Este cunoscut faptul că ideea de “hram” este de origine
slavonă şi desemnează sfântul sau sărbătoarea sub patronajul cărora o biserică
este sfinţită de către un ierarh.
Creştinul, cât şi instituţia în care îşi găseşte mântuirea,
la naşterea duhovnicească, în Sfânta Taină a Botezului, primeşte odată cu
numele, şi pe îngerul păzitor, puterea lui Dumnezeu care îl povăţuieşte, şi-l
apără în tot timpul pelerinajului pământesc.
În cele ce urmează vom ilustra în câteva cuvinte ce ar
trebui să însemneze hramul în viaţa duhovnicească a credinciosului
drept-maritor.
1. Hramul bisericii, înger ocrotitor al comunităţii
drept-maritoare.
La naşterea din apă şi din duh, adică la botez, credinciosul
primeşte odată cu numele, şi îngerul său păzitor, straja credincioasă, păzitorul
nostru de primejdii sufleteşti şi trupeşti.
În acest scop, îngerul ne acoperă cu aripile lui ocrotitoare
ale bunătăţii, şi izgoneşte de la noi toată lucrarea întunecata şi vicleană a
diavolului, care tânjeşte să ne răpească bucuria spirituală de a trăi fericiţi
pe pământ. Îngerul ocrotitor sta necontenit în faţa lui Dumnezeu şi se roagă să
ne dea harul Său cel ceresc, ca să împlinim tot lucrul cel bineplăcut lui
Dumnezeu, să ne întărim şi să fim ai Lui în veci, să ne desăvârşim în viaţa cea
nouă întru Hristos, care s-a semănat în inima noastră prin Taina Sfântului
Botez. Fiind cu noi, îngerul lui Dumnezeu ne călăuzeşte cu înţelepciune
cerească, să împlinim neîncetat numai voia lui Dumnezeu şi lupta, în chip
nevăzut alături de noi să biruim ispitele, necazurile şi păcatele prin care
diavolul ne depărtează de Dumnezeu.
În timpul vieţii noastre pământeşti, îngerul păzitor se
bucură cu toţi ceilalţi îngeri din cer dacă ne păstrăm sufletul şi trupul,
templul duhului sfânt, curate şi neîntinate, iar în ceasul morţii, îngerul lui
Dumnezeu ne ocroteşte de uneltirile diavolului care lucrează neîncetat să ne
arunce sufletul în iad. Aşadar, în tot timpul vieţii noastre, aici pe pământ,
îngerul păzitor este binefăcătorul nostru, şi prin lucrarea lui ocrotitoare, noi
primim harul divin prin care creştem în Hristos, şi suntem fericiţi atât pe
pământ cât şi în ceruri.
Lucrarea duhovnicească a îngerului păzitor al creştinului,
are o mare asemănare cu hramul bisericii, lăcaş de slujire, rugăciune,
reculegere duhovnicească, şi mântuire a individului, comunităţii şi neamului
nostru.
2. Numele hramului.
După tradiţia Bisericii Ortodoxe, fiecare biserică în
momentul în care se târnoseşte de către episcop primeşte un nume, care devine
hramul sau.
Târnosirea este deci actul de botez al noului lăcaş de
închinăciune, care primeşte de la arhiereu hramul sau, numele său. Acest nume
este un eveniment din istoria Sfânta, de pildă: Naşterea Sfântului Ioan
Botezătorul (cum este cazul Bisericii noastre), Pogorârea Sfântului Duh sau
Sfânta Treime , Naşterea Domnului, Învierea Domnului, Înălţarea Domnului,
Sfânta Cruce, sau Adormirea Maicii Domnului, Naşterea Maicii Domnului,
Buna-Vestire, sau numele unor persoane Sfinte: Sf. Ioan Botezătorul, Sf.
Gheorghe, Sf. Apostoli Petru şi Pavel, Sf. Dimitrie, Sf. Vasile, Sf. Nicolae,
Sf. Trei Ierarhi, etc.
Prin sfinţirea bisericii, hramul devine îngerul păzitor al
bisericii, patronul său spiritual. După iconografia ortodoxă, icoana hramului
se aşează în iconostas în rândul întâi, la dreapta, alături de Sfintele Icoane
Împărăteşti: Mântuitorul Iisus Hristos, şi Sfânta Fecioară Maria.
Hramul Bisericii se serbează cu deosebită solemnitate, la
ziua pomenirii evenimentului sau sfântului, în prezenţa a sute şi mii de
credincioşi, care vin în pelerinaj de la mari depărtări.
3. Originea Hramului
Cuvântul hram vine din limba slavonă, şi înseamnă casa, o
casă excepţională în care locuieşte Dumnezeu cu aleşii Săi. Acesta este
adevărul. Se pare că numele acesta l-a dat patriarhul Iacob, care fugind de
mânia fratelui său Naum, s-a culcat într-o câmpie, cu capul pe o piatră, şi a
avut un vis minunat: a văzut o scară ce unea cerul cu pământul, şi pe care
urcau şi coborau îngerii Domnului. Trezindu-se din vis, Iacob a grăit
"Locul acesta este casa lui Dumnezeu şi poarta cerului", şi a uns
piatra cu untdelemn sfinţit, şi l-a numit pe evreieşte Bethel, sau casa lui
Dumnezeu (Facere 28:12-19).
Mântuitorul Iisus Hristos, alungând cu biciul pe negustorii
din templul din Ierusalim, le zice: "Casa aceasta este casa Tatălui Meu, este
casa de rugăciune, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari" (Luca 19:46).
Experienţa vieţii religioase creştine confirma că cel ce petrece în rugăciune
în această casă i se pare că cerul a coborât pe pământ, sau că se înalta de pe
pământ la cer, în marea familie divină, în comuniunea îngerilor şi a sfinţilor.
De la începutul istoriei sale, poporul nostru a numit casă
lui Dumnezeu biserica.
Cuvântul biserica este de origine grecească, şi însemnează
casa împărăteasca, bazilica, locuinţa împăratului. Romanii au numit bazilici
tribunalele în care se făcea dreptatea în numele împăratului pământesc, al
cezarului.
Ajungând pe tron, împăratul Constantinopolului, Constantin
cel Mare, la anul 323 declara creştinismul religie de stat, şi între multe
fapte mari şi frumoase ce le-a săvârşit, a fost şi aceea că donat creştinilor
aceste tribunale, ca să le servească drept locaşuri de închinare. Donaţiile
şi-au păstrat pe mai departe numele, dar şi-au schimbat total destinaţia,
servind de acum înainte drept locaşuri de închinăciune, de convorbire şi unire
spirituală cu Dumnezeu.
De la Constantin cel Mare, basilica/biserica devine vasul
ales, templul Duhului Sfânt, în care se lucrează în lume mântuirea. În acest
lăcaş sfânt, sufletul creştinesc se întâlneşte cu Dumnezeu, în orice clipă,
comunica cu El, se sfinţeşte şi se îndumnezeieşte, prin revărsarea harului
divin al Sfintelor Taine, prin rugăciunile sfinţilor din cer şi ale
slujitorilor sfintelor altare, aici, pe pământ.
Zidurile bisericii devin sfinţite şi deosebite de ale altor
case comune pentru că au un scop supranatural. De aceea, noul lăcaş se aşează
de la târnosire, sub scutul unui sfânt al lui Dumnezeu, sau în cazul biserici
noastre, sub însuşi acoperământul Sfintei Treimi, care devine hramul bisericii.
4. Sensul duhovnicesc al hramului.
Hramul are o întreita semnificaţie în viaţa Bisericii, şi a
comunităţii:
a) religioasă;
b) morală;
c) unitate naţională;
a) Semnificaţia religioasă
Hramul împlineşte acelaşi rol în viaţa bisericii ca şi
îngerul păzitor în viaţa particulară a credincioşilor. El este paznicul
bisericii, este primul care se îngrijeşte de soarta ei. El veghează neîncetat
pentru trăinicia bisericii în istorie, căci aceasta este mireasa lui Hristos.
Hramul ocroteşte Sfântul locaş, apărându-l de calamităţi:
foc, apa, cutremure, războaie, distrugeri, profanare şi înjurături, de
vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai dreptei credinţe.
Hramul priveghează continuu la viaţa spirituală a credincioşilor,
care vin cu regularitate în sfântul lăcaş, cu frică de Dumnezeu, cu credinţa şi
cu dragoste. Acestora le da milă şi ajutor, îi scapă de necazuri şi nevoi, de
dureri şi suflerinte.
Hramul Bisericii este modelul viu de urmat în pelerinajul nostru
pământesc prin viaţa harica a sfintelor taine, prin care creştem în Hristos,
intrăm în comunitate de viaţă fericită cu Sfânta Treime, ne îndumnezeim. Prin
hram ajungem îngeri luminaţi în trup, una în sfinţenie, după care tânjeşte
sufletul credinciosului drept-maritor.
Când credinciosul exclamă: "Mă duc la hram !",
semnificativ mărturiseşte - mă duc să mă unesc cu viaţa de har a hramului, a
sfântului comemorat, să mă sfinţesc şi să fiu fericit!
În timp ce îngerul păzitor al credinciosului se îngrijeşte de
salvarea unui singur suflet creştinesc, hramul bisericii ocroteşte viaţa şi se
îngrijeşte de mântuirea tuturor credincioşilor bisericii. El strânge laolaltă
conştiinţa tuturor credincioşilor bisericii sub stindardul izbăvitor al Sfintei
Cruci, pentru realizarea supremului ideal, îndumnezeirea tuturor întru Hristos,
Domnul.
Hramul desăvârşeşte această unitate soteriologică în
Hristos, a celor vii cu cei răposaţi. De aceea, la hram, se face pomenirea
ctitorilor şi binefăcătorilor sfântului locaş, ca Domnul să le răsplătească
potrivit faptelor lor minunate, împlinite în viaţa lor pământească.
b) Semnificaţia morală
Semnificaţia morală a hramului rezulta din cea religioasă.
Unitatea de credinţa şi viaţa întru Hristos, a celor mulţi care se aduna ²la
hram², creiaza conştiinţa interdependentei familiale, conştiinţa fraternităţii
creştine, făurita prin puterea iubirii lui Hristos. Izvorul sau este
participarea activă la rugăciune în comun pentru implorarea, sub aceeaşi
cupolă, a harului ceresc care-I aduce de sus ajutor, milă şi spor pentru toţi,
în toate cele bune, ocroteşte în necazuri şi dureri, scapa de primejdii şi
încercări.
c) Semnificaţie - unitate naţională
În istoria bimilenară a poporului român, hramul bisericilor
a avut şi are şi o adânca semnificaţie de unitate naţională.
Hărăziţi de Dumnezeu a fi creştini încă de la naştere, în
toate provinciile României Mari: Tara Româneasca, Moldova şi Transilvania, trei
surori din aceeaşi mamă, poporul român a avut şi păstrează aceeaşi credinţă în
Hristos, aceeaşi limbă, tradiţii şi obiceiuri. Prin sfintele locaşuri de
închinăciune, şi prin sfintele mănăstiri, presărate prin munţi, şi pe tot
întinsul pământ străbun, din evlavia voievozilor şi a credincioşilor cucernici
de la sate, târguri şi oraşe, poporul român şi-a păstrat limba, obiceiurile şi
legea străbună, tradiţiile şi datinile moştenite din moşi strămoşi, aspiraţii
şi idealuri comune; aceasta valenţă de unitate naţională manifestându-se în
deosebi cu prilejul pelerinajelor la hram. Aceste pelerinaje au fost izvoare de
credinţă, o reînviere a elanului religios-moral al credincioşilor, ocazie de
strângere a legăturilor de frăţietate dintre toţi românii.
Pelerinajele la hram, şi la praznicele de
cinstire şi venerare a moaştelor sfinţilor, trebuie să aibă, alături de
sfintele Taine ale Bisericii, un loc central în viaţa duhovnicească a
credinciosului drept-maritor, nu numai în Tara noastră de obârşie, ci şi aici,
în cadrul comunităţilor româno-americane ortodoxe, bine ştiind că ele sunt
adevărate case duhovniceşti, izvoare de apă vie, din care credincioşii sorb, ca
dintr-un potir divin energii nesecate, de viaţă morală superioară, trăită în
Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat.Vă invităm, fraţi şi surori, veniţi la
Sfânta Biserică, veniţi la hram, veniţi la sfânta Înviere, veniţi în fiecare
duminică, căci în fiecare duminică este sfânta Înviere, veniţi de luaţi lumina,
veniţi şi beţi din paharul mântuirii, veniţi la Hristos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu