Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu ,Sfântul Cuvios Andronic , Sfânta Cuvioasă Atanasia 9 Octombrie

Sfântul Apostol Iacob era fiul lui Alfeu şi fratele lui Matei, vameşul şi evanghelistul. Când Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia cu trupul pe pământ şi alegea pentru vrednicia apostolească pe oamenii cei fără de răutate şi drepţi, ca să-i trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, atunci l-a ales pe acest Iacob şi ca pe un vrednic l-a numărat în ceata apostolească. Iar Iacob a fost dintre cei doisprezece apostoli, însuşi văzător şi ucenic al lui Hristos, propovăduitor al Tainelor şi următor paşilor Lui şi împreună cu ceilalţi Apostoli, primind Sfântul Duh care s-a pogorât asupra lor în limbi de foc, a mers la diferite neamuri şi popoare ca să propovăduiască pe Hristos, să povăţuiască şi să-i aducă pe cei rătăciţi la calea mântuirii.

     Aprinzându-se cu râvna cea dumnezeiască, ca focul a ars spinii necredinţei, a sfărâmat idolii şi le-a risipit capiştile, a tămăduit multe boli şi a gonit din oameni duhurile necurate şi viclene şi a adus Domnului nostru Iisus Hristos mulţime de popor, de la care şi-a câştigat numele cel nou: sămânţa dumnezeiască, căci semănând în inimile oamenilor cuvântul dumnezeiesc a sădit şi a sporit dreapta credinţă; pentru aceasta s-a numit "sămânţa dumnezeiască". Şi înconjurând multe ţări, a semănat sămânţa cea cerească şi, adunând spicele mântuirii omeneşti, a sfârşit alergarea sa pe urma lui Hristos, pentru că s-a făcut următor al patimilor Lui, şi fiind pironit pe cruce şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Şi această "dumnezeiască sămânţa" - adică Sfântul Iacob - a fost adunată cu roduri însutite în cereasca jitniţă unde, săturându-se însuşi de vederea feţei lui Dumnezeu, şi nouă ne mijloceşte aceeaşi săturare cu rugăciunile sale.

Sfântul Cuvios Andronic si Sfânta Cuvioasă Atanasia 

În vremea lui Teodosie cel Mare, împăratul grecesc, era un om în Antiohia anume Andronic, care se îndeletnicea cu meşteşugul de zlătar (lucrător de aur şi argint). Acesta a luat de nevastă pe fiica altui zlătar, pe care îl chema Ioan. Numele acestei femei era Atanasia, care însemnează "nemurire", căci, cu adevărat, slavă nepieritoare şi-a câştigat prin viaţa ei cea sfântă, precum va arăta sfârşitul vieţii ei.

Andronic şi Atanasia, vieţuind cu cinste şi cu dumnezeiască plăcere, s-au înfrumuseţat cu toate bunătăţile, iar bogăţia lor, întru care erau îndestulaţi, o împărţeau în trei părţi: o parte o dădeau la săraci, alta o dădeau pentru împodobirea bisericii, iar altă o ţineau pentru trebuinţa casei lor. Şi erau cinstiţi şi iubiţi de toţi ceilalţi cetăţeni pentru blândeţea şi faptele lor cele bune. Ei au avut un fiu căruia i-au pus numele Ioan. Iar după aceea li s-a născut şi o fiică căreia i-au dat numele de Maria. Apoi, după naşterea celor doi copii, n-au mai voit a se cunoaşte trupeşte, ci vieţuiau ca frate şi soră, iar sârguinţă şi grija lor cea mare era pentru săraci, pentru că-i cercetau pe cei bolnavi, îi spălau, îi hrăneau, îi îmbrăcau şi cu averea lor erau mângâierea străinilor şi săracilor. Şi în toate săptămânile, miercurea şi vinerea o petreceau în post şi în rugăciuni. Vieţuind ei aşa, a voit Dumnezeu să-i cheme la viaţa cea mai desăvârşită ca, lăsându-le toate, să meargă după Domnul lor Iisus Hristos, Care ne-a lăsat nouă pildă să urmăm paşilor Lui. După doisprezece ani ai vieţii lor casnice, a venit într-o zi Atanasia de la biserică după cântarea de dimineaţă şi i-a găsit pe amândoi copiii ei gemând, iar ea, tulburându-se, a stat aproape de patul lor. Andronic a venit mai târziu de la biserică şi a început a o striga pe femeia lui, iar ea a răspuns: "Nu te mânia pe mine, domnul meu, de vreme ce copiii noştri sunt cuprinşi de febră mare". Şi, pipăindu-i, Andronic i-a aflat aşa cum îi spusese Atanasia şi suspinând, a zis: "Fie voia Domnului". Apoi s-a dus afară din cetate, la biserica Sfântului Mucenic Iulian, pentru că acolo erau îngropaţi părinţii lui şi zăbovind în biserică la rugăciune, până la al şaselea ceas, în acea vreme au murit amândoi copiii lui: fiul său, Ioan, care avea doisprezece ani, şi fiica sa, Maria, care avea zece ani.

     Întorcându-se Andronic de la rugăciune, a auzit în casa sa plângere şi tânguire şi, mâhnindu-se, a alergat în grabă şi a găsit acolo multă lume adunată în curtea lui, iar amândoi copiii zăceau morţi. Intrând în camera sa de rugăciune, s-a aruncat înaintea chipului Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zicând cuvintele dreptului Iov: "Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce. Domnul a dat, Domnul a luat, precum a voit Domnul aşa a făcut, fie numele Domnului binecuvântat în veci". Atanasia, plângând pentru fiii săi, atât de mult a slăbit din pricina mâhnirii încât era aproape de moarte, pentru că zicea: "Să mor şi eu ca fiii mei". Iar când au fost îngropaţi fiii lor s-au adunat toţi cetăţenii şi a venit însuşi patriarhul cu tot clerul său. Copiii au fost îngropaţi în biserica Sfântului Iulian, acolo unde erau îngropaţi şi bunicii lor.

     Atanasia, după îngroparea copiilor, nu mai voia să meargă în casa ei, ci şedea lângă mormântul lor, plângând, iar la miezul nopţii i s-a arătat Sfântul Mucenic Iulian, în chipul unui călugăr, şi i-a zis: "O, femeie! pentru ce nu laşi pe cei ce sunt aici să se odihnească!" Iar ea a răspuns: "Nu te mânia pe mine, Sfinte Iulian, de vreme ce sunt mâhnită, pentru că doi copii am avut şi i-am îngropat astăzi pe amândoi". Iar el a zis: "Câţi ani aveau copiii tăi?" A răspuns ea: "Unul avea doisprezece ani, iar celălalt avea zece ani". Şi a întrebat-o sfântul: "Dar de ce plângi pentru dânşii? Mai bine ai face de ai plânge pentru păcatele tale. Căci îţi zic ţie: în chipul în care firea omenească caută mâncare, pe care trebuie s-o aibă, aşa şi copiii se hrănesc cu bunătăţile cereşti de la Hristos, pe care Îl roagă, zicând: "Dreptule Judecător, ne-ai lipsit de cele pământeşti şi pentru aceasta nu ne lipsi de bunătăţile cereşti"". Iar ea, auzind acestea, şi-a schimbat mâhnirea în bucurie, şi a zis: "Dacă fiii mei vieţuiesc în ceruri, apoi de ce plâng eu?" Apoi s-a întors ca să vorbească mai mult cu cel ce i se arătase şi nu l-a mai văzut şi l-a căutat prin toată biserica, dar nu l-a mai aflat. Apoi l-a întrebat pe portarul care păzea uşa bisericii, zicând: "Unde este părintele acela care a vorbit acum cu mine?" Portarul i-a răspuns: "Nu vezi că uşile sunt încuiate şi nu a intrat nimeni aici? Apoi de ce zici că a vorbit cineva cu tine?".

     Atunci Atanasia a cunoscut că aceea a fost vedenie şi s-a înspăimântat şi, ducându-se la casa ei, a povestit bărbatului ei ceea ce văzuse şi auzise şi apoi s-a mângâiat şi s-a liniştit. Şi Atanasia a zis către Andronic: "Domnul meu, încă de când trăiau copiii noştri voiam să-ţi spun, dar mă îndoiam şi iată că acum, după moartea lor, te rog să mă duci pe mine la o mănăstire, ca să-mi plâng acolo păcatele mele, căci Domnul, luându-i pe copiii noştri, ne va face pe noi mai buni la slujba Sa". Iar el i-a zis: "Să mergi să-ţi cercetezi gândul tău o săptămână şi de nu-ţi vei schimba acest gând, ne vom sfătui despre aceasta amândoi". Iar ea, aşteptând multe zile, nu şi-a schimbat gândul, ci cu mai mult dor s-a umplut de viaţa singuratică şi cerea voie de la bărbatul ei s-o lase la mănăstire. Iar Andronic a vorbit cu tatăl ei şi i-a zis: "Iată, noi vrem să mergem la sfintele locuri ca să ne închinăm, iar ţie îţi încredinţăm casa şi toată averea noastră şi ne rugăm ţie, de ni se va întâmpla ceva rău pe cale, să împarţi averea noastră la cei care au trebuinţă, iar casa noastră s-o faci bolniţă pentru săraci şi gazdă pentru străini".

     Andronic, încredinţându-şi casa şi averea socrului său, i-a eliberat pe toţi slujitorii săi. Apoi, într-o noapte, Andronic şi Atanasia s-au sfătuit amândoi, au luat puţină avere pentru călătorie şi, nefiind ştiuţi de nimeni, au ieşit din casa lor şi au apucat calea străinătăţii, încredinţându-se voinţei lui Dumnezeu. Şi, trecând de cetate, fericită Atanasia, întorcându-se, a văzut de departe casa sa şi căutând spre cer a zis: "Dumnezeule, Cel ce ai zis lui Avraam şi Sarei: "Ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi mergi în pământul pe care ţi-l voi arăta ţie", Tu caută şi spre noi şi du-ne pe noi întru frica Ta. Iată, pentru Tine am lăsat casa noastră deschisă, deci să nu ne închizi nouă uşile împărăţiei Tale". Apoi, plângând amândoi, au mers în calea lor.

     Ajungând la Ierusalim, s-au închinat la sfintele locuri şi, vorbind cu mulţi părinţi, au luat binecuvântare de la dânşii. Apoi s-au dus şi în Alexandria, ca să se închine Sfântului Mucenic Mina. Andronic a văzut pe un mirean sfădindu-se cu un călugăr şi a zis către mirean: "De ce te sfădeşti cu călugărul?" Mireanul a răspuns: "Călugărul a închiriat dobitocul meu ca să meargă la schit şi eu i-am zis: "Să mergem acuma, ca să călătorim noaptea şi dimineaţă, la ora zece, vom ajunge la schit mai înainte de a se ivi arşiţa cea mare", iar el nu vrea să mă asculte". Apoi Andronic l-a întrebat: "Mai ai şi un alt dobitoc?" Omul a răspuns: "Mai am". Iar Andronic a zis: "Mergi şi adu-l ca să-l închiriez de la tine, de vreme ce şi eu vreau să merg la schit". Şi Andronic a zis soţiei sale: "Tu să rămâi aici, până ce voi merge la schit, ca să mă binecuvânteze părinţii". Iar ea i-a răspuns: "Ia-mă şi pe mine cu tine". El i-a răspuns: "Nu este obiceiul să meargă şi femeile la schit". Apoi ea, plângând, i-a grăit lui: "Dă-ţi cuvânt în faţa Mucenicului Mina că mă vei duce şi mă vei lăsa în mănăstirea de maici". Iar el a făgăduit să-i îndeplinească dorinţa, apoi au mers la schit şi au fost binecuvântaţi de către părinţii schitului.

     Auzind de părintele Daniil, a mers la dânsul şi s-a plecat cu smerenie înaintea lui, iar după rugăciune, vorbind cu el, i-a spus toate cele despre dânsul şi despre soţia lui Atanasia. Apoi cuviosul Daniil i-a grăit: "Să aduci pe soţia ta şi vă voi scrie carte la Tebaida, ca să o duci pe ea acolo şi să o aşezi în mănăstirea de femei". Şi, mergând, Andronic a adus-o noaptea pe fericită Atanasia la sfântul stareţ Daniil, care, vorbind cu dânşii cuvinte de mântuire foarte folositoare, le-a scris o scrisoare, i-a binecuvântat şi i-a trimis la mănăstirea Tavenisiotului. Şi mergând acolo, fericitul Andronic a aşezat-o pe sfânta sa soţie, Atanasia, în mănăstirea de femei şi îmbrăcându-se în chipul îngeresc (adică s-a făcut călugăriţă), petrecea o viaţă îngerească. Iar Andronic s-a întors la cuviosul părinte Daniil care l-a făcut călugăr şi, învăţându-l viaţa cea îmbunătăţită, i-a dat o chilie ca să vieţuiască liniştit şi singur într-însa.

     Fericitul Andronic a petrecut în linişte doisprezece ani, nevoindu-se în călugărie. După aceşti ani, a rugat pe părintele Daniil să-l lase să se ducă la Ierusalim, să se închine sfintelor locuri, iar părintele Daniil, făcând rugăciune şi binecuvântându-l, l-a lăsat să plece. Apoi părintele Andronic, mergând în părţile Egiptului, a stat să se odihnească puţin sub un molift şi, după rânduiala lui Dumnezeu, a văzut-o pe fericită Atanasia, femeia lui, care mergea în chip bărbătesc şi s-a închinat ca altui părinte. Şi Atanasia l-a recunoscut pe bărbatul ei, dar el nu a recunoscut-o căci cum era cu putinţă să o mai recunoască, când faţa i se vestejise de înfrânare şi era neagră şi pe lângă acestea îşi schimbase şi portul, luând îmbrăcăminte bărbătească. Şi l-a întrebat pe soţul ei, zicând: "Oare nu eşti tu ucenicul părintelui Daniil, care te numeşti Andronic?" Iar el a răspuns: "Eu sunt". Apoi iarăşi l-a întrebat: "Unde mergi, avvo Andronic?" Iar el a răspuns: "Merg la locurile sfinte pentru a mă închina acolo. Dar tu - a întrebat Andronic - unde mergi şi care îţi este numele?" Ea a răspuns: "Mă duc şi eu la sfintele locuri şi mă numesc Atanasie" (pentru că acum îşi schimbase numele din Atanasia şi se numea Atanasie). Şi a zis Andronic: "Să mergem împreună", iar Atanasie a răspuns: "De voieşti să mergi împreună cu mine, apoi să pui pază gurii tale, ca să călătorim în tăcere". Iar el a zis: "Bine, aşa să fie precum voieşti tu". Atunci a grăit Atanasie: "Să mergem dar, şi rugăciunile sfântului tău stareţ să ne întărească".

     Ajungând la sfânta cetate a Ierusalimului, au înconjurat toate sfintele locuri şi au mers în Alexandria ca să se închine Sfântului Mucenic Mina. Rugându-se acolo, Atanasie a zis către părintele Andronic: "Părinte, voieşti să stăm amândoi într-o chilie". Andronic a răspuns: "Să stăm, însă mai întâi îl vom întreba pe sfântul dacă ne va da voie ca să petrecem împreună". Iar Atanasie a zis: "Mergi şi întreabă, iar eu te voi aştepta în schitul ce se cheamă al optsprezecelea. Şi de-ţi va da voie părintele să vii la mine, precum am călătorit în tăcere, tot aşa să petrecem în tăcere şi în chilie. Iar de nu vei putea să petreci în tăcere, să nu vii la mine, căci chiar dacă părintele va porunci, nu vreau să vieţuiesc acolo unde nu ar fi tăcere". Şi mergând Andronic la avva Daniil, i-a spus toate cele despre Atanasie, iar Daniil i-a zis lui Andronic: "Mergi şi să petreci cu Atanasie în tăcere, de vreme ce este un călugăr desăvârşit". Apoi Andronic l-a luat pe Atanasie şi l-a dus în chilia sa unde au petrecut în tăcere şi cu frica lui Dumnezeu alţi doisprezece ani; iar Andronic n-a cunoscut că Atanasie este soţia lui, pentru că dânsa se rugă cu tot dinadinsul lui Dumnezeu să nu fie recunoscută de bărbatul ei. Avva Daniil venea deseori la dânşii şi îi învăţa.

