Fericit este omul care-si va umple casa de copii; nu se va rusina cand va grai cu vrajmasii sai in poarta. (Ps. 126, 5)
Un loc aparte in sfera socialului il are parintele, cel putin mama insotita de copil/copii. Pentru astfel de persoane, exista anumite privilegii specifice (locuri special amenajate in mijloacele de transport public, prioritate in alte circumstante etc). Motivul este lesne de inteles: nu doar slabiciunea copilariei este cea care postuleaza o ingrijire deosebita, ci, pur si simplu, grija fata de viitor, cu atat mai mult acum, cand aflam ca populatia tarii se afla intr-o trista scadere. Mai mult, cei care isi poarta de grija copiilor vor fi, la randul lor, batrani ingrijiti, activitatea aceasta fiind cea mai inteleapta "investitie".
Grija omului fata de propriii copii este fireasca; stim ca, in natura, anumite grupuri de vietuitoare isi protejeaza puii, de parca statutul de parinte ar apartine intregului grup. O astfel de reactie este condusa de instinct, insa, totusi, este impresionant felul in care aceste animale se deplaseaza cu puii in centru, purtandu-le de grija, ca de o comoara aleasa.
Omul, mai presus de instincte, are darul sentimentului, in actul purtarii de grija, prioritatea nu o are instinctul de auto-conservare a speciei, ci iubirea. Cunoastem, insa, faptul ca iubirea are un caracter dinamic, ea existand cat timp se misca. Astfel, primita de copil, iubirea se intoarce la parinti si se intensifica, dezvoltandu-se intr-un act perihoretic.
Izvorul si daruitorul iubirii, Dumnezeu, intensifica acest dar, imprimandu-i o perspectiva soteriologica, astfel ca femeia "se va mantui prin nastere de fii, daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie" (I Tim., 2, 15). Cele doua pedepse ale caderii din Eden (munca asidua pentru barbat si nasterea in durere pentru femeie) au ascunsa samanta mantuirii in ele, printr-o minunata grija divina. Moartea este biruita prin asceza (nu mortificare, ci transformarea concupiscentei in dor de Dumnezeu) si responsabilitate jertfelnica.
Un episod concret sta drept temelie pentru asertiune. Este cunoscut numarul foarte mare de inchinatori care asteapta, cu evlavie, sa se inchine Sfantului Cuvios Dimitrie - ale carui sfinte moaste strajuiesc Bucurestiul si intreaga tara -, cu prilejul pomenirii acestuia.
Pentru a ajunge la inchinare, chiar si pentru o singura secunda, trebuie o rabdare crestineasca, ascetica. Parintii care veneau spre inchinare impreuna cu copiii aveau insa alt statut, pentru ei creandu-se randuri speciale, mult mai mici si, implicit, cu o mai mica cerinta de rabdare. "Biletul" de intrare rapida a parintelui era copilul purtat in brate. Multumita acestuia, parintii ajungeau la intalnirea cu sfantul mult mai repede. Scriitorul si teologul crestin Nichifor Crainic afirma, pe aceasta linie, ca, in cultura, savantul e masura copilului; in religie, copilul este masura savantului.
Gestul acesta, al mijlocirii copilului (care, paradoxal, nu vorbeste decat prin simpla prezenta), pare a fi intruparea versetului biblic amintit, al mantuirii prin urmasi. La o privire atenta, nu parintele este cel care aduce copilul, ci copilul contribuie la primirea parintelui. Cu siguranta, episodul acesta poate fi un moment al judecarii omului: copilul este cel care marturiseste daca isi (re)cunoaste parintele. Testul nu va fi ADN, ci de confirmare a filiatiei in iubire. Viziunea mantuirii prin copii traverseaza intreaga existenta umana, dand sens vietii parintelui si substanta vietii copilului.
Intr-o incercare hermeneutica a versetului din motto, se poate afirma ca termenul "casa" capata sens prin prezenta copiilor, altfel ar deveni simpla locuinta, lucru resimtit de parintii care, din diverse motive, raman un timp fara copii. Pentru ei, casa se pustieste, pierzandu-si frumusetea. Mai departe, dusmanul cu care graieste omul este moartea, inevitabilul partener de dialog al tuturor oamenilor; poarta este sfarsitul vietii biologice si trecerea spre viata vesnica. Omul care isi va umple casa de copii buni nu se va rusina/teme nici macar de moarte, avand rugatori si dovezi vii pe urmasii care confirma faptul ca acesta nu a gravitat numai in jurul existentei biologice. Ssi, chiar de ar trece de poarta acestei vieti, parintele are indrazneala la Dumnezeu ca urmare a rugaciunilor copiilor, prin slujbele de pomenire si prin milosteniile acestora pentru sufletul lui.
Omul care a daruit viata din viata sa, va primi comuniune de viata vesnica de la Dumnezeu, din parinte iubitor devenind fiu iubit al lui Dumnezeu si parinte nemuritor.
Preot Ovidiu Dinca
Sursa: Baraganul Ortodox
Sursa: Baraganul Ortodox
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu