Pomenirea Sfinţilor Mucenic Evlampie şi Evlampia
În vremea împărăţiei lui Maximilian, fiind mare prigoană asupra creştinilor, mulţi dintre credincioşi, lăsându-şi casele, de frica prigonitorilor se ascundeau prin munţi, prin peşteri şi prin pustietăţi. În acea vreme, un tânăr de neam nobil, care îşi avea moşia în ţinutul Nicomidiei, anume Evlampie, creştin cu credinţa şi cu faptele, ascunzându-se împreună cu alţi creştini, a fost trimis de aceştia în cetate ca să cumpere pâine şi în ascuns să le-o aducă în pustie. Ajungând el în Nicomidia, a văzut deasupra porţilor cetăţii o poruncă împărătească scrisă pe hârtie privitoare la uciderea creştinilor. Evlampie a citit-o şi a râs de o aşa nebunie a necuratului împărat, care s-a înarmat nu spre vrăjmaşi, ci spre cei nevinovaţi, încât singur aduce la pustiire împărăţia sa, ucigând mulţime de popor creştinesc. Şi îndată închinătorii la idoli l-au prins pe fericitul Evlampie, l-au legat şi apoi l-au dus la nedreapta judecată. Iar judecătorul cel fără de lege, văzându-l pe Evlampie tânăr şi frumos la faţă, mai întâi l-a amăgit cu cuvinte viclene ca să se închine idolilor, zicându-i: "Însăşi faţa ta te arată că nu faci parte dintre oamenii cei proşti, ci că eşti de neam nobil şi cinstit. Deci să nu doreşti, frumosule tânăr, ca în deşert să pierzi un chip aşa de frumos ca acesta şi să aduci întru necinste neamul tău cel bun, ci îngrijeşte-te ca mai bine să-ţi înmulţeşti slava şi cinstea ta şi a întregului tău neam, pentru că de vei asculta porunca împărătească şi de te vei închina împreună cu noi zeilor, apoi vei fi cinstit şi slăvit de noi toţi, iar de la împărat vei primi daruri şi la o înaltă dregătorie te va ridica şi vei petrece în fericire zilele tale. Ascultă-mă, dar, pe mine, care te sfătuiesc de bine şi în acelaşi gând să fii cu noi. Iată, deschise îţi sunt capiştile, înainte îţi stau mulţime de zei, altarele sunt pline de jertfe şi toţi se veselesc de zei, închinându-se lor. Deci, intră şi tu şi te închină zeilor, ca şi tu să afli multe bunătăţi şi pe noi să ne umpli de veselie, iar pe zei îi vei avea întotdeauna milostivi".
Sfântul Evlampie, umplându-se de Duh Sfânt, a răspuns vicleanului judecător, zicând: "Inima ta este plină de înşelăciune şi pe buzele tale sunt cuvinte viclene; deşarte şi mincinoase sunt toate făgăduinţele tale. Nu mă vei amăgi pe mine, înşelătorule, şi cu acestea nu mă vei întoarce de la Hristosul meu. O! de ai voi tu să asculţi cuvintele mele cele nemincinoase şi sfatul meu cel neviclean şi de ai cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat pe care eu îl cinstesc şi mă închin Lui, eu ţi-aş fi făgăduit de la Dânsul, nu cinste şi mărire nevrednică, vremelnică şi deşartă, ci vrednică şi adevărată, precum şi daruri şi bogăţii pe care nici tu, nici împăratul tău, nici toată lumea nu le are acum. Dar de vreme ce eşti surd ca o aspidă şi nu asculţi pe acela care îţi grăieşte cuvinte folositoare, de aceea vei moşteni partea zeilor tăi în gheena focului, iar pentru aducerea necuratelor jertfe tu însuţi vei fi jertfă viermilor celor neadormiţi. Iar eu jertfesc jertfă de laudă, nu diavolilor, ci Dumnezeului meu şi voi da Celui Prea Înalt rugăciunile mele".
Judecătorul, auzind acestea, a început a-l îngrozi cu chinurile. Însă fără teamă el se arăta gata la toate muncile pentru Iisus Hristos, Domnul său. Atunci judecătorul a poruncit ca să fie dezbrăcat, întins la pământ şi bătut cu vine. Şi fiind bătut sfântul fără cruţare, a răbdat multă vreme cu bărbăţie şi deşi avea mare durere din cauza loviturilor ce i se dădeau, arăta ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere, cu aşa de mare bărbăţie suporta chinurile. Iar schingiuitorul, văzând răbdarea lui, s-a pornit cu şi mai crudă minie împotriva lui şi a poruncit să fie spânzurat pe un lemn şi să-i strujească trupul cu unelte de fier. Şi era atât de rănit mucenicul, încât se vedeau şi oasele prin rănile lui cele adânci. Iar după acele chinuri mucenicul zăcea pe pământ, rănit şi însângerat tot, încât tot trupul lui era o rană; şi nici nu s-au sfârşit durerile, căci alt chin a scornit judecătorul asupra lui: a poruncit ca să-i lege şi să-i strângă tare degetele de la mâini şi de la picioare cu nişte curele subţiri, chinuri pe care mucenicul le răbda cu multă durere încât încheieturile degetelor se desfăceau din alcătuirile lor.
Nici cu aceasta nu s-a potolit minia schingiuitorului, ci a mai adăugat încă şi alte chinuri, pentru că a poruncit să fie înroşit în foc un pat de fier şi pe acel pat să fie întins sfântul, ca astfel, rămăşiţa trupului său să se topească ca ceară în văpaia focului. Şi fiind înroşit în foc acel pat, Sfântul Evlampie şi-a făcut semnul crucii şi s-a culcat pe acel pat ca pe un aşternut moale şi trupul lui se frigea şi se topea ca nişte carne de mâncare şi era gata să moară într-un chin ca acela - pentru că nu mai era cu putinţă ca trupul să rămână viu în acel foc - însă Atotputernicul Dumnezeu îl ţinea viu pe robul Său şi stătea sufletul în el mai presus de fire, ca astfel puterea lui Dumnezeu să strălucească desăvârşit şi răbdarea mucenicului să fie văzută de toţi.
Când aşteptau toţi ca Evlampie să adoarmă cu somnul morţii pe acel pat înroşit, îndată sfântul a simţit în el o putere şi, sculându- se de pe pat, umbla sănătos ca şi cum n-ar fi fost chinuit. Şi crezând din tot sufletul în Domnul Dumnezeul său, s-a prefăcut că şi cum s-ar învoi cu necredinţa păgânilor. Pentru aceea îl duseră cu cinste în capiştea idolească şi toţi se bucurau împreună cu judecătorul, parându-le că Evlampie s-a depărtat de Hristos şi vrea să se închine la idolii lor. Mulţime de popor, urmându-l, mergeau la capişte, iar sfântul se ruga în sine cu tot dinadinsul lui Dumnezeu şi către Iisus Hristos să arate puterea Sa, să lumineze pe poporul cel orbit şi să se preamărească numele Său cel Sfânt. Şi când a intrat în capişte l-a văzut pe idolul Marte, cel mai mare şi mai frumos dintre idoli şi apropiindu-se de acela a zis: "Cu numele Domnului meu Iisus Hristos îţi poruncesc, idole mut şi neînsufleţit, să cazi la pământ şi să te faci praf". Şi acestea zicându-le sfântul, îndată idolul a căzut cu zgomot mare şi s-a sfărâmat în bucăţi. Acest lucru văzându-l oamenii, au strigat: "Dumnezeul creştinilor este mare şi puternic". Apoi, mulţi oameni din acel popor au crezut în Hristos, iar judecătorul s-a pornit cu şi mai mare mânie împotriva lui Evlampie şi, luându-l, l-a supus iarăşi la chinuri.
Auzind acestea sora lui, care se numea Evlampia, cum că fratele ei Evlampie pătimeşte chinuri pentru Hristos, a alergat degrabă acolo şi stând în mijloc, cu mare glas a zis către fratele ei: "Oare nu o maică ne-a născut pe noi? Oare nu acelaşi piept ne-a hrănit pe noi? Şi nu suntem amândoi învăţaţi a crede în Unul Dumnezeu? Deci, pentru ce tu, pătimind pentru Hristos, mă lipseşti pe mine de aceeaşi cinste? Pentru ce nu mi-ai spus şi mie, ca de la început să sufăr împreună cu tine toate chinurile? Pentru că şi eu vreau să mor pentru Domnul meu ca şi tine, ca să ştie toţi schingiuitorii că sunt creştină şi sunt gata să mor pentru Hristos". Iar către judecător a zis: "Ascultă-mă, judecătorule, ca să ştii cine sunt: sunt roaba lui Hristos. El este viaţa mea şi bucuria sufletului meu. Pe El îl iubesc şi Lui voiesc să-i fiu jertfită; deci pregăteşte foc, adu fiare, pune roatele cele de chinuri, ascute săbiile şi scorneşte orice chinuri voieşti şi chinuieşte-mă pe mine pentru Hristosul meu, căci sunt gata să le rabd pe toate, la fel cum a răbdat şi iubitul meu frate, Evlampie".
Atunci călăul judecător auzind acestea, a poruncit că sfânta să fie bătută peste obraz. Şi au bătut-o aşa multă vreme, încât frumuseţea feţei sale s-a schimbat şi îi curgea sânge din nas şi din gură. Iar Sfântul Evlampie o întărea pe sora sa cu cuvinte de mângâiere, zicând: "Nu te teme, soro, de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide". Apoi, după porunca călăului, a fost pregătită o căldare cu apă fiartă, ca să fie aruncaţi amândoi, Evlampie şi Evlampia. Şi când voiau să-i arunce, Evlampie, grăbindu-se, a intrat singur în căldare, iar Evlampia, ca o copilă tânără, a început a se cam înfricoşa. Şi fratele ei, văzând-o că se îndoia, o chemă la sine, în căldarea care fierbea, zicându-i: "Nu te teme, soro, îndrăzneşte de intră aici, căci precum mă vezi pe mine nevătămat şi nesimţind nici o durere, aşa şi tu, numai de te vei atinge de căldarea aceasta arzătoare şi îndată vei simţi ajutorul lui Dumnezeu şi vei rămâne nevătămată".
Sfânta, auzind acestea, a intrat degrabă alături de fratele ei în căldare şi îndată s-a stins puterea focului şi căldarea s-a răcit, iar sfinţii, rămânând nevătămaţi, cântau şi îl slăveau pe Dumnezeu. Poporul, văzând şi această minune, două sute de bărbaţi au crezut în Hristos, care, mărturisindu-se că sunt creştini, au murit ucişi cu sabia de mâinile nelegiuiţilor închinători de idoli. Iar judecătorul cel fără de lege a poruncit să-i scoată ochii Sfântului Evlampie iar Sfânta Evlampia să fie spânzurata de păr şi să fie bătută. Şi ea, răbdând, zicea: "Mulţumesc Ţie, Dumnezeule, Ziditorul meu, că m-ai învrednicit pe mine, roaba Ta, să pătimesc pentru Sfântul numele Tău". Apoi judecătorul a poruncit să fie încins foarte tare un cuptor şi să fie aruncaţi sfinţii în acel cuptor. După ce au ars cuptorul, Sfântul Evlampie, fiind orb, a fost dus de mână de către ostaşi şi a fost aruncat acolo. Pe Sfânta Evlampia nu trebuia s-o ducă cineva şi s-o arunce acolo, ci a mers singură cu bucurie şi degrabă a intrat ca într-o cameră în acel cuptor înfierbântat. Însă nici acolo sfinţii n-au fost vătămaţi, pentru că focul s-a schimbat în răcoare, iar ei, umblând prin mijlocul văpăii, glăsuiau cântarea celor trei tineri din Babilon şi binecuvântau pe Dumnezeu.
Judecătorul, neştiind ce să mai facă cu dânşii, a hotărât să fie tăiaţi de sabie. Legându-le mâinile la spate ostaşii i-au dus departe, iar când au ajuns la locul de pedeapsă, Sfântul Evlampie şi-a pus sub sabie cinstitul său cap şi ostaşii l-au tăiat, iar Sfânta Evlampia, mai înainte de a fi ucisă şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar ostaşii văzând-o moartă nu i-au mai tăiat capul. Şi aşa Sfântul Evlampie, împreună cu sora lui Evlampia, sfîrşidu-şi nevoinţa muceniciei, au mers împreună la purtătorul de nevoinţă Hristos, ca să ia de la El cununa despărţirii. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicească şi pe noi împărăţiei Sale Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea şi mărirea în veci. Amin.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Monahi din Mănăstirea Zografu
După ce împăratul Mihail Paleologul a semnat nelegiuita unire cu Roma de la Lyons, ca să poată obţine sprijin militar din Occident împotriva bulgarilor şi sîrbilor, monahii din Sfîntul Munte au trimis împăratului scrisoare prin care înfierau această unire eretică şi îl rugau pe împărat să se lepede şi el de ea, şi să se întoarcă la ortodoxie. Papa a trimis o armată întreagă în ajutorul împăratului. Latinii [romano-catolicii] au intrat în Sfîntul Munte şi au comis atrocităţi mai barbare şi mai bestiale decît cele comise de turci de-a lungul a cinci sute de ani. După ce i-au spînzurat pe toţi Părinţii din Protaton [Sinaxa Sfîntului Munte, forul conducător al Athosului] şi au omorît mulţime de monahi din Mînăstirile Vatopedi, Ivirul, şi altele, ei s-au repezit cu sălbăticie diavolească şi ucigaşă auspra Mînăstirii Zografu. Fericitul Egumen Toma a sfătuit obştea ca oricine dintre ei doreşte să scape cu viaţă, să iasă din Mînăstire şi să se ascundă, iar cei care vor să moară de moarte mucenicească, să rămînă. Astfel, în mînăstire au rămas douăzeci şi şase de bărbaţi: Egumenul, douăzeci şi unu de monahi şi patru mireni, lucrători cu mîinile la mînăstire. Ei cu toţii s-au închis în turnul mînăstirii. Latinii au năvălit înăuntru şi au dat foc turnului. Astfel şi-au aflat mucenicească moarte prin foc cei douăzeci şi şase de monahi eroi, mărturisitori ai lui Hristos. În timp ce turnul ardea în vîlvătaia focului, cei dinăuntru cîntau sfinţii psalmi ai lui David şi Imnul Acatist către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria. Ei şi-au dat sfintele lor suflete în Mîna lui Dumnezeu în zece zile ale lunii octombrie, din anul 1283. În luna decembrie a aceluiaşi an a murit în mizerie împăratul Mihail Paleologul cel lipsit de onoare şi de cinste, pe cînd Regele Milutin al Sîrbilor s-a ridicat împotriva lui, şi ca apărător al ortodoxiei.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Teofil Mărturisitorul
Fericitul Teofil s-a născut din părinţi creştini, aproape de cetatea Tiberia, şi la vârsta de trei ani s-a luminat cu sfântul botez. Odată, părinţii săi au mers cu dânsul la muntele Selonului, la sfântul părinte Ştefan, pentru binecuvântare. Sfântul Ştefan i-a binecuvântat pe ei şi pe fericitul Teofil, fiul lor şi, folosindu-i mult cu vorba şi învăţătura sa, i-a liberat în pace. Din acea vreme copilul Teofil, fiind bun şi blând, sporea în învăţătură cu binecuvântarea părintelui, învăţând cu tot dinadinsul dumnezeieştile cărţi. Ajungând el l-a vârsta de treisprezece ani, a mers iarăşi la cuviosul părinte Ştefan, care, văzându-l, l-a întrebat: "Fiule, din care pricină ai venit la noi?". Iar tânărul a răspuns: "Tu m-ai chemat, cinstite părinte, şi eu, lăsându-mi părinţii, am venit la tine". Cuviosul a zis: "Când te-am chemat, fiule, şi ce ţi-am zis?" Copilul a răspuns: "Pe când umblam prin cetate, tu, părinte, mi te-ai arătat mie şi căutând la mine, mi-ai zis: Fiule Teofile, te-ai depărtat de la Domnul Care a zis: "Ia-ţi crucea ta şi urmează Mie". Şi pentru aceste cuvinte eu am rămas cu inima rănită şi ţi-am urmat ţie până la poarta ogrăzii tale, la care, ajungând, tu te-ai făcut nevăzut, iar eu am găsit poarta închisă, şi acum, sfinte părinte, să nu-ţi întorci faţa ta de la mine, căci voiesc să mă mântuiesc".
Cuviosul s-a minunat auzind aceste cuvinte, pentru că ştia că nu ieşise nicăieri din chilia sa, şi a mulţumit lui Dumnezeu de această chemare minunată a copilului cel fără de răutate pe care, primindu-l, îl învăţa frica de Dumnezeu şi-l povăţuia la viaţa călugărească, la slujbă şi la post. Iar după trei ani, copilul, deprinzându-se bine de la bunul său povăţuitor spre toate nevoinţele călugăreşti, cuviosul Ştefan a chemat pe egumenul din lavră şi i l-a încredinţat lui pe copilul cel ascultător şi smerit ca să-l facă călugăr, iar egumenul, luându-l cu dânsul, l-a dus în lavră şi l-a călugărit. Şi a devenit Teofil călugăr iscusit, împodobit cu toate bunătăţile şi, vieţuind ca un înger între fraţi, le era tuturor de folos.
Părinţii, neştiind unde se află iubitul lor fiu, s-au întristat foarte tare pentru dânsul şi îl căutau neîncetat pretutindeni, ca să-l afle pe dânsul; iar el pentru dragostea lui Dumnezeu, ascunzându-se de toţi cunoscuţii, slujea în taină Dumnezeului său, în mijlocul bunilor nevoitori. Şi trecând câţiva ani, părinţii au aflat unde era fiul lor şi, ducându-se la lavră, l-au rugat cu lacrimi în ochi pe egumen să le arate pe fiul lor. Iar egumenul, neînduplecat, nu voia să le arate pe Teofil, dar văzând întristarea lor şi amarele lor lacrimi, i s-a făcut milă de dânşii şi l-a chemat pe Teofil şi i-a dat voie ca să se vadă cu părinţii săi; şi când au văzut părinţii că este în chip monahicesc, în loc să se bucure, mai mult s-au întristat. Şi au petrecut câteva zile în lavră, privind viaţa sfinţilor părinţi, şi au luat aminte la cuvintele lor folositoare. Apoi au plănuit ca din averea lor să zidească o mănăstire şi să-l aşeze în ea pe fiul lor Teofil, şi l-au rugat stăruitor pe egumenul lavrei să-l lase pe Teofil la casa lor împreună cu alţi fraţi, făgăduind să săvârşească degrabă lucrul pe care şi-l puseseră în gând. Dar egumenul nu a încuviinţat aceasta, zicându-le: "Nu este bine ca un călugăr tânăr să se apropire de părinţii şi de cunoscuţii săi. Iar Dumnezeu, Cel ce rânduieşte toate cele de folos şi-a descoperit voia Sa pentru Teofil, căci avea să minuneze voile Sale întru dânsul".
Pe când părinţii supărau cu cererea lor pe egumen, acesta, chemând pe fraţi, le-a poruncit să petreacă în post şi rugăciuni toată noaptea, până ce va adeveri Dumnezeu dacă se cuvine ca să-l lase pe Teofil după cum cereau părinţii lui sau nu. Şi făcând rugăciuni cu stăruinţă, a treia zi s-a auzit în biserică un glas care poruncea ca Teofil să fie lăsat. Atunci au cunoscut toţi că însuşi Dumnezeu are trebuinţă de el şi, făcând rugăciuni pentru dânsul, l-au liberat cu binecuvântare, dându-i câţiva fraţi în ajutor pentru preamărirea lui Dumnezeu.
Părinţii, luându-l, s-au dus întru ale lor, bucurându-se şi au zidit degrabă mănăstire, apoi au adunat în ea călugări, îndestulându-i cu de toate, dând odihnă robilor lui Dumnezeu. Iar Teofil, petrecând în acea mănăstire, strălucea ca o lumină cu bunătăţile sale, ale cărui fapte bune văzându-le cu toţii şi folosindu-se de ele, Îl preamăreau pe Tatăl cel ceresc.
Vieţuind el pustniceşte ani îndelungaţi, a ridicat vrăjmaşul hulă asupra cinstitelor şi sfintelor icoane şi a pornit prigoană asupra celor care se închinau la icoane, prin nelegiuitul împărat Leon, luptător împotriva icoanelor, care ura podoaba cea frumoasă a Casei lui Dumnezeu şi a răpit înfrumuseţarea Bisericilor lui Dumnezeu căci, aruncând sfintele icoane în noroi, le-a călcat în picioare şi le-a dat foc şi pe mulţi oameni binecredincioşi i-a schingiuit pentru că se închinau la icoane. Iar Sfântul Teofil din toate puterile s-a împotrivit la aceasta şi cu bună sa pricepere îi învăţa pe toţi să păzească cu cinstea cea cuviincioasă sfintele icoane şi să se închine sfântului celui închipuit pe dânsele.
Aflând despre aceasta, împăratul Leon Isaurul a trimis pe ostaşii săi şi l-au prins pe Teofil şi, aducându-l înaintea lui, el i-a poruncit să se lepede de închinarea la sfintele icoane; dar Teofil nu s-a supus. Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul Teofil să fie bătut cu vine de bou şi legându-i mâinile la spate, l-au purtat prin cetatea Niceei ca pe un tâlhar, făcându-l de râs şi de batjocură. Apoi unul dintre ostaşi, pe nume Longhin, s-a alăturat Sfântului Teofil şi a ocărât nebunia împăratului şi îi învăţa pe ceilalţi să cinstească sfintele icoane; iar prigonitorul, întinzându-l pe ostaş pe pământ, a ars multe icoane pe capul lui. Sfântul Teofil, fiind purtat prin toată cetatea Niceei, iarăşi a stat înaintea judecăţii nelegiuitului împărat şi, vorbind cu îndrăzneală înaintea lui, apăra sfintele icoane şi mustra rătăcirea lui. Iar răucredinciosul împărat, nesuferind mustrarea, a poruncit ca Sfântul Teofil să fie dezbrăcat şi să-l răstignească în chipul crucii la doi stâlpi şi cu vine uscate să fie bătut şi pe la spate şi în faţă. Fiind astfel bătut sfântul, curgea sânge din trupul lui cel rănit, încât se înroşea pământul. Văzând acest lucru, împăratul s-a făcut mai cumplit decât o fiară, căci întocmai că fiarele cele sălbatice care, când văd sânge atunci se fac şi mai cumplite, aşa şi înrăutăţitul muncitor, la vederea sângelui mucenicesc s-a pornit cu o şi mai mare mânie împotriva lui Teofil şi, sculându-se de pe scaunul său, a început să-l lovească peste obraz pe sfânt. După aceasta, arzând în foc nişte cizme de fier, a poruncit ca să-l încalţe pe sfânt cu ele şi să-l alerge pe drum. Toate aceste cazne erau răbdate cu vitejie de bunul pătimitor.
Văzând aceste lucruri un nobil, pe nume Ipatie, minunându-se de bărbăteasca răbdare a lui Teofil, l-a luat pe acesta din mâinile slugilor care-l chinuiau şi, aducându-l la sine, i-a zis: "Ori tu, Teofile, eşti nebun închinându-te la icoane, sau noi toţi care nu ne închinăm? Au doară nu are împăratul şi toată suita lui atâta pricepere să judece dacă se cade a se închina asemănării lui Dumnezeu celei zugrăvite, ori nu? Căci dacă s-ar fi cuvenit să ne închinăm icoanelor, apoi nu ar fi poruncit Dumnezeu în Lege: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici altă asemănare". Iar sfântul a zis: "Te văd pe tine, nobilule, că ştii carte; deci, să vorbeşti cu mine". Şi a început a-i grăi despre cinstirea sfintelor icoane, din dumnezeiasca Scriptură, arătându-i că în Vechiul Testament cinstirea icoanelor se închipuia în şarpele cel de aramă, înălţat de Moise în pustie, şi în heruvimii cei de aur care erau puşi pe Chivotul Legii, iar în Noul Testament, însuşi Domnul a dat chipul Său pe mahrama lui Avgar, împăratul Edesei.
Grăindu-i multe despre aceasta, Sfântul Teofil a învins pe nobilul Ipatie, care i-a zis: "Adevărate sunt cuvintele tale, bătrânule cinstit. O! de ar veni împăratul nostru întru această înţelegere! Eu mă voi strădui să-l sfătuiesc de voi putea. Iar tu, luând libertate de la mine, du-te la chilia ta". Şi sfântul s-a mâhnit că nu şi-a săvârşit calea muceniciei, însă având rănile, se bucura grăind ca şi Apostolul: "Mă bucur întru pătimirile mele că împlinesc lipsa patimilor lui Hristos în trupul meu, pentru Trupul Lui care este Biserica". Apoi, întorcându-se la mănăstirea sa, i-a umplut de bucurie şi de fericire pe fraţii săi. Şi după puţină vreme s-a înştiinţat că se apropia mutarea lui către Dumnezeu. Şi, alcătuind cuvinte înţelepte de păstor, a învăţat pe fraţi şi, binecuvântându-i, s-a dus către Domnul.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Theotecnus
El a fost ofiţer roman la Antiohia în timpul domniei împăratului Maximian. Cînd 1-a silit împăratul să jertfească idolilor, el a zis: „Eu în Hristos Domnul cred, şi Lui Unuia îi aduc jertfă, jertfă vie, chiar pe mine însumi”. El a fost torturat bestial, apoi înecat în mare, cu o piatră grea atîrnată de gît. El a luat cu cinste mucenicia şi s-a încununat cu cununa nepieritoare a veşnicei slave.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Vassian
În timpul domniei dreptcredinciosului împărat Marchian, acest sfînt a sosit la Constantinopol din Antiohia, la anul 450. Mare a fost nevoinţa lui, şi mare şi puterea făcătoare de minuni lui dăruită de la Domnul. Sfîntul Vassian a dobîndit la Constantinopol cam la trei sute de ucenici, între ei s-a numărat şi Sfînta Matrona. Împăratul Marchian a ctitorit o slăvită mănăstire întru numele Sfîntului Vassian, care există şi în ziua de azi.
Cântare de laudă la Sfinţii Preacuvioşi Părinţi de la Mănăstirea Zografu
Vitejii de la Zografu cavaleri ai Adevărului sînt,
Care pe ei s-au jertfit pentru ortodoxa credinţă.
Ei pe mîndri i-au umilit, pe neruşinaţii latini,
Înălţîndu-se la Dumnezeiasca împărăţie cu sufletul.
Flăcările turnului se înălţau la cer,
Din al lor mijloc se înălţau cîntările de laudă
Ale monahilor.
La această cutremurată minune întregul cer şi îngerii
Au privit,
Pe cînd asasinii viermuiau sub ziduri.
Egumenul sfânt Toma, ca un adevărat tată,
Pe fiii lui duhovniceşti îi îmbărbăta.
El cu dînşii
Psalmii lui David început-a să cînte:
„Cela ce pre Domnul slăveşte, de moarte nu se teme,
Iar cel care moare pentru Dumnezeu, nu va pieri”.
Iată se aduce jertfa, iar altarul jertfei rămîne:
Trupurile se ard, iar sufletele se înalţă sus.
Prin astă jertfă a Mănăstirii Zografu slavă sporeşte,
Cu adevărată mărire, pînă în veac.
Sfintul Mare Mucenic şi Biruitor Gheorghie
Pe ai săi iubiţi cavaleri îi încunună,
Iar Maica lui Dumnezeu îi cinsteşte
Pe noii cereşti cetăţeni.
Se bucură Biserica întru aceşti cavaleri ai dreptăţii
Ei sînt copiii ei, ramurile ei de rod.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu