Sfinții Cuvioși Pavel Tebeul și Ioan Colibașul 15 ianuarie

                        Sfinții Cuvioși Pavel Tebeul și Ioan Colibașul Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)

       

Viaţa Sfântului Cuvios Pavel Tebeul

Antonie, vieţuind în pustiul Egiptului cu ucenicii săi, după cum ne-au povestit Macarie şi Plotin, ucenicii lui, care l-au şi îngropat, că la nouăzeci de ani ai vieţii bătrânului, i-a venit dor să se ducă în pustia cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai înainte de dânsul să se fi sălăşluit în pustia aceea, şi să fi ales o viaţă ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugându-se lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit un glas, zicându-i: "Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte şi mai desăvârşit decât tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Deci, scoală-te degrabă şi te sârguieşte a merge la dânsul, mai înainte de a se duce el către Domnul!"

    Acestea auzindu-le bătrânul, îndată luându-şi toiagul său cel de finic, s-a dus degrabă în pustie, să apuce în viaţă pe cel dorit, de care i se vestise lui. Fiind arşiţa mare la amiază, încât şi pietrele ardeau în acea pustie, şi neştiind calea care duce către sfântul cel arătat lui, bătrânul a slăbit cu trupul, dar nu şi cu duhul, căci nu s-a întors din calea ce o începuse şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, Dumnezeul meu, povăţuieşte-mă în calea cea dreaptă, şi învredniceşte-mă a vedea în trup pe robul tău, şi să nu mă laşi să pier în această pustie".

    Deci, nu după multă vreme, a văzut un om cu asemănare de cal, pe care făcătorii de stihuri îl numesc centaur, pe care văzându-l, s-a înarmat cu mântuitorul semn al Crucii şi cu îndrăzneală l-a întrebat: "Ascultă tu, în care parte locuieşte robul lui Dumnezeu?". Iar fiara plecându-se la cuvântul sfântului şi neputând să grăiască cu glas, i-a arătat cu mâna partea în care trebuia să meargă spre robul lui Dumnezeu, apoi a fugit cu grabă de la Cuviosul Antonie. Bătrânul s-a minunat de chipul cel de fiară şi mergea spre partea unde i-a arătat acesta cu mâna. Însă întru aceasta ori diavolul, spre înfricoşarea lui s-a închipuit, ca să împiedice drumul sfântului, ori cu adevărat era centaur, precum spun grecii, că în acea pustie se găseau nişte fiare ciudate ca acestea; iar această fiară Dumnezeu a trimis-o pentru povăţuirea robului său.

    Venind la un loc pietros, a văzut o altă fiară, care avea asemănare omenească până la brâu, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, adică picioare de capră şi coarne în cap. De vederea acesteia minunându-se bătrânul şi cu credinţă neîndoită fiind înarmat, fără frică a întrebat, zicând: "Cine eşti tu?" Iar fiara, aducându-i poame de finic din cale, ca semn de pace, îi zicea: "Sunt un muritor din cei ce locuiesc în pustie, pe care neamurile cele întunecate cu rătăcirea numindu-ne satiri, între zeii lor ne-au cinstit. Dar sunt trimis de la turma mea, să slujesc ţie ca să te rogi pentru noi Stăpânului celui de obşte, pe care l-am cunoscut că a venit în lume şi în tot pământul a ieşit vestirea lui".

    Unele ca acestea grăind fiara, ostenitul călător îşi udă faţa sa cu lacrimi de bucurie; căci se bucura de slava lui Hristos şi de pierzarea satanei şi se minuna, cum a putut să înţeleagă vorba satirului. Lovind cu toiagul în pământ, zicea: "Vai ţie, cetatea Alexandriei, care în loc de Dumnezeu cinsteşti sluţeniile! Vai ţie, cetate păcătoasă, în care din toată lumea s-au adunat diavoli! Ce răspuns vei da, căci şi fiarele mărturisesc puterea lui Hristos, iar tu nălucirile cele din pădure ca pe zei le cinsteşti".

    Acestea zicându-le sfântul, fiara a fugit în pustie. Despre acea fiară nimeni să nu socotească că este lucru neadevărat, fiindcă şi în vremea împăratului Constanţiu (337-361) o fiară ca aceea, cu asemănare omenească, ce se numea satir, a fost dusă vie în Alexandria, spre marea mirare a tot poporul; iar după ce a murit, ca să nu putrezească îndată trupul ei, îmbălsămându-l, l-au trimis în Antiohia, la împărat, ca să-l vadă.

    Acum să ne întoarcem la povestirea dinainte. Umblând bătrânul prin acea pustie neumblată, nimic altceva nu vedea fără numai urme de fiară, ostenindu-se în călătorie două zile şi petrecând cealaltă noapte în rugăciune, nu ştia unde să se întoarcă. Apoi luminându-se de ziua a treia, a văzut o leoaică suindu-se spre vârful muntelui cu multă grabă, căreia de departe urmându-i, a venit aproape de peştera în care locuia Sfântul Pavel, plăcutul lui Dumnezeu.

    Văzând bătrânul peştera, s-a bucurat, iar cel ce locuia într-însa, simţind venirea lui Antonie, a închis uşa. Bătrânul apropiindu-se, a bătut, dar nu i s-a răspuns, însă el stătea afară, bătând fără spor. Deci, văzând că nu i se deschide uşa, a căzut înaintea peşterii şi până la al şaptelea ceas s-a rugat să i se dea voie să intre înăuntru, ca să vadă pe acela pe care cu atâta osteneală l-a căutat. El zicea: "Deschide-mi, robule al lui Hristos, deschide-mi; tu ştii cine şi de unde sunt şi pentru ce am venit, toate le ştii, Dumnezeu descoperindu-ţi ţie. Deci şi eu ştiu că nu sunt vrednic să văd sfânta ta faţă, însă de nu te voi vedea, nu mă voi duce de aici; nu te ascunde pe tine, căci Dumnezeu te-a arătat mie. Pe fiare le primeşti, iar pe om pentru ce îl goneşti? Te-am căutat şi te-am aflat, bat ca să mi se deschidă, iar de nu-mi vei deschide, apoi voi muri pe pragul tău şi vei îngropa aici trupul meu".

    Şi altele multe grăind el cu lacrimi şi ca pe un nemilostiv socotindu-l, păcătosul lui Dumnezeu a răspuns dinăuntrul peşterii, zicându-i: "Cine eşti tu, care plângi aici? Te minunezi că nu-ţi deschid şi te lauzi că vei muri pe prag?" Aşa zicându-i sfântul, a deschis uşa şi cuprinzându-se unul pe altul, se sărutau cu lacrimi şi pe nume se chemau; pentru că Dumnezeu fiecăruia dintre ei le descoperise numele. Şezând ei, părintele Antonie a zis: "Bucură-te Pavele, vasul alegerii şi stâlpul cel de foc, locuitorule al pustiei".

    Zis-a lui şi Avva Pavel: "Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povăţuitorule al celor ce se mântuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăţi şi pe diavolul l-ai gonit dintr-însa. De ce te-ai ostenit atâta pentru un om păcătos şi nevrednic? Iată, vezi un bătrân învechit de zile şi cu cărunteţile acoperite; vezi un om care îndată va fi praf şi cenuşă, dar de vreme ce dragostea toate poate să le facă, spune-mi, te rog, cum se află neamul omenesc acum? Cum împărtăşeşte lumea? Se mai află cei ce se ţin de rătăcirea idolilor, şi mai sunt prigoniri asupra creştinilor?". Iar Antonie a zis: "Cu rugăciunile tale lumea se ţine; prigoanele contra creştinilor au încetat şi Biserica laudă pe adevăratul Dumnezeu. Dar de vreme ce ai pomenit de prigoane, mă rog ţie pentru Domnul, să nu ascunzi de mine cele despre tine şi toate să-mi spui: pentru care pricină ai ieşit din lume şi ai venit în această adâncă pustie?".

    Iar Sfântul Pavel a început a-i spune: "Eu m-am născut în Tebaida şi am avut o soră, pe care părinţii, fiind încă vii, au însoţit-o cu bărbat; iar pe mine m-au învăţat carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă, singuri ei fiind drept-credincioşi. Dar sfârşindu-şi nevrednica viaţă, ne-au împărţit averea, care era foarte multă; iar după moartea lor, bărbatul sorei mele, fiind lacom, a poftit şi partea mea, şi gândea să mă dea ca pe un creştin la păgânul voievod spre chinuire, ca astfel prăpădindu-mă din acestă viaţă, să-mi ia moştenirea. Atunci erau împăraţii Deciu (249-251) şi Valerian (253-259), care chinuiau pe toţi cei ce mărturiseau pe Hristos, şi era frică mare prin toată Tebaida, de vreme ce erau cumplite chinuri.

    În acea vreme a fost prins de păgâni un tânăr creştin, pe care l-au chinuit mult; dar după ce n-au putut să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, mai pe urmă l-au pus într-o grădină mult înflorită şi frumos mirositoare, întinzându-l pe un pat frumos, cu faţa în sus; apoi i-au legat mâinile şi picioarele cu frânghii moi şi ducându-se toţi, au trimis la dânsul o fecioară tânără, ca să-l poată înşela spre amestecarea necurată; iar necurata fecioară cuprinzându-l şi sărutându-l, ba încă lucrul cel mai de ruşine, ce mi-e greu a-l spune, căutând părţile cele ascunse ale trupului său, îl îndemna spre păcatul cel necurat; dar ce a făcut viteazul pătimitor, care suferise atâtea chinuri?

    Văzându-se amăgit de patimă şi simţind tulburarea trupului întru sine, a strâns tare cu dinţii limba sa, a tăiat-o şi a aruncat-o în obrazul desfrânatei şi îndată cu durerea cea mare a potolit patimă; iar cu sângele a umplut obrazul şi hainele acestei femei şi astfel, cu darul lui Hristos, a biruit amăgirea.

    Încă şi pe un alt tânăr care era neclintit în credinţa creştinească, după multe chinuri, l-au uns cu miere peste tot trupul gol şi l-au pus în arşiţa soarelui, având mâinile legate la spate, ca rănindu-se de albine, de viespi şi de gărgăuni, să fie silit a jertfi idolilor; dar răbdătorul de chinuri cel viteaz, deşi era rănit peste tot trupul şi plin de sânge, încât nici chip de om nu avea, de Hristos nu s-a lepădat.

    Acestea văzând eu, iar bărbatul sorei mele mâniindu-se mai mult, încât nici lacrimile sorei, nici legătura rudeniei n-au putut să-l domolească, i-am lăsat aceluia toate şi am fugit în această pustietate; apoi venind încet, povăţuindu-mă de Dumnezeu până aici, am aflat această peşteră, în care aveam şi apă înăuntru şi cunoscând că Dumnezeu mi-a dat acest loc spre petrecere, m-am sălăşluit aici şi petrec având hrană de finice, iar haină din frunze".

    Sfântul povestind acestea, iată a zburat un corb aruncându-i o pâine întreagă, pe care punând-o înaintea lor încetişor, a zburat în văzduh. Atunci, fericitul Antonie minunându-se de aceasta, Sfântul Pavel a grăit: "Iată, Domnul a trimis prânz, nouă, robilor săi, fiind milostiv şi iubitor de oameni. Iată, sunt 70 de ani de când primesc jumătate de pâine, iar de la a ta venire Domnul Hristos a îndoit merticul ostaşilor Săi. Deci, luând sfinţii acea pâine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvânteze şi s-o frângă, unul pe altul mai mare făcându-se cu cinstea.

    Sfântul Pavel cinstea pe Cuviosul Antonie ca pe un oaspete, iar Cuviosul Antonie cinstea pe Sfântul Pavel că pe stăpânul casei şi ca pe unul mai bătrân cu anii; şi era între dânşii întrecere de iubire. Apoi, fericitul Pavel a apucat pâinea de o parte, iar pe cealaltă parte a pus-o în mâinile părintelui Antonie şi îndată pâinea singură s-a frânt prin mijloc şi fiecare şi-a luat partea sa.

    Drept aceea, şezând lângă izvor, robii lui Hristos au mâncat şi s-au săturat, şi au băut din izvorul acela apă curată şi foarte dulce; după aceea, făcând mulţumire, au şezut iarăşi şi au vorbit toată noaptea până dimineaţa. Iar făcându-se ziuă, Sfântul Pavel a zis prietenului Antonie: "De mult mi-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălăşluieşti în părţile acestea şi voiam să te am slujitor cu mine, ca împreună să slujim sfântului nostru, dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, pe care totdeauna am aşteptat-o, dorind ca să vieţuiesc cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine, ca să îngropi smeritul meu trup şi să-l dai pământului".

    Acestea auzind Antonie, tânguindu-se cu lacrimi, zicea: "Nu mă lăsa, părinte, singur, ci primeşte-mă împreună călător cu tine". Iar el a zis: "Nu ţi se cade să cauţi singur ale tale, ci pe cele ce sunt ale aproapelui; deci, de folos îţi este ca, lepădând greutatea trupului, să urmezi Mielului la ceruri; apoi şi celorlalţi fraţi le este de folos, ca de la tine încă să se mai povăţuiască şi să se mai întărească; dar te rog spre a te sârgui şi a merge în mânăstirea ta şi să-mi aduci mantia pe care Atanasie episcopul ţi-a dăruit-o, ca să înveleşti cu aceea trupul meu". Aceasta o dorea fericitul Pavel, nu că acea mantie îi trebuia - pentru că nu se îngrijea dacă trupul se va îngropa gol sau acoperit, căci în pământ putrezeşte, el care atâta vreme cu frunze de finic se îmbrăca, - ci, ca fără tulburare, sufletul lui să iasă din trup, de aceea îl trimitea la mânăstire pe părintele Antonie.

    Drept aceea, Antonie s-a minunat auzindu-l pe el grăind despre Atanasie şi despre mantia aceluia, ca şi cum vedea pe Însuşi Hristos în Pavel şi pe Dumnezeu care locuia într-însul cinstind; apoi nimic mai mult nu îndrăznea a răspunde, ci tăcând şi lăcrimând, i-a sărutat faţa şi mâinile şi se sârguia a săvîrşi porunca; deci, chiar nevrând, a pornit la mânăstire, deşi era obosit cu trupul, iar cu duhul biruia anii bătrâneţilor sale. Venind el în chilia sa, l-au întâmpinat cei doi ucenici ai lui, zicându-i: "Unde ai zăbovit atâta vreme, părinte?" Iar el a răspuns: "Vai mie, fiii mei, vai mie păcătosului, care sunt numai de formă monah şi numai nume de monah port; dar am văzut pe Ilie, am văzut pe Ioan în pustie, cum şi pe Pavel în Rai l-am văzut".

    Deci, vrând ucenicii ca să audă ceva mai mult de la dânsul şi rugându-l ca cu încredinţare să le spună lor despre aceasta, el punându-şi mâna la gură, a zis: "La tot lucrul este vreme, adică vreme a grăi şi vreme a tăcea". Apoi, luându-şi mantia şi hrană de cale neluându-şi, iarăşi a ieşit, alergând degrab în pustie, vrând să apuce viu pe sfântul, pentru că se temea că nu cumva zăbovind el, Sfântul Pavel să-şi dea datoria Domnului fără de dânsul.

    Iar a doua zi, la al treilea ceas, mergând Avva Antonie, a văzut în văzduh cetele îngereşti şi soboarele proorocilor şi ale apostolilor, iar în mijloc era sufletul Sfântului Pavel, mai curat decât soarele, suindu-se spre cer; atunci îndată a căzut la pământ şi presărându-şi capul cu nisip, se tânguia şi striga: "Pentru ce, Pavele, m-ai lăsat? Pentru ce te duci fără sărutarea cea de pe urmă? Atât de târziu te-ai făcut cunoscut mie şi atât de repede ai plecat de la mine?".

    Pe urmă, fericitul Antonie adeverea că a trecut cu atâta grăbire pe cealaltă cale, ca şi cum ar zbura prin văzduh înaripat, încât nici călcarea pe pământ n-o simţea de alergarea cea repede, şi îndată s-a aflat în peşteră; acolo văzând pe sfântul cu genunchii plecaţi şi cu mâinile în sus ridicate, apoi având capul drept în sus, socotea că este viu şi face rugăciune şi stătea cu dânsul împreună. Dar trecând un ceas, şi de vreme ce nu auzea glasul cel de rugăciune, nici obişnuitele suspinuri, s-a apropiat de dânsul şi l-a aflat mort; deci, a înţeles că trupul sfântului bărbat dă şi după moarte datornică închinăciune.

    Cu multă plângere şi tânguire sărutând sfântul lui trup, l-a învelit cu mantia cea adusă şi a început a cânta psalmii cei cuviincioşi de îngropare, după obiceiul creştinesc; şi nu se pricepea cum ar putea să îngroape pe sfântul, de vreme ce nu adusese nici o unealtă, ca să sape mormântul şi zicea întru sine: "Oare la mânăstire să mă întorc după unelte, cale de trei zile, sau aici să rămân? Dar nimic fără unelte nu pot să fac. Deci, voi rămâne aici şi voi muri, precum se cade, lingă ostaşul Tău, Hristoase, şi căzând, îmi voi da răsuflarea cea de pe urmă alături de el".

    Unele ca acestea gândindu-le el cu mintea, iată doi lei din pustia cea mai dinăuntru veneau răcnind, ca şi cum plângeau pentru lipsa sfântului. Iar Antonie mai întâi s-a înfricoşat puţin, după aceea văzând pe fiare blânde ca mieluşeii, tăvălindu-se lângă trupul sfântului şi arătând jalnică tânguire, se miră de bunul obicei al fiarelor acelora; iar ei au început cu unghiile lor a săpa pământul şi săpând groapa destul, iarăşi au venit la trupul sfântului, ca şi cum i-ar fi dat cea mai de pe urmă sărutare; apoi, venind la Cuviosul Antonie, îi lingeau mâinile şi picioarele lui, ca şi cum cereau rugăciune şi binecuvântare de la dânsul. Iar cuviosul lăuda pe Hristos, căci şi fiarele slăvesc pe Dumnezeu, şi zicea: "Doamne, fără de a Cărui voie nici frunză din copac şi nici una din păsări nu cade pe pământ, dă fiarelor acestora binecuvântarea Ta, precum ştii Tu". Şi făcând cu mâna, le-a poruncit să se ducă în pustie.

    Deci, ducându-se fiarele, Avva Antonie a îngropat cinstitul trup al Sfântului şi Cuviosului părinte Pavel, întâiul vieţuitor al pustiei, care avea anii vieţii lui o sută şi treisprezece. După îngroparea sfântului, Avva Antonie a petrecut noaptea următoare deasupra mormântului lui, plângând şi rugându-se. Iar a doua zi, întorcându-se la mânăstirea sa, a luat haina Sfântului Pavel cea împletită cu frunze de finic şi venind în chilia sa, a spus toate cu de-amănuntul ucenicilor săi, spre folos. Iar haina aceea de frunze de finic atât de mult o cinstea, încât numai de două ori se îmbrăca cu dânsa, la praznicul Sfintelor Paşti şi în ziua Cincizecimii.

    Cu ale acestor Cuvioşi părinţi, Pavel şi Antonie şi cu sfintele lor rugăciuni, ne rugăm să ne învrednicească şi pe noi în partea plăcuţilor Săi, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, în veci. Amin.

Viaţa Sfântului Cuvios Ioan Colibașul

În vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol - care se numeşte Roma cea nouă -, un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat şi cinstit, anume Eutropiu, având de soţie pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească şi cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învăţătura cărţii şi la toată înţelepciunea cea retoricească şi a filozofilor.

    Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteţ la minte, mai mult decât toţi vârstnicii săi, încât chiar şi dascălii se minunau de isteţimea lui şi de înţelegerea lui cea desăvârşită, fiind tânăr de vârstă. Şi nu numai la cea din afară, ci şi la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.

    Căci lucrând întru dânsul Sfântul Duh, era blând, fără răutate şi smerit, iar când îi prisosea vreme de la învăţătură, se îndeletnicea, nu cu jucării copilăreşti, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărţilor celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sârguinţă alerga la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbântă cu văpaia dumnezeieştii dragoste, şi în cugetul lui se aprindea foc.

    Aşa sârguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întâmplat de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăţa şi pe care văzându-l copilul l-a întrebat, zicând: "De unde eşti, părinte, şi unde mergi?". Iar monahul i-a răspuns: "Din Mănăstirea Neadormiţilor sunt şi merg la Ierusalim, ca să mă închin Sfintelor Locuri". Mănăstirea aceea a Neadormiţilor, Achimiţilor, era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul Marcel. Şi aprinzându-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viaţa monahicească, de rugăciune şi de post, de cântarea cea neadormită, cum şi de alte nevoinţe şi osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decât mierea.

    Monahul văzând pe copil cinstit şi înţelept, i-a spus cu de-amănuntul obiceiurile şi rânduielile mănăstirii sale, iar Ioan ascultând cu luare-aminte povestirile monahului, i-a zis: "Părinte, te vei întoarce iarăşi în mănăstirea ta sau vei rămâne la Ierusalim?" Monahul i-a răspuns: "Am poruncă de la egumenul meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinându-mă la Sfintele Locuri, mă voi întoarce". Atunci Ioan apucând de mâna dreaptă pe monah, i-a zis: "Părinte, un cuvânt duhovnicesc am să-ţi spun". Şi ducându-l la un loc deosebit, i-a zis:

    "Ascultă-mă, părinte, mă rog ţie, ca milostiv să fii mie, căci am mare trebuinţă să scap de lumea asta mult tulburătoare şi să slujesc lui Hristos; dar părinţii mei gândesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult decât pe fraţii cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare şi vor să mă căsătoresc, iar eu ascultând de multe ori cuvântul lui Dumnezeu în biserică şi citind singur cărţile, am înţeles că toate cele ale lumii sunt deşarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădându-mă de lume, să slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce voieşte mântuirea noastră, ca, întorcându-te, să mă iei de aici şi să mă duci în mănăstirea ta".

    Auzind acestea monahul şi cunoscând într-însul chemarea dumnezeiască, a făgăduit cu jurământ, ca, întorcându-se, să-l ia; şi aşa s-au despărţit.

    După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan dorind să fie următor vieţii evangheliceşti, a rugat pe părinţii săi a-i scrie o Evanghelie, din care să poată învăţa cuvintele lui Hristos şi a face lucruri plăcute Lui. Părinţii, văzând asemenea dumnezeiască osârdie a fiului lor spre Sfânta Scriptură, se bucurau foarte, şi îndată au găsit un bun scriitor, ca să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur şi au împodobit-o cu pietre scumpe, că nu numai dulceaţa cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru, să atragă pe fiul lor cu osârdie la citire, dar şi podoaba cărţii din afară. Şi aşa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luând-o, cu dragoste o citea cu luare-aminte şi se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos şi din zi în zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, aşteptând cu osârdie pe monahul acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale.

    Trecând multe zile, a venit monahul cel aşteptat şi văzându-l Ioan, s-a bucurat foarte. Şi i-a zis monahul: "Iată, fiule, m-am întors pe la tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mănăstire, de vei voi". Fericitul Ioan a răspuns: "Mulţumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos şi m-a învrednicit a te vedea iarăşi pe sfinţia ta; deci, iată eu sunt gata de drum, dar ce să facem dacă nu vor voi părinţii mei să mă lase, pentru că ştiu pe maică-mea jalnică şi când va auzi că voiesc să mă duc de la dânşii, vă umplea pământul cu lacrimi şi mă va opri cu sila şi astfel îmi va curma dorinţa mea.

    Deci, mă rog ţie, părinte, să ieşim de aici în taină, ca să nu ştie nimeni din cunoscuţii mei despre plecarea mea şi să nu-mi priceapă drumul". Monahul a zis: "Să facem aşa cum voieşti, fiule, ca să împlinească Dumnezeu dorinţa inimii tale". Şi aşa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor şi, găsind o corabie, au rugat pe cârmacii ei să-i ducă la locaşul Neadormiţilor; iar cârmaciul cerea de la dânşii aur mult pentru chirie, căci zicea: "Eu aştept până ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obişnuita chirie". Ioan l-a întrebat: "Câtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?" Cârmaciul răspunse: "O sută de galbeni iau!" Ioan i-a zis: "Frate, să aştepţi trei zile şi eu voi închiria corabia ta".

    Apoi, sfătuindu-se cu dânsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către monah deosebit: "Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinţi şi a nu fi ştiut de dânşii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinţi şi voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuinţă oarecare". Monahul i-a răspuns: "Mergi, fiule, şi Domnul să-ţi îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa".

    Deci, mergând Ioan în casa sa, a zis către mama sa: "Doamnă, maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc". Maică-sa i-a răspuns: "Cere, fiul meu, tot ce doreşti". Ioan a zis: "Toţi vârstnicii mei care învaţă cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat cu dânşii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine şi nu le-am răsplătit cinste pentru cinste; de aceea, mă ruşinez foarte mult şi nu mai pot de acum nici la şcoală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi daţi atâţia bani cât să ajungă pentru facerea ospăţului prietenilor mei". Maică-sa i-a răspuns: "Aşteaptă, fiule, până dimineaţă şi voi spune tatălui tău ca să-ţi dea cele de trebuinţă".

    Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu rânduiala lui Dumnezeu, că scopul cel bun al sfântului copil să fie întru săvârşire. Drept aceea, tatăl dând aurul fiului, a pus lângă dânsul o slugă credincioasă, poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luând cei 100 de galbeni şi pe slugă, s-a bucurat şi s-a dus cu dânsul la ţărm, zicând: "Să căutăm peşte bun să cumpărăm". Şi apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la şcoală, zicând: "Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii şi să te întorci iarăşi la mine.

    Ducându-se slugă, Ioan a intrat în corabie cu monahul şi dând chiria, a pornit de la ţărm. Ioan a luat cu el şi Evanghelia pe care i-o făcuseră părinţii, şi citind-o, se mângâia. Întorcându-se sluga de la şcoală, căuta pe Ioan la mal şi nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinţii săi, care întrebau de Ioan şi îndată au început a-l căuta pretutindeni multe zile, nu numai în Constantinopol, dar şi în locurile de prin jur, însă nu l-au găsit nicăieri; deci, s-a făcut plângere şi tânguire mare în casa lui Eutropiu, pentru Ioan, iubitul lor fiu.

    Mergând Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a scos vinturi din vistieriile Sale şi le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei, apoi degrabă a sosit la sfântul locaş al Neadormiţilor; în care intrând, a spus monahul acela egumenului şi fraţilor toate cele despre tânărul Ioan, strălucirea şi bunul neam al părinţilor lui, dragostea lor către dânsul, boieria cea mare şi nunta ce se aştepta, spunând apoi cu câtă credinţă şi osârdie caută să se îmbrace în chipul monahicesc şi să slujească Domnului.

    Egumenul văzând pe băiat foarte tânăr, i-a zis lui: "Fiule, nu vei putea suferi ostenelile şi postirile monahiceşti, căci eşti încă tânăr, şi la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întâi să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneş şi răzvrătit; deci, de vei voi că să fii monah la noi, se cade ţie ca mai întâi fără chipul monahicesc să fii aici destulă vreme, să priveşti la viaţa noastră şi să te ispiteşti pe tine însuţi de vei putea un jug ca acesta să-l porţi sau nu. Iar fericitul Ioan a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicându-i: "Rogu-mă ţie părinte, ca astăzi să mă călugăreşti pe mine, să nu cauţi la tinereţele mele, ci la osârdnica mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfânta cea de o fiinţă şi de viaţă făcătoarea Treime, primeşte-mă şi mă numără în ceata monahilor". Egumenul văzând o dorire ca aceasta a lui şi lacrimile, şi înainte văzând darul Sfântului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit şi l-a tuns, poruncindu-i a petrece în mănăstireştile ascultări şi a se povăţui de iscusiţi bătrâni.

    Câştigându-şi dorirea, toate cele poruncite lui cu sârguinţă şi cu smerenie le făcea, şi îndreptându-se întru nevoinţele monahiceşti din zi în zi şi din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atât de mult a sporit în faptele bune, încât a întrecut şi pe ceilalţi monahi, călugăriţi mai dinainte, şi tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu, de ascultare fără cârtire, de postirea cu răbdare şi fără măsură; pentru că adeseori se ţinea numai cu împărtăşirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încât şi egumenul se minuna şi zicea către dânsul: "Fiule, fiind tânăr, pentru ce ţi-ai luat asupră-ţi osteneli ca acestea? Fereşte-te că nu slăbind cu trupul din postul cel fără de măsură şi vătămându-ţi sănătatea ta, nelesnicios să te faci spre nevoinţele viitoare şi spre slujba măririi lui Hristos". Iar el, cu obişnuita smerenie închinându-se, răspundea: "Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine netrebnicul rob şi te roagă pentru mine leneşul, ca să-mi dea Domnul să încep nevoinţa şi să-mi întărească neputinţa mea".

    Astfel nevoindu-se fericitul Ioan şase ani, în locaşul acela, s-a sculat asupra lui vrăjmaşul diavol, urâtorul binelui, vrând să-l slăbească întru nevoinţe, să întindă curse picioarelor lui, şi să-l împiedice dintr-o alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut dor de părinţii săi, încât de jale i se cuprinse inima, aducându-şi aminte de dragostea cea mare a tatălui şi a maicii, pe care o aveau către dânsul, şi-i zicea gândul: "Ce fac acum părinţii tăi fără tine? Cât de mult necaz, întristare şi plângere au pentru tine, căci te-ai dus neştiut de ei? Tatăl plânge, maica se tânguieşte, fraţii se întristează, rudeniile şi vecinii doresc de tine şi toată casa tatălui tău este în mâhnire pentru tine".

    Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăţia şi slava părinţilor, de cinstea fraţilor lui şi de diferite feluri de deşertăciuni lumeşti îi aducea lui aminte; ziua şi noaptea neîncetat îl tulbura cu gânduri ca acestea, încât acum slăbise cu trupul şi abia era viu; pe de o parte, pentru înfrânarea cea mare şi nevoinţele monahiceşti, iar pe de alta, pentru tulburarea gândurilor, se uscase ca un vas de lut virtutea lui şi trupul lui era ca o trestie de vânt clătinându-se.

    Egumenul, văzându-l slăbind, i-a zis: "Au nu ţi-am spus eu ţie, fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voieşte ca fiecare după puterea să să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui sfânt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat şi iată acum ai slăbit postind fără măsură şi ridicând sarcină mai mare decât puterea ta". Răspuns-a Ioan: "Nu postul m-a uscat părinte, nici nevoinţa m-a slăbit pe mine, ci gândurile cele aduse de la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua şi noaptea".

    Apoi a mărturisit egumenului toate gândurile sale despre părinţi şi despre casă. Iar egumenul a zis lui: "Au nu ţi-am spus, fiule, de la început, că nevoinţele monahiceşti sunt mari, ostenelile multe şi ispitele vrăjmaşului nespuse?" Acestea zicându-le egumenul, a lăcrimat şi a plâns destul pentru Ioan. Iar Dumnezeu Cel ce toate le rânduieşte spre folos prin oarecare tăinuită încredinţare, a pus gând în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinţi, pentru că avea să facă minunate întru dânsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvântat pe Ioan ca să meargă unde va voi şi l-a învăţat să se ferească cu dinadinsul de cursele vrăjmaşului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: "Deşi la părinţii mei mă voi duce, însă şi acolo cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile voastre voi sfărâma capul vrăjmaşului meu şi neputincios îl voi arăta pe el".

    Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; şi nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmaşului, ci singur să-i îndrepte calea după voia Sa cea bună şi desăvârşită, precum ştie şi precum voieşte.

    A doua zi, venind la egumen, îl rugă pe el căzându-i la picioare, ca să nu se mânie asupră-i pentru ieşirea lui din mănăstire, ci să-i dea împreună cu binecuvântarea cea părintească şi sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci egumenul a adunat pe toţi fraţii la sine şi le-a spus că Ioan voieşte să se ducă de la dânşii; deci le-a poruncit să se roage pentru dânsul. Iar Ioan a zis către fraţi: "Ştiu că diavolul voieşte să mă scoată din locul acesta sfânt, pentru vederea părinţilor mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre sfintele voastre rugăciuni, că şi pe părinţi voi vedea şi peste diavolul voi trece cu picioarele mele, iar înşelăciunea lui o voi călca".

    Mergând toţi în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru Ioan. Egumenul binecuvântându-l, a zis: "Mergi, fiule, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos, împreună călătorind şi îndreptându-ţi calea după a Sa voie". La fel şi toţi părinţii ridicându-şi mâinile lor, l-au binecuvântat şi pe toţi sărutându-i, le-a zis: "Mântuiţi-vă, părinţilor şi fraţilor, mântuieşte-te şi tu însoţire binecuvântată, mântuiţi-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-aţi primit întru însoţirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să vieţuiesc cu nişte oameni ca aceştia plăcuţi ai lui Dumnezeu". Deci, acestea zicându-le, a ieşit din mănăstire şi a mers în calea sa.

    Ducându-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi şi văzând mănăstirea, a plâns cu amar. Apoi, căzând în genunchi, se ruga lui Dumnezeu, tânguindu-se şi udând pământul cu lacrimile. Şi după rugăciunea cea multă sculându-se, iarăşi s-a dus, încredinţându-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de grijă şi apărare. Iar în cale i s-a întâmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat în zdrenţe, către care Sfântul Ioan a zis: "Te văd frate, că ai haină veche şi foarte ruptă; deci mă rog ţie ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea, căci este mai bună". Săracul s-a bucurat de aceasta şi îndată dezbrăcându-şi haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea bună.

    Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa părinţilor săi şi s-a aruncat cu faţa la pământ, rugându-se şi zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine". Atunci era seară şi a aşteptat fericitul Ioan la acel loc, până ce s-a făcut noapte. La miezul nopţii, venind înaintea porţii părinţilor săi, iarăşi s-a aruncat la pământ, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, iată casa părinţilor mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd pentru dânsa din darul Tău, mă rog Ţie, Stăpâne: trimite-mi de sus ajutor şi putere, ca să biruiesc pe diavolul şi să nu mă laşi biruit şi ispitit de el, ci să faci ca în acest loc să-mi sfârşesc bine viaţa mea". Astfel rugându-se, a petrecut până la ziuă.

    Apoi, făcându-se ziuă, s-au deschis porţile şi a ieşit vătaful casei, care era mai mare peste ceilalţi slujitori, şi văzând pe sărac îmbrăcat în zdrenţe, i-a zis lui: "Cine eşti tu şi de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpânii mei vor să iasă". Fericitul Ioan a zis către dânsul cu smerenie: "Iată, precum mă vezi, sunt om sărac, neavând unde să-mi plec capul; deci mă rog ţie, stăpânul meu, milostiv să-mi fii şi să nu mă goneşti de aici, ci să mă laşi în gunoiul acesta, pentru că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei câştiga de la Dumnezeu milă, de mă vei milui şi nu mă vei împiedica să rămân aici". Atunci, sluga milostivindu-se spre dânsul, l-a lăsat acolo. După puţină vreme, au ieşit părinţii lui din casă, mergând la palatul împărătesc; văzându-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut de lacrimi şi a zis în sine: "Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinţii mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic socotesc săgeţile tale cele înfocate asupra mea".

    Apoi, suspinând, iarăşi a zis către Dumnezeu: "Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa până în sfârşit". Şi a petrecut acolo într-un unghi ce era lângă porţi, zăcând în gunoi, ca Lazăr şi ca Iov. Iar tatăl său, văzând pe nevoiaşul sărac zăcând lângă porţi, a început a-i trimite din masa sa bucate, zicând: "Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul şi zăduful, frigul şi ploaia, fără acoperământ; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăţia cerului. Şi puternic este Dumnezeu ca şi pe noi să ne mântuiască prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, făcându-i milă, singuri să ne învrednicim a fi miluiţi de Dumnezeu; şi cine ştie de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu ştim unde se află? Deci, să facem săracului acestuia aceea ce am voi că să facă cineva fiului nostru".

    Într-una din zile a ieşit maica lui afară din curte şi, văzând pe Ioan săracul în zdrenţe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scârbit de el foarte mult şi a zis către slugi: "Luaţi pe omul acesta urât, pentru că nu pot umbla, cât îl voi vedea pe aici". Şi îndată, luându-l slugile, l-au dus într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată, văzând pe vătaful casei ieşind pe poartă, l-a chemat la sine şi i-a zis: "Rogu-mă ţie, stăpânul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, aşa şi acum milostiveşte-te spre mine şi fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpâna voastră şi apoi să am şi puţin acoperământ".

    Vătaful, ascultându-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă, nu mare, întru care petrecea sfântul, rugându-se neîncetat. Şi în toate zilele tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulţumire primind-o, o împărţea la alţi săraci, care veneau la dânsul, iar el în foame şi sete petrecea întotdeauna şi şi-a uscat trupul său de înfrânarea cea mare şi de atâta post, încât era cu putinţă a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunând părinţilor săi cum că el este fiul lor.

    După trei ani, prea bunul şi iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, căutând spre smerenia şi răbdarea robului Său şi vrând să pună sfârşit durerilor şi ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicându-i: "Bucură-te, Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai lăsat toate şi întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfârşit alergarea şi durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine şi întru odihna cuvioşilor te vei sălăşlui". Deşteptându-se Ioan din vedenie, a început cu plângere a se ruga Domnului, zicând: "Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învredniceşti odihnei drepţilor; dar mă rog Ţie Stăpâne, să-ţi aduci aminte şi de părinţii mei şi să-i miluieşti după mare milă Ta, iar păcatele lor să le cureţi, că Tu însuţi eşti bun şi milostiv".

    Astfel rugându-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit, pe vătaful casei părinţilor săi şi i-a zis: "Dintru început până într-acest ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ţie, stăpânul meu, ca să fii milostiv până în sfârşit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi şi să spui stăpânei voastre astfel: "Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă, se roagă ţie prin mine, zicând: "Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducându-ţi aminte de Stăpânul Hristos, să binevoieşti a veni la mine, căci eu am ceva de trebuinţă să-ţi spun".

    Deci, mergând slugă, a spus stăpânei sale cuvintele săracului. Iar ea a zis: "Au doară şi săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta spre dânsul nu pot, iar el voieşte să vorbească cu mine?". Şi a spus bărbatului său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: "Mergi, femeie, să nu te scârbeşti de săraci, pentru că pe aceştia i-a ales Dumnezeu". Iar ea nu l-a ascultat şi nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăşi a trimis, zicând: "După trei zile eu mor, iar dacă tu nu voieşti să mă vezi şi să vorbeşti cu mine, multă jale vei avea". Ea nici aşa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gândul, zicând întru sine: "Ce voieşte săracul acela să-mi spună?". După aceasta, abia s-a hotărât a merge la dânsul, auzind că i se apropiase moartea, vrând să afle ceva nou de la el.

    Deci, a ieşit din casă şi a poruncit slugilor să-l aducă înaintea sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale şi şi-a acoperit faţa ca să nu fie cunoscut de dânsa; apoi a început a grăi către dânsa astfel: "S-a sfârşit slujirea ce-mi faceţi mie, Doamnă, şi s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie, precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, Mie aţi făcut. Iar eu ca un sărac, neavând nimic, voi să-ţi las o binecuvântare, dar mai întâi te rog să-mi juri că vei face ceea ce îţi voi zice şi aşa vei lua binecuvântarea". Iar ea cu jurământ a făgăduit că va face ceea ce va zice.

    Atunci Cuviosul Ioan a zis: "Rogu-mă, ţie doamnă, ca după moartea mea să porunceşti să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, şi să nu mă acopere cu alte haine decât cu aceste zdrenţe în care sunt acum, pentru că sunt nevrednic de un loc mai cinstit şi de o îmbrăcăminte mai bună".

    Zicând acestea, a scos din sân Evanghelia şi i-a dat-o ei, zicând: "Aceasta să-ţi fie ca mângâiere în această viaţă, iar în veacul viitor să-ţi fie bună călătorie, cum şi bărbatului tău şi stăpânului meu". Ea, luând Evanghelia, o întorcea într-o parte şi într-alta, zicând: "Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru". Deci, alergând, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscând-o, a zis: "Cu adevărat această este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are şi dacă nu ştie de fiul nostru Ioan".

    Ducându-se amândoi la dânsul, îl întrebară, zicând: "Te jurăm cu Sfânta şi de viaţă făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta şi unde este fiul nostru Ioan?". Iar de trei ori fericitul, cunoscând că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi şi pentru acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă; şi suspinând din adâncul inimii sale, a zis, lăcrimând: "Eu sunt Ioan cel căutat de voi şi aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-aţi dat-o, când voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mâhnirii voastre, însă Evanghelia dată de voi m-a învăţat să iubesc mai mult pe Hristos, decât pe voi, părinţii mei, şi să iau asupră-mi jugul Lui cel bun".

    Auzind acestea, părinţii lui au privit cu dinadinsul trăsăturile feţei lui şi cunoscând după semn, după glas şi după altele asemenea, că el era cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca şi cum ar fi fost muţi; după ce şi-au venit în simţiri, nu ştiau ce să facă mai întâi; să se veselească că l-au aflat, ori să se tânguiască de moartea lui.

    Deci, cuprinzându-l şi îmbrăţişându-l, se căinau şi se tânguiau cumplit, zicând: "O! mult dorite şi mult chinuite fiule! O! durere a inimii noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele noastre! O! cât ai rănit inimile noastre, acum când te-am aflat, mai mult decât înainte, când ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne dă oarecare aşteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de la noi şi această mângâiere a nădejdii şi ai întors întru mâhnire acea puţină mângâiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvârşit în tăcere şi nu te-ai fi arătat că eşti viu; atunci n-ai fi făcut rană mai mare, nici patimă mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decât pierzarea! O! faţă dorită, care ai mâhnit atât pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăţi când ai venit, că aveam vreme să ne bucurăm şi să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să te fi săvârşit aşa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu ştim ce să facem: aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tânguim. O, nenorociţii de noi, cei mai ticăloşi decât toţi ticăloşii, noi îl aveam în mâinile noastre şi goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atâta sârguinţa! O! înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi? Câte suspinuri, câte bocete şi izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău ca acesta neasemuit?"

    Acestea şi altele asemenea acestora ziceau părinţii lui Ioan, vreme de patru ceasuri, şi mai ales mamă-sa cea mâhnită şi îndurerată, care îşi aducea aminte de urâciunea şi defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoştinţa lui - după cum s-a zis mai sus -, atunci se tânguia cu jale şi cu mângâiere, smulgându-şi părul capului şi bătându-şi pieptul şi faţa. Iar cuviosul slăbind câte puţin, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fiind pe braţele lor bunul biruitor.

    Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare şi toţi îl plângeau şi se înspăimântau de atâta răbdare neîntrecută şi neurmată a pustnicului. Iar maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului şi jurământul cu care se jurase lui, şi dezbrăcându-l de haina cea ruptă şi veche, l-a îmbrăcat în haine strălucite şi scumpe. Dar, o! minune şi dor fierbinte către Hristos, că chiar şi semnele pătimirilor şi luptelor le poftea sihastrul şi le avea mai iubite decât cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele ei de slăbănogire şi a rămas cu totul nemişcată. O! vedere străină şi prea înfricoşată. Tatăl cuviosului văzând-o slăbănogită şi cu totul nemişcată, i-a adus aminte porunca copilului şi cum a luat de pe dânsul hainele cele strălucite şi l-a îmbrăcat iarăşi cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa.

    Astfel s-a arătat copilul înţelepţitor al părinţilor săi, arătând Dumnezeu că nu numai copiii sunt datori a păzi poruncile părinţilor lor, dar şi ei pe ale copiilor lor, când cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscând ei, că pe cele aşa smerite le primeşte strălucirea corturilor de sus.

    Apoi au zidit şi o sfântă biserică în locul colibei, pe mormântul cuviosului, şi au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărţit-o săracilor, ca să fie şi pomul asemenea rodului. Vieţuind ei bine şi cu viaţă îmbunătăţită, s-au dus în împărăţia cerului; şi acum se veselesc veşnic cu prea- cuviosul lor fiu şi cu toţi sfinţii. Apoi au fost şi ei îngropaţi în biserica cea zidită de dânşii pe mormântul fiului lor.

    Aşa a fost viaţa Sfântului şi Cuviosului Ioan Colibaşul; astfel au fost nevoinţele şi răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinţei în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, în veci. Amin.