     Odată, fiind la dânşii şi vorbindu-le mult despre folosul sufletului, după ce a terminat, se întorcea la chilia lui şi mai înainte de a ajunge la chilie, l-a ajuns fericitul Andronic şi i-a zis: "Părinte Daniile, părintele Atanasie se duce către Domnul". Întorcându-se înapoi părintele stareţ, l-a găsit pe părintele Atanasie cuprins de febră mare, iar acesta a început a plânge şi stareţul i-a zis: "Trebuie să te bucuri, de vreme ce mergi să-L întimpini pe Hristos, iar nu să plângi". Atanasie i-a răspuns: "Nu plâng pentru mine, ci pentru părintele Andronic. Dar să ai dragoste, părinte, căci după îngroparea mea vei găsi o scrisoare sub căpătâiul meu şi după ce o vei citi să i-o dai părintelui Andronic". Apoi Atanasie, făcându-şi rugăciunea, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi s-a dus către Domnul.

     Când au venit fraţii ca să-i îngroape trupul au aflat că era femeie cu firea, iar avva Daniil a găsit sub căpătâiul ei scrisoarea şi, după ce a citit-o, i-a dat-o lui Andronic. Abia atunci acesta a cunoscut că părintele Atanasie era femeia lui şi toţi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi această s-a auzit în toate lavrele şi avva Daniil a chemat pe toţi părinţii din Egipt şi din pustiul cel mai depărtat, şi s-au adunat toate lavrele Alexandriei şi călugării care purtau haine albe (pentru că aşa era obiceiul unora de a umbla în haine albe), şi au îngropat cu mare cinste sfântul trup al fericitei Atanasia, preamărind pe Dumnezeu care i-a dat o astfel de răbdare. După îngroparea ei, părintele stareţ a rămas cu Andronic până la a şaptea zi, făcând pomenirea celei ce murise, şi a voit să-l ia pe părintele Andronic în chilia sa. Însă Andronic l-a rugat, zicând: "Lasă-mă părinte, ca să fiu îngropat şi eu aici, lângă doamna mea, Atanasia". Şi lăsându-l, stareţul s-a dus, dar n-a ajuns până la chilie, când un călugăr ajungându-l din urmă, i-a zis: "Părintele Andronic se duce către Domnul". Stareţul a trimis pe cineva pe urma călugărilor care plecaseră şi le-a zis: "Întoarceţi-vă cu mine înapoi la părintele Andronic". Iar ei, întorcându-se, l-au găsit pe părintele Andronic încă viu şi au fost binecuvântaţi de dânsul. Sfârşindu-se cu pace părintele Andronic, s-a ivit neînţelegere mare între părinţii schiteni, pentru că locuinţa Cuviosului Andronic şi a fericitei Atanasia fusese între două schituri: între schitul cu numărul optsprezece şi între schitul celor ce purtau haine albe; de aceea cei cu haine albe ziceau că al lor este fratele Andronic şi îl vor lua la schitul lor, ca să le ajute cu rugăciunile lui, la fel şi părinţii din schitul cu numărul optsprezece ziceau că al lor este fratele Andronic şi sora lui Atanasia şi că la ei trebuie să rămână. Iar schitenii cei cu haine albe ziceau: "Ceea ce va zice arhimandritul de la schitul cu numărul optsprezece, aceea vom face". Stareţul a poruncit să-l îngroape pe Andronic lingă Atanasia, dar călugării în haine albe nu voiau să-l asculte, pentru că ei erau mai mulţi şi ziceau: "Stareţul este mai presus de patimi şi nu se mai teme de lupte; noi, fiind tineri, voiam să avem lângă noi pe fericitul Andronic, fratele nostru, ca să ne ajute cu rugăciunile sale, căci este destul că v-am lăsat-o pe Atanasia". După aceasta abia s-au potolit şi au îngropat pe Cuviosul Andronic cu fericită Atanasia, lăudând pe Dumnezeu cel minunat întru sfinţii Săi, Căruia I se cuvine mărirea în vecii vecilor. Amin.