„înainte de-a te fi urzit în pântecele maicii şi înainte
ca să fi ieşit din pântecele mamei tale,
te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc”.
(Ieremia 1, 5).
Aşa sună glasul lui Dumnezeu către tânărul profet Ieremia, Şi păcatul onaniei şi fărădelegea avortului nimicesc un om în toată realitatea lui sufletească, nemuritoare.
Din om numai trupul creşte, îşi formează părţile şi se alcătuieşte prin încheieturi, sufletul este, din clipa în care poţi zice: aici e viaţă de om; sufletul nu se alcătuieşte, ci se manifestă alcătuind trupul şi lucrând prin el. Din ora întâlnirii elementelor de viaţă în sânul mamei, sufletul creat de Dumnezeu este de faţă şi pruncul poate să spună, ceea ce spune conştiinţei omeneşti: sunt aici, Mamă! Mai înainte ca să fi ieşit din leagănul de carne şi de sânge al mamei, Ieremia era prooroc sfinţit.
Când Fecioara neprihănită din Nazaret cercetează pe sfânta Elisabeta în munţii Efraim, Ioan, după spusele îngerului, în a şasea lună conceput, tresaltă de bucurie. El de-acum este Înaintemergător al „Bunei Vestiri” evanghelice, de-acum nedeplin alcătuit în sânul mamei. Se bucură de prezenţa lui Iisus în sânul Fecioarei sfinte, de Hristos Domnul care intrase în Palatul său abia de-o lună. Iisus şi Ioan erau de faţă, erau de-acum acei care vor să fie, iar Ieremia era investit cu înalta menire de prooroc şi sfinţit.
Cine s-ar fi atins de ei în orice timp din durata petrecerii lor în sânul mamei, ar fi ucis pe Înaintemergătorul Ioan sau pe Ieremia profetul, sau pe Iisus Domnul. Cu acelaşi drept şi fără teamă de a greşi spunem despre fiecare făt conceput: cine-l pierde, asasinează; cine întinde mâna asupra lui îl omoară, prăpădeşte o viaţă de om şi va răspunde înaintea Dreptului Judecător mai mult decât va răspunde ucigaşul din drumul mare. „Un copil de-o zi nu-i mai puţin om decât este tatăl său”4, scrie Bossuet în meditaţii. Nu-i lipseşte decât numele.
Din momentul întâlnirii celor două celule vitale, fătul, care s-a format sunt omeneşti. Nu este doar o viată omenească, aşa cum ar fi într-o altă parte a organismului mamei, ci un principiu de viaţă de sine stătător, de esenţă spirituală, - fiind izvor de viaţă omenească şi de acţiuni omeneşti - care investeşte cu însuşiri de persoană distinctă de a mamei - deşi nu separată - căsuţa de carne ce se alcătuieşte treptat în sânul mamei.
Odată fecundat, ovulul în tăcerea adâncă a pântecului, o activitate organică, o muncă celulară uimitoare, se desfăşoară înlăuntrul lui. Ceva din interiorul micului corp conduce jocul fenomenenlor chimice şi biologice în favoarea tinerei vieţi. Aşa cum nevăzutele unde luminoase sau sonore stau nebănuite până ce un aparat de radio sau candelabru receptor nu le dovedeşte prezenţa prin efectul lor, aşa cum sufletul spiritual de faţă nevăzut în oul fecundat, îşi arată prezenţa treptat după cum se formează embrionul, prin efectele lui, mai întâi biologice, vegetale, animale şi în urmă de tot intelectuale şi volitive, când instrumentul este împlinit şi asta, o ştim, mult timp încă după ce s-a născut.
Şi acum, de faţă în sânul mamei, sufletul, care peste atâţia ani poate va săvârşi minuni de virtute şi uimitoare avânturi de gândire, guvernează substanţele materiale împrumutate din lumea ce-l înconjoară - trupul mamei - ca să ajungă la ţinta finală, la fătul viabil, - cu putere de-a trăi şi în afara sânului matern, - aşa cum şi în noi, acum, sufletul dăruieşte şi menţine viaţa în trup. Iată de ce profesorul Pinard spune că nici mama, nici tata, nici medicul nu pot să suprime ceea ce se găseşte în sânul mamei, pentru că suprimă un copil25.
În dezvoltarea lentă, sigură, precisă, după un plan dinainte stabilit, grupul de celule nu cunoaşte popasuri, limite, întreruperi şi reîntreruperi pe alt plan, ca să fii ispitit să spui: aici începe viaţa vegetativă aici viaţa senzitivă, viaţa omenească raţională, acum e momentul, ba acum în care sufletul spiritual este creat şi vărsat în noua făptură.
Sufletul nu este legat de vreun organ. în unele îşi exercită puterea vegetativă, printre altele, cea senzitivă şi prin mijlocirea altora, cum este a creierului, îşi manifestă facultăţile spirituale, fără să le fie organul, ci doar instrumentul, aşa cum nu poţi afirma că vioara Stradivarius este organul muzicii alese şi nu instrumentul însufleţit de talentul sau geniul virtuosului. Am putea spune: pe măsură ce vioarei i se alătură câte o coardă, până la deplina ei alcătuire, pe aceeaşi măsură sunetele devin muzică, melodie şi desăvârşită cântare instrumentală.
Asemănarea este pentru trupul care se formează în sânul mamei: pe măsură ce cresc organele, aceste strune ale sufletului, viaţa lui se manifestă tot mai desăvârşită, până ce ajunge la puterea de a-şi arăta puterile spirituale. Talentul autentic al muzicantului, deşi de faţă în vioara strânsă sub bărbie, dar lipsită de unele coarde, totuşi nu se dă pe faţă decât cu instrumentul desăvârşit desăvârşit lucrat şi bine încordat.
Sufletul spiritual, deşi de faţă în familia celulelor din sânul mamei, nu se poate vădi în specificul lui: gândirea, voinţa, cu un cuvânt conştiinţa şi personalitatea, decât în ora în care „instrumentul” căruia îi este strâns unit formând un singur tot şi-o singură făptură, ajunge la împlinirea necesară. Nu sufletul lipseşte, ci exerciţiul facultăţilor lui spirituale. Iar ghemul cald de viaţă în prodigioasă fermentaţie, că este în prima zi sau a şaptea lună a conceperii, este însufleţit de spiritul lui Ieremia ales profet încă de atunci, sau de al lui Ioan Botezătorul tresărind de bucurie în prezenţa lui Iisus distinct de Sfânta Fecioară, dar încă nedespărţit de ea şi ascuns în ea, sau de un alt suflet omenesc căruia încă nu i s-a dat pe pământ un nume, dar în ceruri i s-a hărăzit un înger păzitor şi i s-a scris numele în destinul celor ce nu pot să aibă capăt. Iată de ce mama, prin sânu-i binecuvântat, cuprinde două nemuriri a pruncului şi a ei.
Pe cale de a deveni om deplin, fătul legat de interiorul mamei este însufleţit de un identic principiu şi izvor de viaţă care însufleţeşte pe părinţi. Eul conştiinţei este de faţă, aşa cum este de faţă la pruncul neajuns la anii priceperii, cum e de faţă la omul matur în somn sau într-o stare de vremelnică sau perpetuă alienare.
În sânul mamei este o adevărată viaţă omenească ce se dezvoltă deosebit de a mamei, cu altă ţintă, spre alt rost: o viaţă cu o natură omenească identică cu aceea a părinţilor. Prin urmare: independent de orice consideraţie din afară, de orice apreciere a Statului care încă nu recunoaşte pruncului o „existenţă oficială”, fătul din pântecele mamei are însuşirile unei persoane omeneşti, cu toate drepturile ce îi revin unei fiinţă spirituale, cu toate privilegiile pe care nimeni, niciunde, nici o lege şi nici o putere legiuitoare nu i le poate viola fără a viola totodată şi legea morală şi orânduirea juridică întemeiată pe firea lucrurilor.
Ce poate să modifice aici consideraţia unor „specialişti”, ochii unor femei interesate şi voturile unor parlamentari? Oare existenţa lui Dumnezeu a depins de numărul voturilor în Asamblarea Legiuitoare de pe vremea revoluţiei franceze? Oare dreptul natural al pruncului la viaţă depinde de prezenţa sau absenţa deputaţilor într-o sesiune parlamentară, de fluctuaţiile opiniei publice, de interesele anumitor profesionişti, de părerea anumitor „savanţi”, sau de voinţa anumitor femei care ar putea decide nuanţa legii în Codul Penal, cum de fapt s-a întâmplat în unele locuri?
Dacă fătul cuprins de mamă este aevea o persoană omenească, atunci orice atentat la viaţa lui este un atentat la o persoană, care este scop în sine, care nu poate să fie folosită de mijloc, care se bucură de drepturi a căror violare au ecou în eternitate şi în adâncul conştiinţei vinovatului. Chiar lovit de îndoială că aici este sau nu ceva nemuritor, întreb cu Dr. Clement, oare ai putea fără păcat grav şi vină mare să atentezi la viaţa pruncului? Oare vânătorului, îndoindu-se că în tufa e o fiară sau un copilaş, trage şi ucide, i se va primi justificarea: nu eram sigur dacă este un om sau o fiară, de aceea am tras? Nu, ci va fi socotit vinovat, tocmai pentru că a tras în nesiguranţă. Şi mamei să-i fie îndreptăţită o atare motivare?
Să ne formăm bine conştiinţa: omul nu este om prin faptul că se naşte, ci prin faptul că este conceput în sânul unei mame. Aceasta, independent de orice legislaţie pozitivă omenească. Dacă încă nu este printre noi, nu înseamnă că nu este dintre noi. Are, din prima clipă a conceperii lui, natură omenească, principiu de viaţă omenească, adică suflet omenesc, acel izvor al faptelor spirituale, acel eu care-l constituie icoana imortală a lui Dumnezeu, acea „suflare de viaţă” care-l face distinct şi deosebit de mamă, corp aparte cu viaţă proprie, a cărui sânge vărsat nu este mai puţin decât sângele lui Abel sau decât sângele copilaşilor ucişi de Irod. Acesta este ecoul în ceruri şi pe pământ al întâlnirii fecunde a celor două iubiri părinteşti.
Care este locul şi rolul mamei în această dramă începută, în această viaţă care a prins rădăcini de i se duce vestea până în cele mai tainice ascunzişuri ale trupului ei, mobilizând totul pentru noua făptură? De netăgăduit, este strânsă dependenţa organismului în dezvoltare de acela al mamei precum şi acela al mamei, de al fătului cuprins în ea. Funcţii cu totul noi se deşteaptă în ea şi somnolenţele atâtor puteri aţipite se trezesc nu numai în organele strict feminine, ci în sânge, în echilibrul hormonal, în psihic.
Dar micul ouşor desprins de ovar s-a separat oarecum de interesele colectivităţii materne, căreia nu i se va mai integra şi efemera lui existenţă va sfârşi prin înrădăcinarea în substanţele pântecelui unde va creşte, se va organiza ca un oaspete la masa trupului mamei. Intre cele două organisme nu va mai fi continuitate de ţesături, ci doar o alipire strânsă, iar mama nu va mai fi pentru mica făptură decât ministrul economiei şi, deodată, şi grânarul -biologic.
De la prima schiţare a vieţii, embrionul uman îşi organizează sistemul circular independent de-al mamei, aşa că între vasele sanguine ale lui şi ale mamei nu există nici o comunicare directă şi nici sîngele ei nu se amestecă cu sângele lui. Este atât de accentuată această individualitate şi independenţă sanguină încât agentul patogen al unor stări de boală cuprins în sângele mamei, nu poate să treacă bariera placentei ca să invadeze pe al fătului.
Aşa, de pildă „anemia pernicioasă” care alterează profund aspectul microscopic al elementelor ce constituie sângele matern, lasă neştirbită compoziţia celulară a sângelui micului om26. El îşi are propriile contracţii vasculare, inima lui bate într-un ritm mult mai accelerat decât acela al mamei, aşa şi pulsul. Toate acestea ne dovedesc existenţa anterioară din alt început a unui principiu unificator, organizator, independent de-al mamei, urmărind scopuri proprii.
Mama nu poate să-l socoată ca un element al ei, propriu, alcătuire a corpului ei, fiindcă e legat de ea. Noi suntem legaţi şi de ambientul în care trăim, de aer, de oxigen, de hrană, tară să formăm cu ele un trup, un tot organic, o fiinţă, ci ne păstrăm viaţa noastră organizată autarhic, într-un anumit sens.
Copilul din sânul mamei, în orice clipă, nu poate fi considerat nici ca un organ al trupului ei de care să dispună după bunul plac, din moment ce noua fiinţă nu e produsul unic al ei, nici nu se integrează definitiv în ea, nici nu are continuitate de ţesături sau vase de sânge, cât de fine pot fi ele, cu a trupului mamei.
Parazit încă nu este cum sunt polipii şi tumorile care se operează, deoarece are vase sanguine, sânge şi inimă proprie şi nu soarbe sângele şi limfa mamei, cum fac paraziţii. De altfel paraziţii totdeauna se impun cu violenţă tiranică şi sunt din fire potrivnici organismului pe cheltuiala căruia trăiesc şi pe care-l subestimează lent. Sunt o anomalie şi niciodată o accesiune firească la organism. Până ce fătul este aşteptarea solemnă, vitală, sărbătorească a întregului organism matern, este oaspetele pentru care s-a gătit patul de marmoră albă şi porfir, el este găzduit aici ca un chiriaş iubit şi visat.
Dacă vederi cu desăvârşire uşuratice ar sprijini faptele mamei ucigaşe, mă întreb: oare pruncul nou născut ştie ceva despre lumea din jur, judecă, reacţionează? Oare nu este tocmai ca cel din sân? Că este independent de mamă prin naştere, nu-i schimbă valoarea, deoarece şi în pântecele mamei fiind, cu multe săptămâni înainte de naştere este viabil şi poate trăi de sine stătător, şi, dacă totuşi, trăieşte în intimă legătură cu mama, nu înseamnă că este o parte a ei, ci doar că ambientul sânului îi este încă priicios dezvoltării.
De altfel nici naşterea, prin care s-ar părea că se stabileşte definitiv independenţa copilului de mamă, nu este o separare definitivă, pentru că întreg organismul mamei lucrează pentru copil şi copilul influenţează organismul matern făcându-l să elaboreze laptele ce-l nutreşte şi a cărui compoziţie chimică se modifică potrivindu-se treptatei creşteri a copilului. Mama, şi după naşterea copilului, este floarea-soarelui; se întoarce întreagă spre el, iar copilul rămâne atârnat de izvorul laptelui.
În regiunile în care mersul civilizaţiei nu a denaturat firea lucrurilor, mamele fac un popas firesc cât durează alăptarea, încetând darea pe care o plăteau lunar naturii, încât eventualul nou oaspete zăboveşte nu cumva să împovăreze mama şi s-o lipsească în dragoste faţă de cel mai înainte născut. Multă vreme după naştere, mama simte în întreg organismul ei că nu s-a despărţit de copil şi, totuşi, copilul este de sine stătător, persoană omenească cu drepturile şi privilegiile ei, aşa precum şi în sân, legată de ea, cum suntem noi de hrană, de aer, de casă, de pat, era o astfel de făptură prin sufletul lui nemuritor şi organizaţia-i proprie trupească, cu drepturile pe care le deţine orice persoană omenească oficial recunoscută de stat.
Independenţa copilului, în organizarea lui intimă, de viaţa şi organismul mamei, reiese şi din faptul constatat că pruncul mai trăieşte după moartea mamei gravide, care, operată 25 minute cel mult după expirare, naşte postum în aproape cincizeci de cazuri copii vii, care au continuat să trăiască. Ce să spunem despre cazurile excepţionale?
Trupul neînsufleţit al mamei sfântului Donat ar fi aşteptat trei zile, până când o rudă mai curajoasă a satisfăcut dorinţa exprimată de moartă înainte de expirare, de-a i se deschide sânul şi aduce la lumină pe acela care ajunse un mare apostol al celor robiţi.
Paulina de Schwarzenbourg, cumnata ambasadorului Austriei, pieri într-un incendiu izbucnit cu ocazia ospăţului lui Napoleon, 10 decembrie 1810. în ziua următoare a fost eliberat din sânul ei un copil viu. După un naufragiu care înghiţi patruzeci persoane înecate în Sarra din Lorena, în 28 martie 1846, s-a găsit copilul viu în cadavrul unei femei pescuite în 31 martie, deci cu patru zile în urma nenorocirii27.
„Cu acelaşi drept cu care se favorizează avortul - scrie Dr. Freunenberg - se poate favoriza şi pretinde uciderea pruncilor născuţi; şi tot aşa se va putea ajunge la obiceiul - pe alocurea actual - al anumitor populaţii sălbatice, să suprime pe cei bătrâni în timpul foametei ca să reducă numărul celor ce mănâncă. Motivul care te-ar face să distingi aceste două ordine, că anume omul este prin naştere, iar embrionul este doar o parte a trupului mamei, cu anevoie s-ar putea susţine de cine are formaţie ştiinţifică.
Din clipa fecundării a luat naştere o persoană… şi faptul că embrionul nu-i capabil încă de-o viaţă autonomă, nu constitue încă o diferenţă fundamentală, deoarece capacitatea aceasta nu se dezvoltă dintr-o dată, ci creşte cantitativ, gradat. Nu se poate afirma, prin urmare, că embrionul într-un moment oarecare al dezvoltării să fie de-o natură esenţial diversă de aceea a omului ivit la lumină.
Mamă, mamă, sunt aici!
Aşa glăsuieşte credinţa, aşa confirmă ştiinţa, aşa mărturiseşte conştiinţa.
Fragmente din vol. "Mama" de pr Ioan Suciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu