Sf. Mucenic Montanus, preotul şi soţia sa, Maxima (26 martie) [1]
Edictele de persecuţie ale creştinilor, de la începutul sec. al IV-lea, prevedea dărâmarea locaşurilor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărţilor sfinte şi distrugerea arhivelor, pierderea averii şi funcţiilor în stat pe care le deţinuseră credincioşii, exilul şi pedeapsa aspră a clericilor care nu apostaziau de la credinţa în Hristos.
Dintre toate edictele de persecuţie, cel dat de Diocleţian era cel mai aspru, semănând cu edictul împăratului Deciu, care declarase război general creştinismului, până la nimicirea lui totală. Prevederile acestui edict s-au aplicat cu cea mai mare stricteţe şi în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, numeroşi creştini şi clerici căzând martiri în greaua prigoană dezlănţuită împotriva lor.
Printre cetăţile prigonite se afla şi cetatea Singidunum (Belgradul de azi), iar printre martirii acestei cetăţi s-au aflat şi preotul Montanus, împreună cu soţia sa, Maxima. Martiriul lor s-a petrecut astfel: văzând preotul Montanus prigoana ce se pornise împotriva creştinilor, a plecat din Singidunum la Smirnum, reşedinţa provinciei în care locuia, unde a fost prins de prigonitori şi adus în faţa lui Probus, guvernatorul Pannoniei Inferior. Acesta l-a judecat pe preotul Montanus, îndemnându-l să se supună poruncilor împăratului şi să aducă jertfă zeilor. Montanus a răspuns că cel ce cinsteşte pe zei şi nu pe Dumnezeu va fi smuls din rădăcină, după cuvântul Scripturii. Ameninţat cu chinuirea, Montanus a stat şi mai curajos în faţa guvernatorului, spunându-i că se bucură de chinuiri, deoarece îl fac părtaş la Patimile Domnului Iisus Hristos.
Probius a poruncit deci ca Montanus să fie pus numaidecât la cazne, iar în timpul acestora îl întreba dacă va aduce jertfă zeilor. Răspunsul a fost dat cu bărbăţie: “Mă aduc jertfă, prin chinurile acestea, Dnmnezeului meu, Căruia mereu I-am jertfit”. Văzân această îndârjire, Probus a chemat pe maxima, soţia preotului, crezând că femeia, mai slabă de fire fiind, se va înduioşa de chinurile soţului, şi-l va îndemna să jertfească zeilor. Spre uimirea păgânului însă, Maxima a cerut şi ea dusă la chinuiri, spre a fi şi ea părtaşă Patimilor Mântuitorului.
Uluit de curajul celor doi, Probus a afirmat că: “Voi, creştinii, sunteţi nebuni, nu preţuiţi viaţa”, iar Sfântul Montanus, folosindu-se de cuvintele Sf. Ap. Pavel, i-a răspuns că ”Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi” (I Cor. 1, 27). Înfuriat şi mai tare, Probus a poruncit ca preotul Montanus să fie aruncat în râu, împreună cu soţia sa. Auzind aceasta, fericiţii mucenici au primit-o cu nespusă bucurie, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu pentru că i-a învrednicit de o aşa moarte mucenicească. Astfel, slujitorii păgâneşti i-au dus pe cei doi neînfricaţi fii ai Bisericii la malul râului Sava, unde le-au legat câte o piatră de gât, şi i-au aruncat în apele învolburate. Acestea s-au întâmplat în data de 26 martie a anului 304. Apele însă au scos la mal trupurile celor doi mucenici, astfel încât credincioşii le-au ridicat, în ascuns, şi le-au păstrat cu scumpătate, ca pe nişte odoare de mare preţ, ca fiind ale celor ce au primit cununa de martiri ai Domnului nostru Iisus Hristos
[1] Pr. Prof Dr. Ioan I. Rămureanu, Sfântul Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.141.
sursa univ-ovidius.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu