A iubi inseamna a ierta

Iertarea, începutul iubirii,Pr. Savatie Baştovoi

 (Fragment din conferinţa părintelui Savatie Baştovoi, „A iubi înseamnă a ierta”, ţinută în decembrie 2005 la Cluj-Napoca şi inclusă în cartea cu acelaşi titlu. În ediția tipărită a revistei OrthoGraffiti apare doar o parte din această postare)

Fiecare om cu bunăvoinţă face un efort pentru a deprinde dragostea. Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi şi numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puţină sinceritate, puţină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputinţă de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viaţa mea, nu găsesc niciun om care să mă fi iubit şi căruia eu să-i fi putut răspunde aşa cum aş fi vrut, aşa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Şi în strădania aceasta de a înţelege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit şi ne-a rugat să iubim, în strădania de a-L înţelege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înţelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească.

Dragostea este o stare, dar această stare străbate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obişnuiţi înţeleg dragostea în multe feluri. „Mă iubeşte pentru că m-a aşteptat, m-a aşteptat pe ploaie, pe frig, a făcut un drum îndepărtat ca să vină până la mine, mi-a acordat din timpul său, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasă…” şi aşa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorăsc din dragoste. Totuşi, nu este neapărat ca aceste gesturi să presupună dragostea. Pentru că şi darurile se oferă de multe ori şi cu alte scopuri, cu scopul de a dobândi ceva, de a avea de partea noastră pe cineva, pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai puţin nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi cei care suntem în Biserică, cei care am mai citit nişte cărţi despre duhovnicie, care avem un duhovnic, ştim că există o lucrare lăuntrică a fiecărui om, există un exerciţiu prin care noi ne educăm mintea, ne educăm voinţa, ne educăm inima. Şi atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci când iubim?

Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puţin de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la nişte porniri şi simţăminte ale inimii: „Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu se înalţă, dragostea nu caută ale sale…” Toate acestea reprezintă tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci când el iubeşte.

Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru că ele ar fi grele, ci pentru că mintea noastră nu este obişnuită să gândească astfel. „Dragostea nu caută ale sale” – ce-i asta? Dar ale cui să le caute? Ale aproapelui tău. Care aproape? Unul vrea să meargă la fotbal, altul vrea să meargă la bar, altul vrea să meargă la peşte. Pe care din aceştia trebuie să-l urmez şi să-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, înainte de a propune să căutăm la toate dorinţele celor din jurul nostru, ne vorbeşte de o dispoziţie a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine în urma celorlalţi, de a şti că, dacă este să alegi între aproapele tău şi tine, trebuie să-l alegi pe aproapele tău.

M-am gândit că până la urmă şi la urmă, dincolo de toate aceste gesturi prin care unii încearcă să fie milostivi, pentru a dobândi dragostea, alţii încearcă să-i asculte pe toţi, pentru a-şi cultiva dragostea, lucruri care presupun foarte mari riscuri, pentru că cel care îşi împarte averea săracilor, într-o zi rămâne fără de avere şi felul în care înţelegea el dragostea până atunci, iată că nu mai poate fi lucrat, nu mai poate fi practicat. Atunci el, dintr-o dată, vede că nu-şi mai poate folosi (nu mai poate aduce folos) şi iubi aproapele. Cel care ascultă pe toţi şi le slujeşte, într-o zi vede că dorinţele şi apucăturile oamenilor sunt atât de diferite, încât ajunge, chiar bine dorind pentru aproapele său, să intre în nenumărate păcate şi încurcături cărora nu le mai poate face faţă.

Şi atunci cum lucrăm această poruncă de căpătâi pe care ne-a adus-o Dumnezeu?

Cum? Mergând la esenţă. La lucrarea pe care o putem face oricând, oriunde, aceea ca înainte de a iubi, să încercăm să nu urâm. Începutul binelui este îndepărtarea de la rău. Spune Prorocul: „Îndepărtează-te de la rău şi fă binele” (Ps.33). Înainte de a căuta dragostea în inima noastră, de a o cultiva, trebuie să ne izbăvim de răul care este în inima noastră. Şi care este acest rău care se ridică împotriva dragostei? Invidia, slava deşartă – că suntem mai buni decât aproapele nostru, cine este el să ne spună nouă, ca să ne înveţe? – toată răutatea care se săvârşeşte cu gândul şi cu dorinţa. Şi începutul a toate este iertarea.

„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată mai aveţi, ce răsplată aşteptaţi? Oare nu şi păgânii fac aşa? Dar Eu vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmaşii noştri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat maşina, nu cei care vin cu săbii asupra ţării noastre. Vrăjmaşii noştri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin prezenţa lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: „Lasă-mă, că m-am săturat de el”. Aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! „Nu pot să-l iert, pentru că este mândru”. Păi dar tu cum eşti? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor şi piatra de temelie pe care se zideşte mai târziu dragostea…

Dumnezeu, când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru că L-am trădat în rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său, L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru că ne-a iubit. Şi noi suntem datori să răspundem cu aceeaşi dragoste.

Să iertăm, pentru că nu este cu neputinţă. Nu este cu neputinţă să iertăm pe acest om păcătos din faţa noastră. Pentru că Însuşi Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie să o avem faţă de aproapele. Înainte de a-l judeca eu, trebuie să mă întreb cum îl judecă Dumnezeu pe el. Şi cum îl judecă? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu întrebări de genul: „Oare credeţi că pe verişorul meu, care a făcut aşa şi aşa, poate Dumnezeu să-l ierte?”. Când a murit pe cruce a arătat că l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi această iertare? Va răspunde acestei iertări?

Cum răspundem noi iubirii lui Dumnezeu şi iertării pe care ne-o dăruieşte? Iertând pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru. Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fără de început ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumină, nu suntem nici Adevăr, nu suntem nici Cale, nu suntem… nimic nu suntem. Suntem… pământ. Dar Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Până la venirea lui Hristos nu puteau oamenii să ierte, dar prin moartea Sa şi prin harul pe care l-a vărsat asupra lumii, ne-a dat această putere şi această bucurie: de a ierta pe cel din faţa ta.

Voieşti să faci un bine lumii… Când eram mic, mă gândeam că voi creşte mare şi voi face un bine lumii. Voi scrie nişte cărţi sau voi picta nişte tablouri, pentru că am auzit că se vând la licitaţii cu milioane de dolari… Şi stăteam eu, în sătucul meu, acolo, la şcoala de pictură din provincie şi exersam şi gândeam că voi face pictură, voi face nişte tablouri pe care le voi vinde cu milioane de dolari la licitaţie, voi face o casă de copii şi voi da bani la toţi săracii care vor veni la mine. Ăsta era planul meu, cum voi ajuta eu lumea. Eu nu ştiam că este Dumnezeu. Acum, Dumnezeu, în negrăita Sa dragoste, mi-a dat această posibilitate ca să ajut lumea, nu cu bani care se cheltuiesc, ci mi-a dat puterea de a ierta păcatele. De a spune: „Domnul Dumnezeu să te ierte şi să te miluiască”. Şi acest dar este dat nouă tuturor, nu ca o Taină a Bisericii, ci ca o stare a sufletului de a ierta. Pentru că însuşi Hristos ne-a repetat-o obsedant în predica Sa: „Iertaţi şi vi se va ierta. Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura. Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iată că iertarea de la Dumnezeu noi o primim în măsura în care noi înşine dăruim iertare.

Ca să înţelegem şi mai adânc această relaţie şi condiţie a mântuirii noastre, Mântuitorul ne-a dat pilda celor doi datornici, în care cineva care avea o datorie foarte mare, a fost chemat de mai-marele său şi ameninţat că i se vor lua nevasta şi copiii şi vor fi vânduţi, iar el va fi aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Acest datornic, căzând în genunchi, s-a rugat şi a cerut îndurare şi a primit-o. Dar plecând el cu bucurie că a scăpat de atâta durere şi necaz, de durerea despărţirii de nevastă şi de copii, de suferinţa temniţei, a întâlnit pe cale pe unul din tovarăşii săi. Şi iată că, de îndată ce l-a văzut, i-a trecut bucuria, a uitat binele şi şi-a adus aminte că acest tovarăş are la el o datorie, o datorie neînsemnată pe lângă datoria pe care el o avea la stăpânul său, şi îndată l-a apucat de piept şi-i cerea să-i dea datoria. (…) Stăpânul, înfuriindu-se, l-a chemat pe acel datornic, i-a pus înapoi toate datoriile lui şi l-a închis în temniţă zicându-i: „Dacă eu ţi-am iertat toată datoria ta atât de mare, n-ai putut şi tu să ierţi aproapelui tău datoria neînsemnată pe care ţi-o datora?”. Prin această pildă, Mântuitorul ne arată starea noastră în această lume, că toată relaţia noastră cu Dumnezeu se face prin aproapele, prin puterea de a ierta.

+++

Putem ierta şi când trăim într-o adunare, într-o obşte, dar putem ierta şi dintr-un loc însingurat, dintr-o pustietate. Ne putem tulbura şi mânia şi găsi pricini de nemulţumire în adunare, în convieţuire cu oamenii, dar putem păstra aceeaşi răutate şi nemulţumire şi într-un loc însingurat. Aşa că, puterea de a ierta este un rod al experienţei îndelungate prin care noi încercăm să ne apropiem de Dumnezeu şi de esenţa Evangheliei. De aceea mi se pare că cel mai scurt drum, cea mai simplă şi mai esenţializată cale de a lucra dragostea este de a oferi iertarea celor care ne greşesc. Nu adunând bani pentru ca să-i dai văduvelor şi orfanilor, pentru că acesta este un lucru greu şi anevoios şi s-ar putea nici să nu ajungi vreodată să-i ai. Nu este neapărată nevoie să mergi până la capătul lumii pentru a îndeplini dorinţa cuiva, dar să ierţi poţi. Mai ales ştiind că în schimbul acestei iertări primeşti iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele vieţii tale. Dar mai presus de aceasta, ştiind că prin puterea de a ierta, te asemeni cu Dumnezeu.

Cum să ierţi un om rău? Cum să ierţi un om care te necăjeşte? Aducându-ţi aminte de Dumnezeu, de Cel care a murit pentru el. Aducându-ţi aminte că şi tu ai nenumărate datorii. Aducându-ţi aminte de oamenii dragi ţie, de felul în care te porţi cu ei. Cu toate că vedem copii care-şi urăsc părinţii, părinţi care-şi urăsc copiii şi aşa mai departe. Cât de departe suntem de chemarea lui Hristos!

Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie încetul cu încetul de despătimire, care au început să iasă cu încetul din această lume. Care sunt pricinile pentru care urâm un om, pentru care ne supărăm pe el? Are mai mulţi bani? Ne-a păcălit într-o afacere? A mers în locul nostru într-o călătorie care se oferea de la locul de muncă şi aşa mai departe. Toate acestea vin din alipirea noastră de cele materiale, de cele pământeşti şi trecătoare. În măsura în care ne desprindem de ele şi ne îndreptăm mintea către Dumnezeu, către viaţa veşnică, ştiind că toate sunt deşertăciune, iertăm uşor. Ştim că „deşertăciune este tot omul” şi „în deşert se tulbură tot pământeanul”, cum ne spune prorocul David.

Aşa că este timpul să ne adâncim în noi, pentru că poruncile Mântuitorului, deşi sunt atât de simple, par simple, cer foarte multă profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimeşte prin simplitatea ei. Ni se cere ca gândul nostru să fie pururea întors către noi şi către Dumnezeu, să nu se mai alipească de cele trecătoare. Pentru că aşa făcând, vom şti să descoperim în ceilalţi chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă. Şi dacă Dumnezeu a murit pentru noi „pe când noi încă eram păcătoşi“, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca să judecăm pe aproapele nostru? Acestea avându-le în minte, vom căpăta şi îndrăzneala necesară pentru rugăciune şi pentru această îndrăzneală vom primi de la Dumnezeu şi răspunsul cererii noastre.

Părintele Selafiil, duhovnicul nostru de la Noul Neamţ, repeta obsedant aceste cuvinte simple ale Evangheliei, cuvinte pe care le-a repetat Mântuitorul şi, mai ales, Sfântul Evanghelist Ioan în Epistolele sale, în Evanghelia sa. Toată nevoinţa părintelui Selafiil o concentra aici: «Iartă, ca şi Dumnezeu să te ierte. Când ajungi seara, spune: „Doamne, iartă-mi tot ce am greşit eu azi cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul ca un om, iartă pe toţi părinţii şi fraţii şi mă iartă şi pe mine, păcătosul”. Uită-te în inima ta şi dacă vezi că ai vreo mânie asupra cuiva, iartă, ca să nu te culci mânios. Şi dacă ai iertat, poţi să-i spui Domnului: acuma şi Tu iartă-mă, pentru că eu i-am iertat, că Tu ai zis». Şi cu acest târg sfânt şi copilăros, zice, dă-ţi sufletul în mâna lui Dumnezeu şi dacă mori în noaptea aceea, Dumnezeu te ia la Dânsul.

(…)

- Ce să facem dacă vrem să iertăm, dar tot timpul ne aducem aminte ce ne-a făcut respectivul om?

Este luptă, nu putem ierta de la început. Dar dacă avem această lucrare, Dumnezeu prin harul Său ne ajută. Vedem cât de greu este să ierţi, pentru că este greu, este cea mai grea lucrare. Numai oamenii care nu au practicat-o niciodată pot spune: „Ei, mare lucru să te mântuieşti aşa, la urmă spun şi eu iaca, i-am iertat şi mă mântuiesc”. Dar cei care au această nevoinţă ştiu cât de greu este. Tocmai de asta nu era chiar atât de simplu ce ne spunea Părintele Selafiil: «Înainte de somn, iartă pe toţi şi spune: „Doamne, eu i-am iertat, şi Tu să mă ierţi”. Şi Dumnezeu te mântuieşte!».

Aceasta este o lucrare permanentă. Iară şi iară căutăm motive pentru care să-l îndreptăţim pe cel din faţa noastră: poate a fost obosit, poate-i bolnav, are o educaţie altcumva decât a mea, nu l-am înţeles eu corect, am fost eu obosit şi tulburat… Să luăm vina asupra noastră. Acesta este un exerciţiu duhovnicesc prin care ne desăvârşim.

Aşa că să nu ne tulburăm, că nimeni nu poate ierta dintr-o dată, pentru că dacă ar fi aşa uşor, n-ar mai sta această poruncă în mijlocul Evangheliei, n-ar mai făgădui Dumnezeu Împărăţia pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de uşor. Este osteneală. Dar prin exerciţiu, dacă tot timpul vom căuta aceasta, vom reuşi.

Iubirea, spune Sfântul Siluan Athonitul, se poate deprinde, poate deveni un obicei. Să ne obişnuim să gândim frumos, să ne obişnuim să alungăm gândurile rele, să nu le credem. Şi atunci putem deveni ucenici ai lui Hristos adevăraţi, pentru că El a zis: „Întru aceasta vor vedea oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi”. Aşa că, prin osteneală, prin eforturi lăuntrice, ajungem la această măsură.

Ieromonah Savatie Baştovoi