La mănăstirea Antim, Sandu Tudor „continua să-şi exerseze pasiunea «poetică», de căutare sub - şi peste – evidenţe, a ceea ce aşteaptă, ascuns să iasă la lumină.“[1] Astfel, în jurul anului 1946, ca semn de omagiu adus hierofaniei vetero-testamentare, a început să lucreze la o amplă poezie de rit bizantin, pe care o va intitula sugestiv Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului[2], pe care o va definitiva în anul în 1948.[3]Spre deosebire de binecunoscuta formă fixă a acatistului, această variantă avea o formă mai redusă, fiind formată din nouă condace.
După cei doi ani petrecuți în închisoare, respectiv în jurul anului 1952, în sihăstria Rarăului, nemulțumit de conținutul textului, va începe o nouă diortosire. La această variantă a lucrat până la data de 11 decembrie 1957[4], conform manuscrisului. Prin urmare, poemul a fost încheiat cu puţin timp înainte de a suferi cea din urmă detenţie. Această variantă respectă canonul bizantin al acatistului, conținând 13 condace şi 12 icoase. Ambele variante au circulat în manuscris, în anii comunismului. Însă s-a reuşit trecerea lor peste graniţă, ajungând, în traducere, la prestigioşi teologi occidentali, care i-au apreciat valoarea. Iată ce mărturisea celebrul patrolog Olivier Clément în cadrul unei conferinţe susţinute la Centrul Ortodox din Chambésy, lângă Geneva, pe 23 noiembrie 1985: „Maica face din pământ, din durerea ei, din frumuseţea ei, adevăratul Rug Aprins. Iar unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris despre Maica Domnului este Acatistul Băuturii fierbinţi (sic!), alcătuit de un mare poet român, Sandu Tudor – devenit călugăr imediat după cel de-al doilea război mondial, mort ca un martir câţiva ani mai târziu în închisoare –, acatist care o celebrează pe Maria şi în acelaşi timp inima aprinsă a omului rugăciunii.“[5]
În volumul Taina Rugului Aprins, Alexandru Mironescu precizează că „Acatistul Rugului Aprins a ajuns prin André Scrima la Paris, unde a fost citit şi cu virtuozitate tradus în mijlocul unor oameni de „înaltă ţinută.“ Lectura a produs o atât de puternică impresie, încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc şi text franţuzesc. Iar într-o revistă, „sub semnătura unei personalităţi binecunoscute (în respectivul text nu se precizează despre cine e vorba), a apărut pe tema acatistului articolul L’Orthodoxie ou le Buisson Ardent.“[6] Mai târziu, respectiv în anul 1987 Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului a fost publicat la Madrid cu sprijinul Fundaţiei Culturale Române.
Termenul de acatist[7] provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare,“ fiind o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“ desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“ - termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“
Acest imn acatist nu poate fi înţeles în adevărata lui dimensiune fără o minimă cunoaştere a conceptelor din mistica ortodoxă şi fără explicaţiile pe care însuşi Sandu Tudor le dă textului său închinat Fecioarei Maria: „Imnul Acatist este structurat pe treptele desăvârşirii creştine: ale despătimirii, ale iluminării şi ale desăvârşirii. [...] Acatistul Rugului – Ipostasul Maicii Domnului ca rugăciune – e ca o scară a lui Iacob, aşa cum a văzut-o Biserica, la capătul căreia, aşteaptă Emanuel. Scara e paradoxală, pentru că pe ea, în acelaşi timp, îngerii suie dar şi scoboară, aşa cum sunt rugăciunea şi Maica Domnului: văzute ca strădanie omenească spre Dumnezeu, dar şi mijloc de revărsare a harurilor necreate peste noi. [...] Văzută astfel, scara are 24 de trepte, care se împart, ca un mijloc de urcare duhovnicească spre desăvârşire, în trei octave: octava curăţirii de păcate (despătimirea); octava iluminării; octava unirii mistice cu Dumnezeu sau a îndumnezeirii omului. Cele 24 de stadii de pătrundere a harului lucrător (de întrupare transfiguratoare) pot fi văzute ca trei octave coborâtoare:octava coborâtoare a covârşirii transfiguratoare, care ne dă curăţia; octava statornicirii, asimililării harului – care ne face clarvăzători; octava rodirii depline – unitivă, cea care uneşte cu Dumnezeu, cum este cazul sfinţilor. Astfel că, fiecare dintre cele trei octave, care fac două decade, poate fi luată şi ciclic, ca trei inele, ce cuprind în ele, o suire şi o coborâre, trei stadii heruvice complete, cele trei stadii ale Sfântului Suflu: cel al inspiraţiei, cel al stadiei (stadia văzătoare care este şi a extazului) şi cel al golirii, al expiraţiei, care este şi cel al totalei răpiri, adică a unei depăşiri, care este şi odihna, aflarea salvatoare.“ [8]
Aşadar, planul compoziţional al textului este foarte riguros în ceea ce priveşte simbolismul mistic referitor la desăvârşirea spirituală obţinută prin rugăciunea neîntreruptă. Acest tip de rugăciune se realizează în momentul în care „inima“ continuă să se roage şi atunci când mintea este preocupată cu altceva, inclusiv când omul doarme. Exerciţiile de obţinere a acestei rugăciuni constau în rostirea în gând, pe timp îndelungat, a unei formule scurte de invocare a numelui lui Iisus sau al Maicii Sale, focalizate pe inspiraţie şi expiraţie. În momentul când omul ajunge să se roage neîncetat a atins treapta ultimă, cea a îndumnezeirii firii sale umane. Această învăţătură aparţine bisericii creştine de răsărit, fiind practicată de monahi.
Deci titlul acatistului face referire la simbolizarea Fecioarei Maria prin rugul aprins, văzut de Moise pe Muntele Horeb, pentru că în ea s-a coborât Focul divin (Duhul Sfânt), iar rugăciunea ei arzătoare pentru oameni este neîncetată. Prin acest acatist, ieroschimonahul Daniel Sandu Tudor a dorit să aducă un omagiu Maicii Domnului, dar să şi ofere o cale de meditaţie mistică prin care se ajunge la desăvârşire.
În cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm că Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului reprezintă o autentică poezie mistică. Mistica reprezintă o doctrină filozofică şi religioasă, care se centrează pe starea de contemplaţie extatică, având ca scop unirea sufletului cu Dumnezeu. Cuvântul „mistic“ provine din grecescul „mistikos“ care înseamnă „tainic,“ sugerând ceva ascuns, secret, legat de dezvoltarea vieţii spirituale. Dumnezeu, prin metode doar de El ştiute, îi permite celui pe care îl consideră pregătit, să se înalţe deasupra limitelor ce ţin de natura lumii materiale, făcându-l să cunoască ceea ce altfel i-ar fi imposibil să atingă. Poezia mistică exprimă trăirile acestei evoluţii spirituale prin simbol, alegorie etc. Sandu Tudor încearcă şi el să exprime metaforic arcanele acestui drum al desăvârşirii, în care călăuză îi va fi Fecioara Maria, fiinţa umană care a unit în fiinţa ei cerul şi pământul.
Din cuprinsul său, însumând în jur de 500 de versuri (13 condace şi 12 icoase), vom alege spre analiză doar câteva dintre versurile care atrag atenţia prin valoarea lor estetică.
Bucură-te, toiag cu floare întru a inimii călătorie, (Icosul al II-lea)
Însemnul pelerinului este toiagul, simbol al arborelui vieţii veşnice în căutarea căruia pleacă acesta. Conform învăţăturii creştine, viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu, este chiar în inima omului, dar trebuie descoperită prin efort propriu, căruia i se adaugă harul divin. Fecioara este ipostaziată ca toiag cu floare, în virtutea atributelor ei de frumuseţe şi puritate, dar şi de călăuză pe drumul mântuirii. Pe un drum cu multe încercări, floarea de la toiag susţine prin frumuseţea ei proaspătă moralul obositului pelerin.
Bucură-te, limpezime în care îngerul în trup ni se urzeşte, (Icosul al III-lea)
Castitatea e o condiţie a naşterii din nou, cea a omului duhovnicesc, din apă şi din duh, prin această calitate omul asemănându-se cu îngerii. De aceea, Maica Domnului este văzută ca însăşi matricea naşterii omului spiritual, asemănător cu îngerul. „Limpezimea“ Fecioarei se referă la lipsa patimilor, primul stadiu al arcanelor desăvârşirii.
Bucură-te, zare arcuită cu heruvice aripe
Bucură-te, vecie oprită în încăperea unei clipe.
(Icosul al IV-lea)
Imaginea cerului ca nişte arcuite aripi de îngeri dă impresia deplinei armonii cosmice, o armonie vegheată ocrotitor de puteri suprafireşti. O astfel de armonie se coboară şi pe pământul obosit de dureri, prin întruparea lui Dumnezeu, în calitate de Fiu. Vecia oprită în încăperea unei clipe este tocmai coborârea divinului în timpul omului, prin mijlocirea Fecioarei, în pântecele căreia stă ca într-o încăpere bună.
Depărtarea dintre om şi Dumnezeu capătă materialitate prin expresia „grosimea de păcate.“ Concretizarea abstractului continuă şi în următoarele versuri prin materializarea unor stări sufleteşti. Repetiţia cuvântului „deget“ corespunde unor antagonice stări sufleteşti pe care le presupune trăirea religioasă. Totuşi, îndoiala mărturisită nu este una ce tinde spre negare, ci este mai mult îndoiala Apostolului Toma, care rosteşte cuvintele de neîncredere în învierea lui Iisus mai mult din cauza regretului de a nu se fi întâlnit şi el, personal, cu Domnul său, precum ceilalţi ucenici. De aceea ultimele patru versuri mărturisesc depăşirea acestor stări printr-un entuziasm ce ţine de o chemare suprafirească spre lumină.
Bucură-te, cutie de cântec prin care sună o rază. (Icosul al VIII-lea)
Conceptul de muzică s-a constituit în cultura lumii prin raportare la ordinea cosmică, muzica fiind considerată arta măsurii, capabilă să redea ritmurile cosmice, armonia. Este surprinzătoare această ipostaziere a Maicii Domnului ca o cutie muzicală a cărui mecanism este pus în funcţiune de o rază. Probabil se face trimitere la episodul Bunei Vestiri, când harul Duhului Sfânt s-a coborât asupra sa sub forma unei raze. Lumina divină a găsit în Fecioară un receptacol al ordinii şi al armoniei, mediu prielnic naşterii Noului Adam.
Bucură-te, surâs de engolpion pentru a inimii uscăciune. (Icosul al IX-lea)
Engolpionul este o icoană cu chipul Maicii Domnului sau al Mântuitorului, pe care ierarhii ortodocşi o poartă pe piept pentru a-şi aminti că trebuie să-l aibă pe Hristos mereu în inimă şi să creadă în ocrotirea şi mijlocirea Maicii Sale. Originea acestui obiect o găsim în obiceiul primilor creştini de a purta la gât moaşte ale sfinţilor. Părintele Daniil Sandu Tudor îl utilizează pentru a crea o imagine compensatoare la nivel sufletesc: chipul senin al Fecioarei din iconiţa de pe piept se suprapune peste inima deznădăjduită, ca un balsam. Seninătatea feţei sale din icoane este un îndemn asemenea celui liturgic: „Sus să avem inimile!“
Bucură-te, Tu, scară cu pragul în inima ce se închină!
(Icosul al XI-lea)
La o decodare foarte generală identificăm trei semnificaţii: un simbol al ascensiunii (scara), un simbol al spaţiului de trecere/ de tranziţie (pragul) şi un simbol al centrului (inima). Inima omului devine Împărăţia lui Dumnezeu, adică Centrul Absolut pe măsură ce omul caută această Împărăţie. Scara este şi un simbol valorizant, prin treptele sale. De aceea mulţi dintre Sfinţii Părinţi au ales scara pentru a figura urcuşul duhovnicesc. În imnul acatist al părintelui Daniil, Maica Domnului este numită scară pentru că ea urcă rugăciunile oamenilor până la Tronul Dumnezeiesc dar şi pentru că prin ea S-a coborât Domnul la oameni, căci scara care leagă pe oameni de Dumnezeu înseamnă înălţarea spirituală a omului, din treaptă în treaptă, concomitent cu coborârea Harului Divin.
Prin urmare, poemul nu este un acatist destinat cererii, el este o laudă, adresată „Miresei urzitoare de nesfârșită rugăciune!“ Credinciosului i se cere la modul cel mai direct transformarea sa ontologică. Anahoretul de pe muntele Rarău, Daniil Sandu Tudor, detaşat total, îndreaptă toate sursele sale lirice spre surprinderea câtorva urme ale hierofaniei divine. În nici un stih poetul nu formulează o cerere vremelnică, toate cuvintele sunt îndreptate câtre zona cerească, sunt sacre. Când citim acest poem liturgic înţelegem dictonul heruvicului: „toată grija cea lumească să o lepădăm“, din liturghia Sfântului Ioan Hrisostom.
Omul este om cu adevărat doar dacă trăieşte sub auspiciul direct al „bucuriei“. Astfel, de la Aristotel până la Bergson, filozofii îi reamintesc omului că nu poate trăi fărăbucurie, că doar acolo unde este bucurie triumfă viaţa. Sfinţii Părinţi, care i-au depăşit în înţelepciune pe filozofii, consideră că omul după ce-și recapătă chipul și asemănarealui Dumnezeu trăiește „marea bucurie.“ - „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul.“ (Luca 2, 10) sau „Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.“ (Luca 24, 52). Misticii, în urma introspecției interioare, au ajuns la concluzia că după ce omul: „află bucuria, îl află pe Dumnezeu.“ Aşadar, cine pierde bucuria se află în rătăcire, nu mai vede: Calea, adevărul și viața ! Prin urmare, nu e de mirare că în mod universal s-a ajuns la convingerea că autenticitatea vieţii spirituale se măsoară după gradul de bucurie care ne locuieşte.
Ne oprim aici cu analiza deşi mult mai multe versuri ar fi meritat să fie comentate, deoarece ne dăm seama că textul ne îndeamnă să dăm întâietate comentariului teologic.
Sandu Tudor a rămas în literatura română, dar și în tradiţia ortodoxă ca fiind singurul scriitor, care graţie unui talent literat deosebit, a putut să compună cinci acatiste:Acatitul Sfântului Dimitrie cel Nou Boarul din Basarabov, Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul, Acatistul Sfântului Calinic de la Cernica, Acatistul Sfintei Cruci (- din care s-au păstrat trei condace, textul pierzându-se în momentul arestării sale), de o deosebită complexitate artistică. În toate aceste poezii de rit bizantin anahoretul de pe muntele Rarău a căutat să ne ofere câteva secvențe, sau mai bine spus urme ale izotopiei luminii Divine. „Toate acatistele sale (...) sunt alcătuiri de mare subtilitate teologică, dincolo de frumuseţea literară, dincolo de mulţimea metaforelor care l-ar învecina acum, din acest punct de vedere, cu Fănuş Neagu. Acatistele sunt o teologie completă. Ele cer o hermeneutică de mare specialist, ca să li se decodeze teologia... Cu ele părintele Daniil Sandu Tudor a venit din cultură în spiritualitate. A convertit cultura.“[9] (Î.P.S. Antonie Plămădeală)
Dr. Camelia SURUIANU
[1] André Scrima, Timpul Rugului Aprins, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 107.
[2] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 12.
[3]André Scrima, op. cit., p. 107.
[4] Sandu Tudor, Imn Acatist la Rugul Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 8.
[5] Olivier Clément, Viaţa din inima morţii, Editura Pandora, Bucureşti, 2001, p. 224.
[6] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 129.
[7]Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă. A-Z, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 33.
[8] Sandu Tudor, Acatiste, Editura Christiana, Bucureşti, 1999, p. 57-58.
[9] I.P.S. Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhipiscopia Sibiului, Sibiu, 2002,
p. 11.
sursa http://vlad-mihai.blogspot.ro/
La mănăstirea Antim, Sandu Tudor „continua să-şi exerseze pasiunea «poetică», de căutare sub - şi peste – evidenţe, a ceea ce aşteaptă, ascuns să iasă la lumină.“[1] Astfel, în jurul anului 1946, ca semn de omagiu adus hierofaniei vetero-testamentare, a început să lucreze la o amplă poezie de rit bizantin, pe care o va intitula sugestiv Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului[2], pe care o va definitiva în anul în 1948.[3]Spre deosebire de binecunoscuta formă fixă a acatistului, această variantă avea o formă mai redusă, fiind formată din nouă condace.
După cei doi ani petrecuți în închisoare, respectiv în jurul anului 1952, în sihăstria Rarăului, nemulțumit de conținutul textului, va începe o nouă diortosire. La această variantă a lucrat până la data de 11 decembrie 1957[4], conform manuscrisului. Prin urmare, poemul a fost încheiat cu puţin timp înainte de a suferi cea din urmă detenţie. Această variantă respectă canonul bizantin al acatistului, conținând 13 condace şi 12 icoase. Ambele variante au circulat în manuscris, în anii comunismului. Însă s-a reuşit trecerea lor peste graniţă, ajungând, în traducere, la prestigioşi teologi occidentali, care i-au apreciat valoarea. Iată ce mărturisea celebrul patrolog Olivier Clément în cadrul unei conferinţe susţinute la Centrul Ortodox din Chambésy, lângă Geneva, pe 23 noiembrie 1985: „Maica face din pământ, din durerea ei, din frumuseţea ei, adevăratul Rug Aprins. Iar unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris despre Maica Domnului este Acatistul Băuturii fierbinţi (sic!), alcătuit de un mare poet român, Sandu Tudor – devenit călugăr imediat după cel de-al doilea război mondial, mort ca un martir câţiva ani mai târziu în închisoare –, acatist care o celebrează pe Maria şi în acelaşi timp inima aprinsă a omului rugăciunii.“[5]
În volumul Taina Rugului Aprins, Alexandru Mironescu precizează că „Acatistul Rugului Aprins a ajuns prin André Scrima la Paris, unde a fost citit şi cu virtuozitate tradus în mijlocul unor oameni de „înaltă ţinută.“ Lectura a produs o atât de puternică impresie, încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc şi text franţuzesc. Iar într-o revistă, „sub semnătura unei personalităţi binecunoscute (în respectivul text nu se precizează despre cine e vorba), a apărut pe tema acatistului articolul L’Orthodoxie ou le Buisson Ardent.“[6] Mai târziu, respectiv în anul 1987 Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului a fost publicat la Madrid cu sprijinul Fundaţiei Culturale Române.
Termenul de acatist[7] provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare,“ fiind o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“ desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“ - termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“
Acest imn acatist nu poate fi înţeles în adevărata lui dimensiune fără o minimă cunoaştere a conceptelor din mistica ortodoxă şi fără explicaţiile pe care însuşi Sandu Tudor le dă textului său închinat Fecioarei Maria: „Imnul Acatist este structurat pe treptele desăvârşirii creştine: ale despătimirii, ale iluminării şi ale desăvârşirii. [...] Acatistul Rugului – Ipostasul Maicii Domnului ca rugăciune – e ca o scară a lui Iacob, aşa cum a văzut-o Biserica, la capătul căreia, aşteaptă Emanuel. Scara e paradoxală, pentru că pe ea, în acelaşi timp, îngerii suie dar şi scoboară, aşa cum sunt rugăciunea şi Maica Domnului: văzute ca strădanie omenească spre Dumnezeu, dar şi mijloc de revărsare a harurilor necreate peste noi. [...] Văzută astfel, scara are 24 de trepte, care se împart, ca un mijloc de urcare duhovnicească spre desăvârşire, în trei octave: octava curăţirii de păcate (despătimirea); octava iluminării; octava unirii mistice cu Dumnezeu sau a îndumnezeirii omului. Cele 24 de stadii de pătrundere a harului lucrător (de întrupare transfiguratoare) pot fi văzute ca trei octave coborâtoare:octava coborâtoare a covârşirii transfiguratoare, care ne dă curăţia; octava statornicirii, asimililării harului – care ne face clarvăzători; octava rodirii depline – unitivă, cea care uneşte cu Dumnezeu, cum este cazul sfinţilor. Astfel că, fiecare dintre cele trei octave, care fac două decade, poate fi luată şi ciclic, ca trei inele, ce cuprind în ele, o suire şi o coborâre, trei stadii heruvice complete, cele trei stadii ale Sfântului Suflu: cel al inspiraţiei, cel al stadiei (stadia văzătoare care este şi a extazului) şi cel al golirii, al expiraţiei, care este şi cel al totalei răpiri, adică a unei depăşiri, care este şi odihna, aflarea salvatoare.“ [8]
Aşadar, planul compoziţional al textului este foarte riguros în ceea ce priveşte simbolismul mistic referitor la desăvârşirea spirituală obţinută prin rugăciunea neîntreruptă. Acest tip de rugăciune se realizează în momentul în care „inima“ continuă să se roage şi atunci când mintea este preocupată cu altceva, inclusiv când omul doarme. Exerciţiile de obţinere a acestei rugăciuni constau în rostirea în gând, pe timp îndelungat, a unei formule scurte de invocare a numelui lui Iisus sau al Maicii Sale, focalizate pe inspiraţie şi expiraţie. În momentul când omul ajunge să se roage neîncetat a atins treapta ultimă, cea a îndumnezeirii firii sale umane. Această învăţătură aparţine bisericii creştine de răsărit, fiind practicată de monahi.
Deci titlul acatistului face referire la simbolizarea Fecioarei Maria prin rugul aprins, văzut de Moise pe Muntele Horeb, pentru că în ea s-a coborât Focul divin (Duhul Sfânt), iar rugăciunea ei arzătoare pentru oameni este neîncetată. Prin acest acatist, ieroschimonahul Daniel Sandu Tudor a dorit să aducă un omagiu Maicii Domnului, dar să şi ofere o cale de meditaţie mistică prin care se ajunge la desăvârşire.
În cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm că Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului reprezintă o autentică poezie mistică. Mistica reprezintă o doctrină filozofică şi religioasă, care se centrează pe starea de contemplaţie extatică, având ca scop unirea sufletului cu Dumnezeu. Cuvântul „mistic“ provine din grecescul „mistikos“ care înseamnă „tainic,“ sugerând ceva ascuns, secret, legat de dezvoltarea vieţii spirituale. Dumnezeu, prin metode doar de El ştiute, îi permite celui pe care îl consideră pregătit, să se înalţe deasupra limitelor ce ţin de natura lumii materiale, făcându-l să cunoască ceea ce altfel i-ar fi imposibil să atingă. Poezia mistică exprimă trăirile acestei evoluţii spirituale prin simbol, alegorie etc. Sandu Tudor încearcă şi el să exprime metaforic arcanele acestui drum al desăvârşirii, în care călăuză îi va fi Fecioara Maria, fiinţa umană care a unit în fiinţa ei cerul şi pământul.
Din cuprinsul său, însumând în jur de 500 de versuri (13 condace şi 12 icoase), vom alege spre analiză doar câteva dintre versurile care atrag atenţia prin valoarea lor estetică.
Bucură-te, toiag cu floare întru a inimii călătorie, (Icosul al II-lea)
Însemnul pelerinului este toiagul, simbol al arborelui vieţii veşnice în căutarea căruia pleacă acesta. Conform învăţăturii creştine, viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu, este chiar în inima omului, dar trebuie descoperită prin efort propriu, căruia i se adaugă harul divin. Fecioara este ipostaziată ca toiag cu floare, în virtutea atributelor ei de frumuseţe şi puritate, dar şi de călăuză pe drumul mântuirii. Pe un drum cu multe încercări, floarea de la toiag susţine prin frumuseţea ei proaspătă moralul obositului pelerin.
Bucură-te, limpezime în care îngerul în trup ni se urzeşte, (Icosul al III-lea)
Castitatea e o condiţie a naşterii din nou, cea a omului duhovnicesc, din apă şi din duh, prin această calitate omul asemănându-se cu îngerii. De aceea, Maica Domnului este văzută ca însăşi matricea naşterii omului spiritual, asemănător cu îngerul. „Limpezimea“ Fecioarei se referă la lipsa patimilor, primul stadiu al arcanelor desăvârşirii.
Bucură-te, zare arcuită cu heruvice aripe
Bucură-te, vecie oprită în încăperea unei clipe.
(Icosul al IV-lea)
Imaginea cerului ca nişte arcuite aripi de îngeri dă impresia deplinei armonii cosmice, o armonie vegheată ocrotitor de puteri suprafireşti. O astfel de armonie se coboară şi pe pământul obosit de dureri, prin întruparea lui Dumnezeu, în calitate de Fiu. Vecia oprită în încăperea unei clipe este tocmai coborârea divinului în timpul omului, prin mijlocirea Fecioarei, în pântecele căreia stă ca într-o încăpere bună.
Depărtarea dintre om şi Dumnezeu capătă materialitate prin expresia „grosimea de păcate.“ Concretizarea abstractului continuă şi în următoarele versuri prin materializarea unor stări sufleteşti. Repetiţia cuvântului „deget“ corespunde unor antagonice stări sufleteşti pe care le presupune trăirea religioasă. Totuşi, îndoiala mărturisită nu este una ce tinde spre negare, ci este mai mult îndoiala Apostolului Toma, care rosteşte cuvintele de neîncredere în învierea lui Iisus mai mult din cauza regretului de a nu se fi întâlnit şi el, personal, cu Domnul său, precum ceilalţi ucenici. De aceea ultimele patru versuri mărturisesc depăşirea acestor stări printr-un entuziasm ce ţine de o chemare suprafirească spre lumină.
Bucură-te, cutie de cântec prin care sună o rază. (Icosul al VIII-lea)
Conceptul de muzică s-a constituit în cultura lumii prin raportare la ordinea cosmică, muzica fiind considerată arta măsurii, capabilă să redea ritmurile cosmice, armonia. Este surprinzătoare această ipostaziere a Maicii Domnului ca o cutie muzicală a cărui mecanism este pus în funcţiune de o rază. Probabil se face trimitere la episodul Bunei Vestiri, când harul Duhului Sfânt s-a coborât asupra sa sub forma unei raze. Lumina divină a găsit în Fecioară un receptacol al ordinii şi al armoniei, mediu prielnic naşterii Noului Adam.
Bucură-te, surâs de engolpion pentru a inimii uscăciune. (Icosul al IX-lea)
Engolpionul este o icoană cu chipul Maicii Domnului sau al Mântuitorului, pe care ierarhii ortodocşi o poartă pe piept pentru a-şi aminti că trebuie să-l aibă pe Hristos mereu în inimă şi să creadă în ocrotirea şi mijlocirea Maicii Sale. Originea acestui obiect o găsim în obiceiul primilor creştini de a purta la gât moaşte ale sfinţilor. Părintele Daniil Sandu Tudor îl utilizează pentru a crea o imagine compensatoare la nivel sufletesc: chipul senin al Fecioarei din iconiţa de pe piept se suprapune peste inima deznădăjduită, ca un balsam. Seninătatea feţei sale din icoane este un îndemn asemenea celui liturgic: „Sus să avem inimile!“
Bucură-te, Tu, scară cu pragul în inima ce se închină!
(Icosul al XI-lea)
La o decodare foarte generală identificăm trei semnificaţii: un simbol al ascensiunii (scara), un simbol al spaţiului de trecere/ de tranziţie (pragul) şi un simbol al centrului (inima). Inima omului devine Împărăţia lui Dumnezeu, adică Centrul Absolut pe măsură ce omul caută această Împărăţie. Scara este şi un simbol valorizant, prin treptele sale. De aceea mulţi dintre Sfinţii Părinţi au ales scara pentru a figura urcuşul duhovnicesc. În imnul acatist al părintelui Daniil, Maica Domnului este numită scară pentru că ea urcă rugăciunile oamenilor până la Tronul Dumnezeiesc dar şi pentru că prin ea S-a coborât Domnul la oameni, căci scara care leagă pe oameni de Dumnezeu înseamnă înălţarea spirituală a omului, din treaptă în treaptă, concomitent cu coborârea Harului Divin.
Prin urmare, poemul nu este un acatist destinat cererii, el este o laudă, adresată „Miresei urzitoare de nesfârșită rugăciune!“ Credinciosului i se cere la modul cel mai direct transformarea sa ontologică. Anahoretul de pe muntele Rarău, Daniil Sandu Tudor, detaşat total, îndreaptă toate sursele sale lirice spre surprinderea câtorva urme ale hierofaniei divine. În nici un stih poetul nu formulează o cerere vremelnică, toate cuvintele sunt îndreptate câtre zona cerească, sunt sacre. Când citim acest poem liturgic înţelegem dictonul heruvicului: „toată grija cea lumească să o lepădăm“, din liturghia Sfântului Ioan Hrisostom.
Omul este om cu adevărat doar dacă trăieşte sub auspiciul direct al „bucuriei“. Astfel, de la Aristotel până la Bergson, filozofii îi reamintesc omului că nu poate trăi fărăbucurie, că doar acolo unde este bucurie triumfă viaţa. Sfinţii Părinţi, care i-au depăşit în înţelepciune pe filozofii, consideră că omul după ce-și recapătă chipul și asemănarealui Dumnezeu trăiește „marea bucurie.“ - „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul.“ (Luca 2, 10) sau „Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.“ (Luca 24, 52). Misticii, în urma introspecției interioare, au ajuns la concluzia că după ce omul: „află bucuria, îl află pe Dumnezeu.“ Aşadar, cine pierde bucuria se află în rătăcire, nu mai vede: Calea, adevărul și viața ! Prin urmare, nu e de mirare că în mod universal s-a ajuns la convingerea că autenticitatea vieţii spirituale se măsoară după gradul de bucurie care ne locuieşte.
Ne oprim aici cu analiza deşi mult mai multe versuri ar fi meritat să fie comentate, deoarece ne dăm seama că textul ne îndeamnă să dăm întâietate comentariului teologic.
Sandu Tudor a rămas în literatura română, dar și în tradiţia ortodoxă ca fiind singurul scriitor, care graţie unui talent literat deosebit, a putut să compună cinci acatiste:Acatitul Sfântului Dimitrie cel Nou Boarul din Basarabov, Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul, Acatistul Sfântului Calinic de la Cernica, Acatistul Sfintei Cruci (- din care s-au păstrat trei condace, textul pierzându-se în momentul arestării sale), de o deosebită complexitate artistică. În toate aceste poezii de rit bizantin anahoretul de pe muntele Rarău a căutat să ne ofere câteva secvențe, sau mai bine spus urme ale izotopiei luminii Divine. „Toate acatistele sale (...) sunt alcătuiri de mare subtilitate teologică, dincolo de frumuseţea literară, dincolo de mulţimea metaforelor care l-ar învecina acum, din acest punct de vedere, cu Fănuş Neagu. Acatistele sunt o teologie completă. Ele cer o hermeneutică de mare specialist, ca să li se decodeze teologia... Cu ele părintele Daniil Sandu Tudor a venit din cultură în spiritualitate. A convertit cultura.“[9] (Î.P.S. Antonie Plămădeală)
Dr. Camelia SURUIANU
[1] André Scrima, Timpul Rugului Aprins, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 107.
[2] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 12.
[3]André Scrima, op. cit., p. 107.
[4] Sandu Tudor, Imn Acatist la Rugul Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 8.
[5] Olivier Clément, Viaţa din inima morţii, Editura Pandora, Bucureşti, 2001, p. 224.
[6] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 129.
[7]Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă. A-Z, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 33.
[8] Sandu Tudor, Acatiste, Editura Christiana, Bucureşti, 1999, p. 57-58.
[9] I.P.S. Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhipiscopia Sibiului, Sibiu, 2002,
p. 11.
sursa http://vlad-mihai.blogspot.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu