd începerea lucrului celui bun pînă mîine, ca nu cumva să fim aflaţi fără fapte bune, de către Cel Care cere sufletele noastre şi ne vom lipsi din cămara cea de bucurie; atunci în deşert vom plînge pentru vremea vieţii cea trecută rău, tînguindu-ne, cînd nici un folos nu va fi celor ce se căiesc. Acum este vremea bine primită; acum este ziua mîntuirii, acesta este veacul pocăinţei, iar cel viitor al răsplătirii. Acesta este al lucrării, iar acela al răsplătirii. Acesta este al răbdării, iar acela al mîngîierii.

Acum Dumnezeu este ajutător al celor ce se întorc din calea cea rea, iar atunci va fi înfricoşător întrebător al faptelor omeneşti, al cuvintelor şi al gîndurilor, înaintea Căruia nu este cu putinţă a se tăinui. Acum să ne îndulcim de îndelunga Lui răbdare, iar atunci vom cunoaşte dreapta Lui judecată, cînd vom învia, unii spre munca veşnică, iar alţii spre viaţa veşnică; şi vom lua fiecare după faptele noastre. De ce întîrziem dar să ne supunem lui Hristos, Celui ce ne-a chemat în cereasca Lui împărăţie? Oare să nu ne trezim? Oare să nu ne întoarcem de la viaţa cea deşartă, spre evangheliceasca desăvîrşire?

Va veni ziua Domnului cea înfricoşată şi de spaimă, în care cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu şi prin fapte bune se vor apropia de El, vor fi primiţi în Împărăţia cerească, iar pe cei de-a stînga, care vor fi lepădaţi pentru lipsa faptelor bune, îi va acoperi focul gheenei, întunericul cel veşnic şi scrîşnirea dinţilor.

Noi zicem că sîntem doritori de cereasca împărăţie, iar pentru ca s-o cîştigăm nu ne îngrijim; şi neostenindu-ne cîtuşi de puţin la împlinirea poruncilor Domnului, în deşertăciunea minţii noastre nădăjduim să cîştigăm cinstea cea întocmai ca a acelora care pînă la moarte s-au nevoit împotriva păcatului".

Aşa învăţînd cuviosul pe ucenicii săi, îi povăţuia să aibă multă sîrguinţă spre mîntuire. Însă acum este vremea să pomenim şi de rîvna lui pentru dreapta credinţă; pentru că, deşi era blînd cu obiceiul către toţi, însă unde se făcea nedreptate dreptei credinţe, acolo el era ca un foc arzător sau ca o sabie tăietoare, armă nebiruită asupra celui potrivnic.

În acea vreme împărăţea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul după Leon cel Mare (457-474) şi după Zenon (474-491); împărăţia aceluia se părea ca un rai de plăcere, dar mai pe urmă s-a arătat ca un cîmp pustiu, pentru că se făcuse ca unii din păstorii care risipesc şi pierd turma lor şi cu apă tulbure îşi adapă oile, fiindcă s-a vătămat cu eresul lui Eutihie şi al lui Sever cel fără de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădînd al patrulea Sinod sobornicesc al Sfinţilor Părinţi, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii cei dreptcredincioşi de pe scaunele lor, iar pe cei rău slăvitori îi punea în locurile acelora; precum şi pe mulţi din cei dreptcredincioşi plecîndu-i spre a sa rătăcire, pe unii cu îngroziri, iar pe alţii cu cinste şi cu daruri.

Acela a îndrăznit cu meşteşugul lui cel înşelător a se atinge şi de acest stîlp nemişcat întru credinţă, de Cuviosul părintele nostru Teodosie. Vicleşugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca şi cum ar fi spre hrana şi îmbrăcămintea săracilor şi spre trebuinţa bolnavilor, iar în fapt el vîna voinţa cuviosului pe care toată Palestina îl asculta şi sfatul său îl urma; iar marele părinte, cunoscînd vicleşugul împăratului, s-a făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, căci cuviosul mai ales vîna pe împărat, care voia să-l prindă pe el.

Deci, aurul cel trimis nu l-a lepădat, ca să nu arate că defaimă credinţa împăratului şi să nu dea pricină mîniei lui; ba încă prin milostenia făcută din aurul acela să-i mijlocească de la Dumnezeu milă, povăţuindu-l pe calea cea dreaptă. Dar întru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu dreptate, ci cu vicleşug a fost trimis aurul. Însă împăratul nădăjduia să aibă pe Teodosie la un gînd cu sine, de vreme ce luase aurul, dar deşartă i-a fost nădejdea lui.

Pentru că venind vremea în care împăratul, prin scrisorile sale, cerea de la cuviosul mărturisirea credinţei - însă o mărturisire cum el nădăjduia, unită cu a lui Eutihie şi a lui Sever -, atunci cuviosul, adunînd pe toţi cetăţenii pustiului, ca un bărbat puternic şi povăţuitor de oaste duhovnicească, a stat cu tărie împotriva păgînătăţii eretice.

Împăratului i-a răspuns prin scrisoare astfel: "Cînd aceste două ne stau în faţă, împărate, adică, ori cu urîciune voind a vieţui fără minte, ori a muri cu cinste, urmînd dogmelor celor drepte ale sfinţilor, să ştii că moartea mai mult o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm aşezămintele părinţilor celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a născoci altele, pe aceia cu dreaptă credinţă îi lepădăm şi îi dăm blestemului şi din cei hirotoniţi de cei fără de minte, nu primim pe nici unul. Să nu ne fie nouă aceasta, Hristoase, Împărate!

Iar de s-ar întîmpla ceva într-aceasta, punînd martor al adevărului pe Dumnezeul cel hulit de dînşii, împotrivă vom sta pînă la sînge; şi precum pentru patrie, astfel şi pentru dreapta credinţă ne vom pune cu plăcere sufletele noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru că, ce trebuinţă este numai de nume, adică să se numească locuri sfinte, cînd acea sfinţenie suferă de la eretici ocară cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu voim, nu numai să grăim, dar nici să gîndim ceva împotriva sfintelor soboare a toată lumea. Dintre care cel dintîi a fost împodobit cu trei sute optsprezece părinţi, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie şi anatemei dîndu-l pe ticălosul acela, l-au înlăturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu străin de fiinţa Tatălui şi aducea dogmele nedreptei credinţe.

Al doilea sinod, prin îndemnarea dumnezeiască s-a adunat la Constantinopol, contra lui Macedonie, care grăia hule asupra Duhului Sfînt. Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurată, care hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioară. După aceasta s-a adunat în Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtători de Dumnezeu părinţi, care au grăit întocmai cu sinoadele cele dintîi, iar pe cele grăite de cei de mai înainte le-au întărit; apoi, pe ticălosul şi hulitorul Eutihie, împreună cu Dioscor, l-a înlăturat de la sfinţitul şi bisericescul trup şi apostoleasca credinţă au întărit-o; iar pe tot cel ce gîndea cele potrivnice l-a socotit străin de Biserica lui Hristos.

În faţa acestor sinoade să se aprindă asupra noastră foc, să se ascută sabie şi moartea cea mai amară să ne pună nouă în faţă, iar mai ales, de se poate, nenumărate morţi să fie, noi nicidecum nu ne vom lepăda de dreapta credinţă adevărată, nici prin eres nu vom necinsti cele ce părinţii bine le-au primit. Martori să ne fie sudorile şi nevoinţele cele multe, pe care le-au suferit Sfinţii Părinţi pentru credinţă. Ci acelea vor rămîne tari şi nemişcate pentru noi, ca şi pentru aceia cărora cu cuviinţă este a urma pe Dumnezeu, iar pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte toată mintea, să fie povăţuitoare şi păzitoare stăpînirii tale."

Cu această scrisoare cuviosul a arătat rîvna sa pentru dreapta credinţă. Citind aceasta împăratul, s-a ruşinat şi s-a mai potolit puţin; apoi şi războiul cel dinăuntru asupra celor dreptcredincioşi a încetat o vreme. După aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncînd asupra altora pricina tulburării bisericeşti, zicînd: "La acest lucru nou nu sîntem noi pricinuitori, omule al lui Dumnezeu, pentru care cu îndrăzneală chemăm ca martor ochiul lui Dumnezeu cel atotvăzător; ci de la aceia iese atîta tulburare, care mai mult decît alţii se cădea să cinstească dogmele. Căci ei, dorind fiecare ca să se arate şi cu cuvîntul şi cu vrednicia mai întîi, unul pe altul se întrec şi caută să ne atragă şi pe noi către ei. Înştiinţat lucru să fie cuvioşiei tale, că unii din monahi şi din clerici, părîndu-li-se a înţelege drept nişte sminteli ca acestea, au pornit sîrguindu-se, precum am zis, ca să se arate pe ei mai întîi".

După aceasta, trecînd puţină vreme, iarăşi s-a întărîtat împăratul, avînd nestatornicie, şi s-a ridicat asupra dreptei credinţe. Deci, iarăşi s-au dat în toate părţile, cum şi în sfînta cetate a Ierusalimului, porunci împărăteşti, care lepădau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarăşi s-a arătat duhovnicescul ostaş, Cuviosul Teodosie, care era acum bătrîn cu anii, însă avea putere de tînăr. Căci toţi de frică tăcînd şi cei mai mulţi învoindu-se cu împăratul, cuviosul venind din locaşul său, a intrat în sfînta biserică cea mare a Ierusalimului; apoi, urcîndu-se acolo unde este obiceiul preoţilor a face citire către popor şi cu mîna făcînd semn de tăcere, cu mare glas a strigat: "Dacă nu socoteşte cineva pe cele patru sfinte sinoade a toată lumea, întocmai ca şi pe cele patru Evanghelii, anatema să fie".

Acestea zicîndu-le, ca un înger a înspăimîntat pe popor şi nici unul din potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvînt. Apoi, chemînd pe ucenicii săi cei mai aprinşi în credinţă, umbla prin cetăţi şi prin sate, pierzînd eresul şi întărind buna credinţă. Aflînd împăratul despre acest lucru, l-a pedepsit cu izgonire, neştiind ticălosul că se apropia sfîrşitul său. Deci, cuviosul a fost trimis în surghiun, iar împăratul Anastasie în curînd s-a lipsit de viaţa cea pămîntească, vremelnică. Atunci, îndată mărturisitorul lui Hristos, Teodosie, s-a întors în locaşul său, împreună cu toţi ceilalţi care au pătimit izgoniri pentru dreapta credinţă. Agapit, episcopul Romei vechi şi Efrem, episcopul Antiohiei, au scris către dînsul, fericindu-l cu multe laude pentru răbdarea ce a arătat şi pentru izgonirea ce a suferit pentru adevărata credinţă, încît era gata să sufere şi moarte.

Acum este vremea să trecem la povestirea minunilor Sfîntului Teodosie.

În timpul acela, cînd porunca păgînă a împăratului Anastasie se punea de faţă, în cetatea Ierusalimului erau adunaţi toţi părinţii din locaşurile Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii săi, şi tot soborul acesta fiind în locul ce se cheama Ierotion. În acel loc este un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde în toţi anii se făcea înălţarea cinstitei Cruci a Domnului.

Atunci, o femeie oarecare, avînd în sînurile sale o durere pe care doctorii o numeau carchin (cancer), pătimind de multă vreme şi neavînd nici o uşurare de la ei, a venit acolo şi stătea întristată aproape de ceata sfinţilor; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care mai pe urmă a fost egumen al locaşului Suchiei), i-a arătat, plîngînd, boala sa şi l-a întrebat dacă este în acel sobor Cuviosul Teodosie şi cum este el la chip. Isidor i-a arătat cu degetul pe sfînt; deci, ea mergînd către dînsul, nu într-alt chip, ci ca şi femeia aceea căreia îi curgea sînge şi care s-a atins de marginea hainei Domnului, aşa şi dînsa şi-a descoperit pieptul şi s-a atins în taină de haina monahicească ce era pe cuviosul şi îndată a cîştigat tămăduire.

Aceasta nu s-a tăinuit de cuviosul, căci întorcîndu-se către femeie, i-a zis: "Îndrăzneşte fiică, căci Stăpînul meu a zis: Credinţa ta te-a mîntuit". Fericitul Isidor cu sîrguinţă a alergat la femeie, vrînd să vadă minunea ce se făcuse; şi a văzut că nici un semn nu se mai afla în acel loc, unde erau rănile netămăduite.

După moartea împăratului Anastasie şi după întoarcerea din surghiun a cuviosului părinte, obiceiul lui era ca să meargă în Betleem pentru rugăciuni. Odinioară, vrînd să se odihnească de oboseală, s-a abătut din cale la locaşul Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea cu ce să-l ospăteze - pentru că într-acea vreme nu avea nici pîine, nici grîu, şi după îndestulată vorbă duhovnicească, cînd a fost vremea mesei, Marchian a poruncit ucenicilor săi ca, fierbînd linte, s-o pună înaintea lor.

Teodosie, înţelegînd sărăcia cea mare în care se afla Marchian, a poruncit ucenicilor săi să aducă pîinile ce le adusese de acasă în traistă pentru călătorie şi să le pună înainte. Plecînd ucenicii, Cuviosul Marchian a zis către Cuviosul Teodosie: "Să nu te superi pentru aceasta părinte, că ţi-am făcut ospăţ sărac, nici să te mîhneşti că n-am pus pîine înainte, pentru că sîntem foarte mult lipsiţi şi n-avem grîu nicidecum".

Zicînd el aceasta, minunatul Teodosie a căutat spre barba lui Marchian şi a văzut un grăunte de grîu, care nu se ştie de unde căzuse în barbă, pe care luîndu-l încetişor cu dreapta şi cu faţa veselă zîmbind, i-a zis: "Iată grîul; deci cum ziceţi că grîu nu aveţi?" Fericitul Marchian luînd cu bucurie grăuntele din mîinile lui Teodosie, ca pe o sămînţă bine roditoare, a poruncit să-l ducă în jitniţă, crezînd că binecuvîntarea Sfîntului Teodosie, fără osteneală, va aduce rod mai mult decît holdele cele lucrate.

Aceasta s-a şi întîmplat, pentru că a doua zi după plecarea lui Teodosie, ucenicii vrînd să deschidă uşile jitniţei, au găsit-o plină cu grîu, încît nici uşile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul Teodosie, înştiinţîndu-l despre minunea ce se făcuse, mulţumindu-i pentru înmulţirea grîului. Cuviosul i-a răspuns: "Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulţit grîul, căci din barba ta s-a luat acel grăunte".

Altă dată o femeie cinstită din Alexandria a venit la locaşul Cuviosului Teodosie, cu micul său fiu, care văzînd pe sfîntul părinte de departe, a strigat către mama sa, arătînd cu degetul spre fericitul: "Acesta m-a izbăvit de înecare în puţ, ţinîndu-mă de mînă ca să nu mă afund în apă". Iar mama, căzînd la picioarele cuviosului, a zis: "Pruncul acesta, jucîndu-se cu alţii, a căzut din nebăgare de seamă în puţul cel mai adînc şi socoteam că s-a înecat acolo şi a murit.

Deci, tînguindu-ne pentru dînsul ca după un mort, am slobozit un om în puţ, ca să scoatem din apă trupul pruncului, iar el s-a aflat viu, şezînd deasupra apei. Mirîndu-ne, şi întrebîndu-l cum de nu s-a afundat în apă, el ne-a spus că un monah bătrîn, arătîndu-se, l-a apucat de mînă şi-l ţinea deasupra apei. Deci, eu de atunci luîndu-mi pruncul, înconjor cetăţile, satele, munţii şi pustiile, pînă ce voi afla pe acel părinte; şi iată te-am aflat pe cuvioşia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mîntuit de înecare prin tine".

O altă femeie, pătimind grele dureri în toţi anii după naşterea copiilor pe care îi năştea morţi, deşi mult roditoare, tot nu avea fii; ea era mult roditoare, căci năştea adeseori, dar fără fii, căci rodul era mort mai înainte de a ieşi din pîntece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul părinte Teodosie, ca şi el să se roage pentru dînsa, să înceteze pierzarea fiilor care se nasc dintr-însa şi să i se uşureze durerile cele grele.

L-a mai rugat pe cuviosul, că de va naşte vreun prunc de parte bărbătească, să-i dea voie, să-i pună numele Teodosie. Că zicea: "De vei porunci ca acela care are să se nască din mine să se cheme cu numele tău, nădăjduiesc că va fi viu pruncul".

Cuviosul s-a învoit la cererea ei şi a făcut rugăciune către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dînsa; cînd era să nască, n-a avut durerile de mai înainte, ci a născut mai uşor, şi cel născut era viu şi de parte bărbătească; apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar înţărcîndu-l şi mai crescînd puţin, l-a dus în locaşul cuviosului părinte şi l-a dat lui Dumnezeu spre călugărie.

Asemenea şi altă femeie din Betleem, întristîndu-se pentru copiii săi, care mureau, cînd a numit pe pruncul născut după numele cuviosului, l-a avut viu şi a crescut sănătos cu trupul, făcîndu-se om iscusit, fiind un zidar ales.

Odată supărau pe oameni în Palestina omizile şi lăcustele, dar cuviosul era foarte bătrîn în acea vreme, neputînd nici a umbla; însă a poruncit ucenicilor să-l aducă în cîmp, unde se făcea pierzarea roadelor pămîntului; acolo a certat lăcustele şi omizile, zicînd: "Aşa vă porunceşte vouă Stăpînul vostru cel de obşte al tuturor, să nu pierdeţi ostenelile omeneşti şi să nu mîncaţi hrana săracilor". Îndată lăcustele s-au dus ca un nor, iar omizile au pierit.

Altă dată fraţii aveau trebuinţă de haine, încît erau foarte lipsiţi şi dezbrăcaţi şi-l supărau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea ce să le dea, ca să-şi cumpere haine şi-i era milă. Însă după făgăduinţa Stăpînului a toate, grăia către dînşii: Nu vă îngrijiţi de ziua de mîine, ci căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, căci toate celelalte se vor adăuga vouă; pentru că Tatăl vostru cel ceresc ştie de ce aveţi trebuinţă mai înainte de cererea voastră.

Aşa mîngîind sfîntul pe fraţi, a venit un bărbat necunoscut de nimeni, care nici n-a spus cine-i şi de unde este. Acesta a dat cuviosului o sută de galbeni pentru trebuinţa mănăstirească şi s-a dus. Cuviosul, mulţumind lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă ca aceea, a dat galbenii pentru îmbrăcămintea fraţilor şi s-au îndestulat toţi cu haine multă vreme.

Iulian, păstorul Bisericii Vostriei, care la începutul vîrstei sale învăţase de la cuvios citirea cărţilor, a spus despre dînsul: "Am venit odată - zice el -, cu cuviosul părinte în Vostria; şi iată o femeie vestită cu răutatea, întîmpinîndu-ne, a căutat spre cuvios cu mînie şi l-a numit înşelător şi mincinos; dar îndată a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată căzînd, a murit.

Mi s-a întîmplat, spunea acelaşi Iulian, a merge pe lîngă o mînăstire în care erau monahi cuprinşi de eresul lui Sever, care, văzîndu-ne, au început a da în toaca bisericii spre adunarea fraţilor, mai înainte de obişnuita vreme a cîntării; iar cuviosul, înţelegînd că vrea să ne facă oarecare asupreală, s-a aprins cu dreaptă mînie şi prooroceşte a zis cuvîntul Stăpînului nostru Hristos: Nu va rămîne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. N-a zăbovit împlinirea cuvintelor sale, căci, puţină vreme trecînd, au năvălit agarenii (arabii) noaptea la mînăstirea aceea, şi, luînd toate ce se aflau într-însa şi robind pe toţi monahii, au ars mînăstirea şi s-a risipit acel loc, după proorocia sfîntului.

Un comite al ostaşilor greci de la răsărit, care se numea Chiric, îndrăzneţ la războaie şi cucernic spre Dumnezeu, mergînd asupra perşilor, s-a dus mai întîi în Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri şi să cîştige ajutorul lui Dumnezeu asupra vrăjmaşilor; el a venit şi în locaşul lui Teodosie, de vreme ce, străbătînd pretutindeni slava pentru sfinţenia cuviosului părinte, îi atrăgea pe toţi la dînsul. Drept aceea, vorbind mult cu sfîntul, s-a folosit de la dînsul; pentru că a auzit din sfinţita lui limbă ca să nu nădăjduiască numai spre arcul său, nici să se bizuiască pe zecile de mii de ostaşi, ci pe unul Dumnezeu să-L ştie de ajutător şi să nădăjduiască spre puterea Lui nebiruită, căruia şi este cu înlesnire să facă aceasta: adică, unul să gonească o mie, iar doi să biruiască zeci de mii.

Dintr-o învăţătură ca aceasta, comitele acela a cîştigat mare dragoste către sfînt şi a cerut de la dînsul rasa pe care o purta, s-o aibă ca pe o pavăză în războaie. Deci, cînd oastea grecească a luptat cu perşii şi se făcea mare măcel, comitele fiind îmbrăcat în rasa Cuviosului Teodosie, era nevătămat de săgeţi, de suliţe şi de săbii şi a arătat multă vitejie.

După sfîrşitul războiului, a venit iarăşi la cuviosul şi i-a spus: "Pe tine însuţi, părinte, te-am văzut ajutîndu-mi în război şi făcîndu-mă înfricoşat vrăjmaşilor, pînă ce am biruit puterea persană". Nu numai comitelui aceluia s-a arătat marele nostru părinte, fiind departe, ci şi la alţi mulţi se arăta în multe locuri, aducîndu-le grabnic ajutor; unora în corăbii, primejduindu-se în mijlocul valurilor şi al furtunilor, altora prin pustietăţi rătăcind şi altora, scoţîndu-i din gurile fiarelor sălbatice. Drept aceea, unora în vis, iar altora în vederea ochilor le sta în faţă, scoţîndu-i din primejdii.

Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci şi dobitoacelor celor necuvîntătoare; astfel, odată un străin mergea cu catîrul şi întîmpinîndu-l în cale un leu, s-a repezit la catîr, neuitîndu-se spre om, vrînd să rupă şi să mănînce catîrul; deci, omul tremurînd, a chemat cu mare glas numele cuviosului, zicînd: "Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". Atunci leul, auzind de numele sfîntului, s-a întors şi a fugit în pustie.

Să pomenim ceva şi despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit odată, nu cu mult înainte de sfîrşitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea fraţilor. Adunîndu-se fraţii la dînsul, a suspinat, a lăcrimat şi le-a zis: "Este trebuinţă a ne ruga, părinţilor şi fraţilor, este trebuinţă a ne ruga, căci văd că mînia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului".

După aceasta, trecînd şase sau şapte zile, s-a auzit că a căzut Antiohia în urma unui mare cutremur al pămîntului şi a căzut chiar în vremea aceea cînd cuviosul, văzînd mînia Domnului, poruncea fraţilor să se roage.

Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul sfîrşit, zăcînd pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în gura lui, încît, chiar dormind, buzele lui se mişcau şi grăiau psalmii şi rugăciunile cu care se obişnuise. Cînd sfîntul voia să se deştepte, afla psalmul în gura sa, încît se împlinea cu dînsul cuvîntul lui David: Noaptea se înalţă cîntarea de la mine. Apoi necontenit învăţa şi pe fraţi la fapte bune.

Mai înainte cu trei zile de sfîrşitul său, a chemat trei episcopi iubiţi ai săi şi, spunîndu-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea cea de pe urmă; iar ei plîngeau şi se tînguiau pentru despărţirea de el. După aceasta, a treia zi, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul, vieţuind peste 105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume Ştefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea cuviosului, atingîndu-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său şi s-a făcut sănătos.

Auzindu-se pretutindeni despre sfîrşitul Sfîntului Teodosie, s-a adunat din toate părţile mulţime de popor, precum şi monahi din mînăstiri.

Apoi a venit şi Preasfinţitul Petru, întîiul stătător al Ierusalimului, cu episcopii săi, şi au îngropat cu cinste sfîntul trup al Cuviosului, în peştera în care vieţuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl şi Sfîntul Duh, în veci. Amin.