Duminica a IX-a după Rusalii - (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii) - 10 august

Astăzi laudă să aducem Celui Ce stăpâneşte marea şi cu mâinile Sale iubitoare de milostivire ridică din adâncul mării deşertăciunilor pe cei căzuţi prin neascultare de poruncile Sale. Astăzi să ne împăcăm cu Cel pe Care Îl mâhnim căzând noi adesea în tulburarea patimilor şi a gândurilor rele.
Adunând în vistieria inimii mărturii ale dumnezeirii Cuvântului să scriem în cartea sufletului şi minunea mai presus de minune a Celui Ce stăpâneşte toată făptura. La porunca Acestuia vântul se risipeşte încetându-şi peregrinările pe mare, valurile apelor îşi domolesc înălţările şi toată făptura se arată supusă, nemaisuferind lumina cea neînchipuită care o trage spre cele dumnezeieşti. Ca Cel Ce ai fost mărturisit de întreaga zidire într-un glas cu ucenicii Tăi, ca Fiul al Dumnezeului Celui viu, Hristoase, Iisuse, izbăveşte-ne pe noi de căderea în adâncul păcatului, întinzându-ne gândul spre limanul rugăciunii.

TROPAR

Cel Ce lui Petru ai întins mână de ajutor, Cuvinte,
Nu ne lăsa nici pe noi să cădem în cumplite ispite,
Potoleşte furtuna gândurilor rele ca Un Dumnezeu stăpânitor,
Şi în corabia cugetării smerite primeşte tot norodul rugător.

POTOLIREA FURTUNII PATIMILOR PRIN GLASUL CUVÂNTULUI

Pe valurile vieţii călătorind, păzeşte Hristoase, corabia sufletului meu,
Căci fiara răutăţii suflând cu mânie îmi face înaintarea lucru greu,
Pentru aceasta, îmi tind câgândul umilit spre Tine, căutând scăpare,
Scoate-mă Mântuitorule, din adâncul greşelilor şi dă-mi luminare.

Valurile ispitelor se izbesc de corabia inimii mele neputincioase,
Şi curgerile răutăţii înlăuntru pătrund şi-mi fac vederile întunecoase,
Risipeşte Soare al dreptăţii, toţi norii întunecaţi ai patimilor mele,
Ca văzându-Te odihnindu-Te în oglinda inimii să mă depărtez de cele rele.

Potoleşte furtuna ispitelor Hristoase, cu al Tău cuvânt dumnezeiesc,
Căci valurile patimilor mele se înalţă şi nu aflu limanul cel ceresc,
Cu gânduri obosite alerg spre Tine, căutând scăpare binecuvântată,
Pleacă-Te spre întristarea sufletului meu şi-mi dă vindecare curată.

Văzându-Te Petru, a săltat de bucurie cu inima sa aplecată spre râvnă,
Şi voind şi în faptă a arăta dragostea, a cerut să-i dai a biruinţei cunună,
Dar vântul cel înspăimântător l-a aruncat în valurile fricii omeneşti,
Însă strigând spre Tine din adâncul sufletului s-a izbăvit de căderile trupeşti.

Pe mare ai păşit Stăpâne, arătând că toată făptura Ţie se supune,
Ca un Biruitor al morţii calcă şi peste patimile ce mă ţin în nerodire, Cutremuratu-s-au ucenicii crezând că văd nălucă pe mare,
Dar ai risipind a lor frică prin a Ta glăsuire luminătoare.

Întinde-mi Mântuitorule, mâna Ta cea tare, scoţându-mă din valurile păcatelor,
Ca să Te mărturisesc pe Tine Dumnezeu adevărat, lepădând povara patimilor, Mă cufund sub valurile răutăţii şi aproape că sufletul meu trece pragurile morţii, Dar Cuvinte, caută-mă în adâncul păcatului şi dăruieşte-mi suflarea Vieţii.

Cutremuraţi de minune, ucenicii Te-au mărturisit pe Tine Fiul lui Dumnezeu,
Şi sufletul meu fă-l să salte Hristoase, mărturisindu-Te Izbăvitorul meu.
Mai înainte de ispită mă laud, minţindu-mă pe mine însumi şi prefăcându-mă smerit,
Dar când necazul mă apasă mă tânguiesc şi în alte patimi cad ca un nelegiuit.

Credinţa mea grabnic se clatină sub valurile ispitelor întristătoare,
Şi ca Petru strig în mijlocul răutăţii, căutând a Ta binecuvântată alinare.
Din adâncul greşelilor mă scoate Cuvinte, pe mine, cel deznădăjduit,
Opreşte valurile patimilor ce lovesc sufletul meu cel necăjit.

Vântul a ascultat de glasul Tău Mântuitorule, şi marea s-a temut,
Dar eu, înţelegere având, la glasul poruncilor Tale sunt totdeauna surd,
Deşi glasul conştiinţei îmi arată adevărul, de patimi sunt târât în păcat,
Şi nici nu voiesc a mă îndrepta, ci vieţuiesc mereu ca un vas stricat.

Potoleşte valurile ispitelor ce caută să înece sufletul meu în adâncul răutăţii,
Şi pe mine, nevrednicul robul Tău, mă arată lucrător al dreptăţii,
Ca să Te măresc pe Tine, Cuvinte, cu buna pornire a inimii,
Şi să dezrădăcinez patimile, sădind în locul lor gândurile iubirii.

Nelucrând pământul inimii mele, spinii patimilor se înalţă tot mai mult,
Şi defăimând eu cuvântul dumnezeiesc, mă lipsesc de al cucerniciei gând,
Ca Cel Ce pentru noi a răbdat Cruce şi pe vrăjmaş l-ai doborât din stăpânirea morţii,
Şi pe mine, cel deznădăjduit, mă cheamă Hristoase, la bucuria tainelor Vieţii.

Furtuna patimilor pururea mâhneşte sufletul meu călător pe valurile vieţii,
Şi mă înspăimântez de aceasta şi nu ştiu cum să opresc gândurile nedreptăţii, Vei mai răsări Tu, Hristoase, Soare al dreptăţii, pe cerul inimii mele cel înnorat ?
Sau mă vei arăta vântător al adâncurilor patimilor, care îmi gătesc foc mistuitor ?

Întăreşte mintea mea neputincioasă, ca să lepede toată cugetarea deşertăciunii,
Şi din inima mea neroditoare taie spinii cei mulţi ai patimilor firii.
Focul cel veşnic mă aşteaptă pentru petrecerea cea fără grijă de mântuire, Dar eu nicidecum nu mă tem, fiind cu totul cuprins de cumplita împietrire.

În râurile rugăciunii Celei Ce Te-a născut pe Tine îneacă toată cugetarea mea deşartă,
Şi din adâncul întristării mă ridică şi dă-mi mie a agonisi pocăinţa cea luminată.
Mâna cu care ai zidit pe om ai întins-o celui ce se primejduia de cădere,
Voind să arăţi că pentru aceasta Te-ai întrupat, ca să ridici a lui Adam durere.

Mâna Ta cea tare să mă scoată şi pe mine, Mântuitorule, din adâncul pătimirii, Ca să nu ajung mâncare celui viclean, ci să mă ridic din noroiul păcătuirii.
În lanţurile patimilor sunt ţinut şi nu mă tem de sabia judecăţii,
Descuie inima mea cea împietrită şi arată-mi mie lucrarea dreptăţii.

Hristoase, ca Cel Ce pentru noi ai luat povara firii noastre omeneşti,
Ca să ridici greşeala lui Adam şi să opreşti căderea în patimile trupeşti,
Nu mă lăsa pe mine să mă afund în adâncul nesfârşit al răutăţii,
Ci mă scoate la lumină şi Îţi voi aduce laude spre plinirea smerită a dreptăţii.

Iisuse, Potolirea valurilor patimilor, linişteşte cugetul meu cu totul tulburat,
Iisuse, Glasul de care ascultă toată zidirea, îndrepteză-mă pe mine, cel întunecat,
Iisuse, Limanul cel odihnitor al pocăinţei, scoate-mă din valurile patimilor,
Iisuse, Lauda Cea neîncetată a cuvioşilor, şterge din mintea mea amintirea păcatelor,
Iisuse, Scăparea celor necăjiţi de fiarele patimilor, izgoneşte întristarea inimii mele,
Iisuse, Călcarea vrăjmaşilor nevăzuţi, dă-mi a birui pe semănătorul gândurilor rele,
Iisuse, Cuvântul Cel slăvit neîncetat, scrie în inima mea mărturisirea iubirii,
Iisuse, Nimicirea a toată ispita, adu-mi mintea la odihna slavoslovirii,
Iisuse, Stăpânul înaintea Căruia se pleacă toată zidirea, îndreptează-mi gândul neputincios,
Iisuse, Soarele Cel Ce usucă apele patimilor, aşează-mă întru odihna cugetului luminos.

Evanghelia de duminică cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra firii.

Era după slăvita minune a înmulţirii pâinilor, când Domnul a hrănit cinci mii de bărbaţi şi, pe lângă ei, femeile şi copiii, cu cinci pâini şi doi peşti, mai rămânând încă douăsprezece coşuri cu rămăşiţe. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi şi a pregătit pas cu pas o minune nouă, la care ucenicii nici nu visau. Mai întâi i-a trimis pe ucenici cu corabia pe malul celălalt, apoi a dat drumul mulţimilor, după care S-a însingurat în munte ca să Se roage. Faptele bune trebuie să premeargă rugăciunii, pentru că atunci şi rugăciunea ajută faptelor bune. Trebuie să ne mărturisim credinţa prin fapte bune, şi abia apoi prin vorbe. Dar tot lucrul bun, fie făcut sau pe cale de a fi săvârşit, fie trăit sau auzit sau citit – oricare fără deosebire – trebuie atribuit lui Dumnezeu şi nu nouă, pentru că nu cu deşteptăciunea sau cu dreptatea noastră l-am izbutit de vreme ce nimic nu suntem înaintea Domnului.

Seara, când ucenicii porniseră pe mare cu corabia, apele erau liniştite, dar stârnindu-se vântul, valurile s-au ridicat uriaşe (cum se întâmpla des pe acolo), corabia se clătina mânată încolo şi încoace iar ucenicii erau îngroziţi. Ei aveau desigur să-şi amintească o altă furtună pe mare, când El era cu dânşii pe corabie iar ei L-au deşteptat înspăimântaţi. În vremea acelei furtuni pe mare, încercarea ucenicilor fusese mai mică, pentru că El se afla cu ei în corabie, chiar dacă dormea. Acum însă, în această nouă furtună, încercarea credinţei lor e mult mai mare. Hristos este departe, foarte departe, în munte, în pustietate. Cum să-L strige? Cum să-I dea de veste în ce nenorocire se află ei? Pe cine să trimită la El cu o solie?

Pe când ucenicii se dau de ceasul morţii, deodată le apare Hristos umblând pe apă, la a patra strajă din noapte. Evreii, ca şi stăpânitorii lor, romanii, împărţeau noaptea în patru străji, fiecare măsurând trei ceasuri. Domnul le-a apărut aşadar ucenicilor la strajă a patra, în ultimul pătrar al nopţii, chiar înainte de zori. Se crăpa de ziuă? Noaptea era cu lună? Ori le-a strălucit lor Domnul în întuneric cu lumina Taborului? Nu ştim. Totul e că ucenicii L-au văzut pe apă şi s-au spăimântat. Această frică nouă era cu mult mai mare decât groaza din faţa furtunii şi a primejdiei de moarte. Nu ştiuseră că Domnul lor are asemenea putere, asemenea stăpânire asupra naturii; Hristos nu le dezvăluise încă lucrul acesta. Îl văzuseră poruncind mării şi vânturilor, dar nu-şi închipuiseră că poate merge pe apă ca pe uscat.

Câtă vreme îl purta credinţa, Petru umblă pe apă; dar când s-a îndoit a început să se scufunde, pentru că îndoiala aduce frică. Înţelesul tainic al ieşirii din corabie şi umblării pe apă către Domnul Iisus Hristos înseamnă păzirea sufletului de grija de trup şi de iubirea de trup, pornirea spre Mântuitorul pe calea primejdioasă a duhovnicescului. Asemenea porniri au mulţi credincioşi din cei fricoşi, la care bucuria lui Hristos se amestecă cu îndoială. Adesea aceştia doresc să scape de grija de trup ca să-L urmeze pe Hristos, Împăratul lumii, în duh, dar repede se simt pierduţi şi se întorc la îndeletnicirile lor trupeşti de mai înainte, la corabia clătinată de valuri. Numai cei foarte înalţi duhovniceşte, eroii cei mari ai omenirii, au izbutit prin îndelunga lucrare a statorniciei în credinţă să iasă din corăbioara lor trupească pe marea învolburată a vieţii duhovniceşti la întâlnirea cu Hristos. Doar ei au trăit adânc şi frica de-aşi părăsi corabia, şi spaima în faţa furtunii, şi negrăita bucurie a întâlnirii cu Hristos. Apostolul Pavel a trăit încă din viaţa pământească această despărţire a sufletului de trup, precum şi mulţi alţi sfinţi după dânsul.

Să vedem ce s-a întâmplat cu Petru, cel încă plin de frică. Cum îl sperie acum vântul, dacă nu l-a speriat marea? Parcă ar fi un copil care atunci când începe să meargă face câţiva paşi, dar la prima mişcare a celor din jur îşi pierde cumpătul şi cade. Aşa şi cu avântul nostru duhovnicesc: nimica toată ne răstoarnă şi ne întoarce din drum.

Oare s-a îndoit Avraam când îl ducea pe fiul lui spre jertfire? Oare nu Dumnezeu l-a scăpat? Nu-L slăvea Iona pe Dumnezeu în burta chitului, şi a fost scăpat? Cum nu s-au îndoit cei trei sfinţi tineri în cuptorul de foc, şi credinţa lor i-a scăpat? Dar Daniel în groapă cu lei? Dar fericitul Iov, plin de răni şi de bube? Petru a fost slab, şi Domnul l-a întărit în credinţă. Şi între sfinţi mulţi au fost slabi la început, dar la sfârşit au fost tari.

Cum a urcat Domnul în corabie, vântul a stat. Acum la această nouă mare minune, ucenicii nu se mai miră, ci este prima oară când ei toţi Îl mărturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu. Era şi Iuda printre dânşii, L-a mărturisit şi el. Mai târziu, din lăcomie, s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său. Şi Petru s-a lepădat, şi încă de trei ori, dar lepădarea lui Petru nu a fost pusă la cale dinainte, cu sânge rece, ci a fost o faptă a fricii pentru care îndată s-a căit şi a plâns cu amar.

Au sosit la Capernaum, către care mergeau. Cine a călătorit în Galileea poate să-şi dea seama ce departe i-a aruncat furtuna pe apostolii lui Hristos. Betsaida şi Capernaum se află amândouă în partea dinspre miazănoapte a mării. Când s-au îmbarcat mai jos de Betsaida, apostolii aveau doar să plutească de-a lungul ţărmului. Ni se spune cu toate acestea că vasul a fost dus de furtună în mijlocul mării. Acolo, în mijlocul mării, le-a apărut Domnul mergând pe apă. Când s-a oprit furtuna, corabia a trebuit să navigheze înapoi, mai jos de Capernaum.

Şi noi aşadar căutăm scăpare sub aripa cea puternică a lui Hristos, acolo unde nu sunt furtuni, nici vânt, nici năluci, acolo unde vom afla cu îmbelşugare tot lucrul bun: bunătăţi netrecătoare, nesupuse destrămării, moliei şi ruginii; acolo unde, împreună cu îngerii şi cu sfinţii, vom slăvi biruinţele lui Hristos, a căror mărire n-o putem înţelege în viaţa aceasta muritoare, îngrădită vederii noastre. Acolo toate ni se vor descoperi, toţi ne vom bucura şi bucuria nu va avea sfârşit. Slavă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!