Viaţa şi pătimirea Sfîntului Mucenic Clement, Papă al Romei (24 noiembrie)

În slăvita şi marea cetate Roma cea veche era un om slăvit şi de neam mare, cu numele Faust, care îşi trăgea neamul său din împăraţii Romei, cei de demult, avînd femeie cu numele Matilda care, de asemenea, era de neam împărătesc, fiind rudenia lui August şi a lui Tiberiu, cezarii Romei, pe care însuşi cezarul a dat-o lui Faust de soţie. Şi erau amîndoi necredincioşi, îndeletnicindu-se cu închinarea idolilor. Aceştia au născut mai întîi doi fii gemeni şi au numit pe unul Faust iar pe celălalt Faustinian. După aceea au născut şi pe al treilea fiu şi i-au pus numele Clement.

    Faust, avea un frate cu obiceiul rău şi fără de ruşine, care, văzînd pe femeia fratelui său că era foarte frumoasă, s-a rănit cu frumuseţea ei şi voia să o amăgească spre desfrînare. Dar ea, fiind plină de înţelepciune, nu voia să-şi necinstească casa sa cea de bun neam, şi-l îndepărta în tot chipul de la sine pe acel desfrînat. Şi nevrînd a-l vădi pe el, nu spunea la nimeni despre aceasta, nici chiar bărbatului său, temîndu-se ca să nu iasă pentru dînşii veste rea în popor, şi să-şi facă de rîs casa.

    Matilda, văzînd însă că nu poate în alt fel să scape de dînsul, de nu se va depărta de ochii şi vecinătatea lui, s-a gîndit la un lucru ca acesta, şi a zis odată către bărbatul ei: "Un vis minunat am avut în această noapte domnul meu. Am văzut un bărbat cinstit şi bătrîn ca unul dintre zei, zicînd către mine: Tu şi cei doi fii gemeni ai tăi de nu veţi ieşi din Roma vreo zece ani, cu moarte neaşteptată şi pierzătoare veţi muri împreună cu dînşii".

    Acestea auzind Faust, bărbatul ei, s-a înspăimîntat şi mult gîndindu-se la aceasta, a socotit să o trimită pe ea din Roma, undeva, împreună cu cei doi copii, vreo zece ani, căci zicea întru sine: "Mai bine este să trăiască iubita mea soţie împreună cu fiii mei, chiar şi în altă ţară străină, decît să moară aici de moarte grabnică şi neaşteptată".

    Deci, pregătind o corabie cu toate cele de trebuinţă, a trimis-o pe ea în ţara elinească, în cetatea Atena, împreună cu cei doi fii gemeni, Faust şi Faustinian, cu robi şi cu roabe şi cu multă avere; şi i-a poruncit ca, după ce va ajunge la Atena, să dea pe amîndoi copiii la învăţătura înţelepciunii elineşti. Aşa s-au despărţit unul de altul, cu nespusă jale şi cu multe lacrimi. Matilda împreună cu cei doi copii, intrînd în corabie, au pornit pe mare; iar Faust împreună cu fiul său cel mai tînăr, Clement, au rămas în Roma.

    Mergînd Matilda cîteva zile pe mare, s-a ridicat o furtună cu valuri mari, iar corabia fiind dusă de vînt şi de valuri într-o ţară neştiută, s-a sfărîmat acolo la miezul nopţii, şi s-au înecat cu toţii. Iar Matilda, purtată de valuri, a fost aruncată pe o piatră într-un ostrov, în dreptul cetăţii ce se numea Antandros, care era în părţile Asiei, şi se tînguia nemîngîiată pentru fiii ei înecaţi, şi de supărarea aceasta mare voia să se arunce şi dînsa în mare. Dar văzînd-o goală, plîngînd foarte şi suspinînd cumplit, oamenilor de pe acolo li s-a făcut milă de dînsa şi ducînd-o în cetatea lor, au îmbrăcat-o. Şi venind la dînsa nişte femei iubitoare de străini, o mîngîiau şi îşi spuneau fiecare întîmplările cele rele, făcîndu-i oarecum mîngîiere în mîhnirea ei.

    Iar una dintr-însele i-a povestit, zicînd: "Bărbatul meu era corăbier foarte tînăr şi s-a înecat în mare, iar eu am rămas văduvă tînără, şi mulţi voiau să mă ia în a doua căsătorie. Dar eu iubind pe bărbatul meu şi după moartea lui, am vrut a petrece întru văduvie. Deci, de voieşti să petreci împreună cu mine în casa mea, vom lucra amîndouă cu mîinile noastre şi ne vom hrăni. Matilda s-a învoit cu sfatul femeii şi, petrecînd în casa ei, se ostenea lucrînd cu mîinile şi cu aceasta cîştigîndu-şi hrana sa.

    Deci a petrecut astfel douăzeci şi patru de ani. Iar fiii ei, Faust şi Faustinian, de asemenea după ce s-a sfărîmat corabia, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au aflat vii; căci văzîndu-i nişte tîlhari de mare, ce se întîmplaseră atunci pe acolo, i-au luat pe dînşii în vasele lor, şi ducîndu-i în Cezareia lui Stratonic, i-au vîndut unei femei cu numele Iusta, care i-a crescut pe dînşii ca pe fiii ei şi i-a dat la învăţătura cărţii. Învăţînd ei toată înţelepciunea cea elinească, au auzit mărturisirea Evangheliei lui Hristos şi primind Sfîntul Botez, urmau Sfîntului Apostol Petru.

    Iar Faust, tatăl lor, vieţuind în Roma cu Clement, nu ştia nimic de nevoia ce se întîmplase femeii sale şi copiilor lui. Şi trecînd un an, a trimis nişte slugi ale sale la Atena, ca să vadă cum petrece femeia sa şi copiii săi, trimiţîndu-le şi multe din cele de trebuinţă. Iar ei mergînd, nu s-au mai întors. În al treilea an s-a îngrijorat, pentru că nu avea nici o veste de la soţia sa şi de la copii, şi a trimis la Atena alte slugi cu cele de trebuinţă. Iar ei, mergînd acolo şi neaflînd pe nici unul dintre dînşii, s-au întors în al patrulea an şi au spus că nu au aflat nicidecum pe stăpîna lor în Atena, nici n-a auzit cineva de dînşii acolo, şi nici de urma lor nu s-a aflat.

    Auzind acestea, Faust, a căzut în mare întristare, tînguindu-se cu amar. Şi, înconjurînd toate porturile Romei, întreba pe corăbieri dacă n-au văzut sau să fi auzit cineva de soţia sa şi de copiii săi. Sau dacă n-a aflat cineva măcar trupul femeii sale cu cei doi copii ai săi, la marginea mării. Dar nimic n-a putut afla de la cineva. Deci, pregătind o corabie şi luînd cîteva slugi şi avere, a pornit el însuşi în căutarea soţiei şi a iubiţilor săi fii. Iar pe Clement, fiul său cel mai tînăr, l-a lăsat cu celelalte slugi credincioase ca să înveţe carte. Şi a umblat mult prin toată lumea, pe mare şi pe uscat, căutînd mulţi ani pe soţia şi pe copiii săi, dar nu i-a găsit.

    Deznădăjduindu-se de dînşii foarte, îi era mare jale de aceasta. Apoi, din pricina acestei supărări, nu a mai vrut să se întoarcă acasă, părîndu-i-se lucru cu nedreptate a se îndulci singur de bunătăţile acestei lumi, fără iubita sa soţie, de care avea mare dragoste pentru marea şi plina ei înţelegere şi înţelepciune.

    Deci, lepădîndu-se de toată cinstea şi slava lumească, umbla prin ţări străine ca un sărac şi nu spunea nimănui cine este. Iar copilul Clement, venind în vîrsta desăvîrşită şi învăţînd bine învăţătura filosofiei şi, văzîndu-se lipsit de tatăl său şi de maica sa, era totdeauna mîhnit. Căci acum erau douăzeci şi patru de ani de cînd se dusese maica sa, iar de cînd plecase tatăl său de acasă erau douăzeci, şi, deznădăjduindu-se de viaţa lor, plîngea pentru dînşii ca pentru cei morţi. Încă îşi aducea aminte şi de sfîrşitul său, că o să moară şi nu ştie unde se va afla după moarte, socotind dacă mai este oare altă viaţă, după această puţină vreme, sau nu.

    Aceasta gîndind, totdeauna îi erau ochii plini de lacrimi, şi nu voia să se mîngîie cu nici un fel de veselie lumească, ci totdeauna se arăta tulburat şi cu faţa posomorîtă, suspinînd greu. Apoi, auzind de venirea lui Hristos în lume, căuta să ştie despre aceasta mai cu adevărat.

    După aceea i s-a întîmplat a vorbi cu un om cu bună credinţă, care a zis către dînsul că Fiul lui Dumnezeu a venit în Iudeea şi a propovăduit tuturor viaţa veşnică, de vor vieţui după voia Părintelui ceresc, ce L-a trimis pe El. Şi tuturor celor ce-L vor asculta, le-a făgăduit să le dea bunătăţile cele negrăite în veacul ce va să fie; iar cei ce se leapădă de Dînsul şi nu primesc învăţătura Lui vor fi munciţi în veci în focul gheenei.

    Auzind Clement acestea, s-a aprins cu rîvnă nespusă ca să ştie mai cu adeverire despre Hristos şi despre învăţăturile lui. De aceea s-a gîndit să meargă în Iudeea unde se răspîndise buna vestire a lui Hristos. Deci, lăsînd casa sa cu mulţimile de averi, a plecat cu vreo cîteva slugi credincioase şi, luînd aur din destul, a intrat într-o corabie şi a pornit în părţile Iudeii. Dar făcîndu-se furtună pe mare, a fost dus în Alexandria, şi aflînd acolo pe Sfîntul Varnava, a ascultat cu plăcere învăţătura lui despre Hristos. Apoi a plutit în Cezareea lui Stratonic, unde a aflat pe Apostolul Petru şi, fiind botezat de dînsul, îi urma lui împreună cu ceilalţi ucenici, între care erau şi cei doi fraţi ai lui gemeni, Faust şi Faustinian. Însă nu-i cunoştea pe dînşii că-i sînt fraţi, nici ei nu-l puteau cunoaşte pe dînsul, de vreme ce foarte de mici se despărţiseră unii de alţii şi nu mai ţineau minte feţele unul altuia.

    Mergînd Petru în Siria, a trimis înaintea sa pe Faust şi pe Faustinian, iar pe Clement l-a oprit lîngă sine şi, intrînd într-o corabie, a plutit pe mare şi înnoptînd apostolul îl întreba pe Clement despre neamul lui. Iar el i-a spus lui toate cu de-amănuntul, de ce neam bun este şi cum a plecat maica sa din Roma împreună cu doi copii, în urma unei vedenii pe care a avut-o în vis, şi cum, după patru ani, a plecat şi tatăl său spre căutarea ei şi nu s-a mai întors. Iar acum sînt douăzeci de ani de cînd nu aude de dînşii nimic şi i se pare că părinţii şi fraţii lui sînt morţi. Iar Petru s-a uimit auzind povestirea lui. Şi în acea vreme, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a stat corabia în insula aceea în care era Matilda, maica lui Clement.

    Deci au ieşit oarecare din corabie şi au mers în cetate să cumpere cele de trebuinţă şi a ieşit şi Sfîntul Petru; iar Clement a rămas în corabie. Mergînd Petru către cetate, a văzut pe bătrîna Matilda, şezînd lîngă poarta cetăţii cerînd milostenie, căci acum nu mai putea să se hrănească din osteneala ei, că-i slăbiseră mîinile. De aceea cerea milostenie şi cu aceasta se hrănea pe sine şi pe cealaltă bătrînă, care o primise pe ea în casa sa, şi care de asemeni slăbise şi zăcea acasă bolnavă.

    Văzînd Sfîntul Apostol pe Matilda, a cunoscut-o cu duhul că este străină şi a întrebat-o despre patria sa. Iar ea, oftînd greu, a lăcrimat şi a zis: "O, amar mie străina, că nu este altă femeie în lumea aceasta mai nevoiaşă şi mai ticăloasă decît mine". Iar Sfîntul Petru, văzînd-o pe ea lăcrimînd şi zicînd acestea, a început a o întreba mai cu dinadinsul, cine este şi de unde este. Şi a cunoscut-o pe dînsa şi a mîngîiat-o cu cuvintele, zicînd: "Eu ştiu pe fiul tău cel mai tînăr, Clement, şi se află acum chiar în părţile acestea". Iar ea auzind despre fiul său, s-a făcut ca o moartă de spaimă şi de bucurie. Iar Petru luînd-o de mînă a ridicat-o de la pămînt şi i-a spus să meargă după el la corabie, zicîndu-i: "Nu te tulbura, bătrîno, că îndată vei şti cu adevărat despre fiul tău".

    Mergînd către corabie, le-a ieşit Clement întru întîmpinare, care, văzînd pe femeie urmînd lui Petru, se mira. Iar ea, uitîndu-se asupra lui Clement, a început a-l cunoaşte pe el după asemănarea feţei cu tatăl său şi a întrebat pe Petru: "Oare nu este acesta Clement, fiul meu?" Iar Petru a zis: "Acesta este". Iar Matilda a căzut pe grumazii lui Clement, plîngînd. Clement, neştiind cine este acea femeie şi pentru ce plînge, o depărta pe ea de la sine. Iar Petru a zis către dînsul: "Nu depărta, fiule, pe aceea ce te-a născut pe tine". Iar Clement, auzind aceasta, a lăcrimat şi a căzut la picioarele ei, sărutîndu-le şi plîngînd. Deci, li s-a făcut lor mare bucurie pentru aflarea şi cunoştinţa lor. Şi s-a rugat Sfîntul Petru pentru dînsa către Domnul şi i-a tămăduit mîinile, iar ea a rugat pe Sfîntul Apostol pentru tămăduirea bătrînei sale. Sfîntul Petru, mergînd în casa ei, a ridicat-o din patul durerii, apoi i-a dat Clement o mie de drahme, pentru hrana maicii sale.

    După aceea, luînd pe maica sa împreună cu bătrîna cea vindecată, le-au dus în corabie şi au pornit pe apă. Atunci Matilda l-a întrebat fiul despre bărbatul ei Faust, şi auzind că a plecat spre căutarea ei şi de douăzeci de ani nu se aude nimic de dînsul, se tînguia cu amar ca după un mort, căci nu mai nădăjduia a fi el între cei vii. Apoi, ajungînd în Antandros, au lăsat corabia şi au început a călători pe uscat împreună cu Matilda şi cu bătrîna ei.

    Sosind în Laodiceea, i-au întîmpinat pe ei Faust şi cu Faustinian, care merseseră acolo mai înainte de dînşii. Aceia au întrebat pe Clement: "Cine este femeia străină şi cu cealaltă bătrînă, care vin împreună cu voi?" Iar Clement a răspuns: "Este maica mea pe care am aflat-o în această ţară străină". Deci, a început a le spune lor toate pe rînd, de cîtă vreme nu s-a văzut cu maica sa şi cum a plecat din casă împreună cu doi feciori gemeni. Iar ei, auzind acestea, au cunoscut că Clement este fratele lor, şi că aceea este maica lor, şi începînd a plînge de mare bucurie, au strigat: "Cu adevărat aceasta este maica noastră Matilda, şi acesta este fratele nostru Clement, că noi sîntem fraţii cei gemeni, Faust şi Faustinian, care am plecat din Roma împreună cu maica noastră". Şi căzînd unul pe grumazul celuilalt au plîns mult, sărutîndu-se cu dragoste.

    Atunci puteai vedea veselindu-se maica şi fiii săi, pentru că i-a văzut pe dînşii sănătoşi şi povesteau unul altuia, că, cu judecăţile lui Dumnezeu, s-au izbăvit de înec. Apoi preamăreau pe Dumnezeu, bucurîndu-se, şi numai de aceasta le era lor supărare, că nu ştiau nimic despre tatăl lor. După aceea au rugat pe Apostolul Petru să boteze pe maica lor. Deci a ieşit a doua zi la mare, foarte de dimineaţă, şi a botezat la un loc ascuns şi pe Matilda şi pe cealaltă bătrînă, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi a trimis-o înaintea sa, ca să meargă cu fiii săi la gazdă.

    Sfîntul Petru a mers apoi pe altă cale şi iată că era în cale un bătrîn cinstit, cărunt la barbă, dar cu haine proaste îmbrăcat, care aştepta pe Petru, căruia, făcîndu-i urare de dragoste, a zis: "Te văd pe tine om străin şi nu prost, chiar faţa ta te arată a fi un om cu bună pricepere, deci voiesc a vorbi puţin cu tine". Iar Petru a zis: "Grăieşte, domnule, ce voieşti". Şi a început a grăi omul acela astfel: "Te-am văzut acum făcînd rugăciune la un loc ascuns lîngă ţărm, şi luînd seamă în taină, m-am dus şi te-am aşteptat puţin aici, vrînd ca să-ţi spun că în deşert vă osteniţi, rugîndu-vă lui Dumnezeu; pentru că El nu este nici în cer nici în pămînt şi nu are nici un fel de purtare de grijă pentru noi, ci toate se fac după întîmplare. Deci, nu vă înşelaţi făcînd rugăciuni lui Dumnezeu, Care nu există".

    Sfîntul Petru, auzind aceste cuvinte ale lui, a zis: "Prin ce cunoşti acestea, că toate se fac nu după rînduiala lui Dumnezeu şi nici după purtarea de grijă a Lui, ci după întîmplare? Şi cu ce fel de dovadă adevereşti că nu există Dumnezeu? Şi dacă nu există Dumnezeu, apoi cine a făcut cerul şi l-a împodobit cu stele? Cine a întemeiat pămîntul şi l-a înfrumuseţat cu flori?"

    Iar omul acela, oftînd din adîncul inimii a zis: "Eu, stăpîne, ştiu citirea stelelor şi am slujit zeilor cu atîta osîrdie ca nimeni altul şi am cunoscut că toate sînt înşelăciune, pentru că nu este nici un fel de Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost Dumnezeu în cer, ar fi auzit suspinul celor ce plîng şi ar fi luat aminte spre rugăciunea celor ce se roagă şi ar fi căutat spre amărăciunea inimii celor ce slăbesc de supărare. Ci de vreme ce nu este Cel ce ascultă, nici Cel ce mîngîie în supărări, de aici dar mă încredinţez că nu există Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost, m-ar fi auzit şi pe mine care m-am tînguit întru amărăciunea inimii.

    Căci iată, precum mă vezi, stăpîne, de douăzeci de ani şi mai bine mă aflu în mare supărare, şi o, vai mie, cît de multe rugăciuni am făcut către toţi zeii! O, cît de multe lacrimi am vărsat şi nici un zeu nu m-a auzit şi a fost deşartă toată osteneala mea". Iar Sfîntul Petru a zis: "Pentru aceasta n-ai fost auzit de atîta vreme, pentru că te-ai rugat la mulţi zei deşerţi şi mincinoşi; iar nu către Unul adevăratul Dumnezeu, în Care credem noi şi ne rugăm Lui".

    Sfîntul Petru, vorbind multă vreme cu omul acela şi întrebînd despre Dumnezeu, l-a cunoscut din povestirea lui, că el este Faust, tatăl lui Clement şi al fraţilor lui, şi bărbatul Matildei. Apoi a zis către dînsul că, de va crede întru Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, apoi îndată va vedea pe femeia şi pe fiii săi, întregi şi sănătoşi. Iar el a zis: "Au doar vor învia din morţi femeia mea şi copiii mei? Căci eu singur am cunoscut din citirea stelelor şi de la prea înţeleptul Anuvion, cititorul de stele, m-am încredinţat că femeia mea şi cei doi copii s-au înecat în mare".

    Sfîntul Petru l-a luat în gazdă la sine şi cînd a intrat Faust şi a văzut pe Matilda, s-a înspăimîntat; şi uitîndu-se la dînsa cu dinadinsul şi cu mirare, tăcea. Apoi a zis: "Ce minune este aceasta? Pe cine văd eu acum? Şi apropiindu-se mai mult, a strigat: "Cu adevărat aceasta este iubita mea soţie!" Şi îndată de bucurie amîndoi au plîns, încît nu puteau nici a grăi unul către celălalt, căci a cunoscut şi Matilda pe bărbatul său. Şi abia venindu-şi în fire, Matilda a putut zice: "O, preaiubitul meu Faust, dar cum te-ai aflat viu pînă acum? Pentru că eu am auzit că eşti mort".

    Atunci s-a făcut tuturor negrăită bucurie, căci s-au recunoscut soţii, asemenea şi fiii cu părinţii lor şi, îmbrăţişîndu-se plîngeau şi se bucurau, mulţumind lui Dumnezeu. Toţi cei care se întîmplaseră acolo, văzînd acestea, au plîns şi au mulţumit lui Dumnezeu. Atunci Faust, rugînd pe Apostolul, cerea Botezul, căci credea fără îndoială întru Unul adevăratul Dumnezeu. Şi, fiind botezat, înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de mulţumire, cu lacrimi. Apoi s-au dus de acolo toţi în Antiohia.

    Acolo, învăţînd credinţa lui Hristos, s-a înştiinţat ighemonul Antiohiei despre Faust, că este de neam împărătesc, şi despre femeia şi fiii lui, cum şi de întîmplarea lor. Şi îndată a trimis vestitori la Roma şi a spus cezarului toate cele despre dînşii. Iar cezarul a scris înapoi ighemonului ca degrabă, cu mare cinste să-i aducă la Roma. Făcîndu-se aceasta, cezarul s-a bucurat de întoarcerea lor şi, auzind toate cele ce li s-au întîmplat, a plîns mult.

    Apoi au făcut ospăţ mare în acea zi şi i-a cinstit foarte, iar a doua zi le-a dat bogăţie multă, robi şi roabe, şi i-au adus în slavă mare şi au fost cinstiţi de toţi.

    De atunci vieţuiau în foarte bună credinţă, dînd milostenie multă la săraci, şi au petrecut în acea bună stare vreme îndelungată şi în bătrîneţi bune. Apoi împărţind toate, celor ce le trebuia ajutor, s-au dus către Domnul. Iar fiii lor au rămas îndeletnicindu-se în apostoleştile învăţături, căci acum venise şi Sfîntul Petru în Roma. Iar mai vîrtos fericitul Clement era ucenic nedespărţit al Sfîntului Petru şi părtaş al tuturor căilor, ostenelilor şi răbdărilor lui pentru Hristos şi propovăduitor al bunei Lui vestiri. Apoi l-a aşezat Sfîntul Petru ca episcop al Romei, mai înainte de răstignirea sa de către Nero.

    După aceea, Sfîntul Petru sfîrşindu-se, după episcopul Lin şi după episcopul Clit a urmat Clement, care îndrepta bine corabia lui Hristos prin mijlocul viforului şi al învăluirii, fiind tulburată pe acea vreme de chinuitori. Deci, Clement păştea turma lui Hristos cu multă osteneală şi răbdare, fiind înconjurat pretutindeni de cumpliţi chinuitori, ca de nişte lei ce răcnesc şi ca de nişte lupi ce răpesc, care căutau să înghită şi să piardă credinţa creştinească. Şi, fiind în atîtea nevoi şi prigoniri, nu înceta a se îngriji cu multă sîrguinţă de mîntuirea sufletelor omeneşti.

    Astfel, a întors la Hristos mulţime de popor necredincios, nu numai din poporul cel de jos, ci şi din palatele împărăteşti, pe mulţi din cei de neam mare şi slăviţi, între care era şi un oarecare Sisinie şi mulţi din rudeniile împăratului Nerva. Deci, atît se ostenea întru bunăvestirea lui Hristos, încît odată, în ziua Paştilor, a botezat în mărturisirea Treimii patru sute douăzeci şi patru de oameni, care erau toţi de neam mare. Pe Domnila, nepoata sa, care era logodnica lui Avrilian, fiul antipatului celui dintîi al Romei, a sfinţit-o spre păzirea fecioriei sale şi a împărţit Roma la şapte grabnici scriitori, ca să scrie faptele sfinţilor mucenici, care erau omorîţi atunci pentru Hristos.

    Dar cînd cu învăţătura sa, cu ostenelile, cu facerea minunilor şi cu felul vieţii sale plină de fapte bune, înmulţea Biserica lui Hristos, atunci a ridicat diavolul vrăjmaşi, pe Torcutian comitele, care, văzînd mulţimea cea nenumărată a celor ce crezuseră în Hristos prin învăţătura lui Clement, a învăţat pe unii din popor să se scoale cu vrajbă asupra lui Clement şi asupra credincioşilor creştini.

    În acea vreme stăpînea în cetatea Romei, Mamertin, eparhul şi s-a făcut tulburare în poporul Romei pentru Clement. Şi, mergînd cei ce ridicară tulburarea la eparh, începînd a cleveti împotriva lui Clement, ziceau: "Pînă cînd va defăima acesta pe zeii noştri?" Iar alţii grăiau împotrivă, apărînd pe Clement şi zicînd: "Dar ce rău a făcut omul acesta? Sau ce bine n-a făcut? Căci pe fiecare bolnav care-l cerceta l-a făcut sănătos şi oricine are supărări şi aleargă la dînsul dobîndeşte mîngîiere, nefăcînd supărare nimănui, ci multe faceri de bine a arătat tuturor".

    Alţii, fiind aprinşi cu duhul vrăjmaşului, strigau: "Toate acestea făcîndu-le cu farmece, dezrădăcinează slujbele zeilor noştri. Pe Jupiter nu-l mărturiseşte a fi dumnezeu, iar pe Heracle păzitorul nostru îl numeşte duh necurat. Despre cinstita Afrodita spune că a fost desfrînată, iar Vesta cea mare zice că va fi arsă cu foc; asemenea şi pe cinstita Atena, pe Artemida, pe Hermes, pe Cronos şi toate numele zeilor noştri şi capiştele lor cu ocări le necinsteşte. Deci, sau să jertfească zeilor noştri, sau să fie omorît".

    Iar Mamertin, eparhul cetăţii, nerăbdînd gîlceava şi tulburarea poporului, a poruncit să aducă la sine pe Sfîntul Clement şi a început a grăi către dînsul: "Din rădăcină de neam bun ai ieşit, precum mărturiseşte despre tine toată mulţimea Romei, dar te-ai înşelat şi pentru aceasta nu poate mulţimea să te rabde şi să tacă. Căci nu ştie pe care dumnezeu cinsteşti, nici pe Acela ce se zice Hristos, Care este potrivnic zeilor noştri. Deci, se cade ţie să lepezi toată înşelăciunea şi rătăcirea de bună voie şi să te închini zeilor, cărora, după obicei, ne închinăm toţi".

    Sfîntul Clement a răspuns: "Rog mintea ta cea bună ca să iei seamă la răspunsul meu şi nu la graiurile rele ale poporului celui nepedepsit şi care gîlceveşte asupra mea în deşert. Căci deşi vorbesc mulţi asupra noastră, însă nu pot să ia de la noi ceea ce sîntem, fiindcă noi sîntem oameni cu minte şi înţelepţi, iar ei sînt fără de pricepere. Ei vorbesc fără de socoteală asupra lucrului cel bun, şi totdeauna tulburările şi gîlcevile dintre cei nepedepsiţi, s-au obişnuit a ieşi. Drept aceea, porunceşte-le mai întîi să tacă şi, făcîndu-se linişte, să grăiască omul cel priceput, cu socoteală, pentru mîntuirea sa şi să caute pe adevăratul Dumnezeu, Căruia are să se închine cu credinţă".

    Acestea şi mai multe grăind sfîntul, n-a aflat eparhul vină într-însul şi a trimis la împăratul Traian, vestindu-l despre Clement, că s-a sculat poporul asupra lui pentru zei, şi nu încetează a striga, însă nu se află asupra lui nici o mărturisire vrednică de crezut. Iar împăratul Traian a scris eparhului ca "Clement, ori să jertfească zeilor, sau să fie trimis la surghiun într-o cetate pustie în hotarele Hersonului".

    Un răspuns ca acesta al împăratului văzînd Mamertin, i-a părut rău de Clement şi-l ruga să nu-şi aleagă de bună voie acel surghiun, ci să aducă jertfă zeilor şi va fi scăpat de o osîndire ca aceea. Iar sfîntul îi spunea eparhului că el nu se teme de acea izgonire, ci mai vîrtos se bucură de dînsa. Şi atîta dar a dat Dumnezeu Sfîntului Clement, încît s-a umilit eparhul de cuvintele lui şi a plîns pentru dînsul, spunînd: "Dumnezeul căruia Îi slujeşti tu cu toată inima să-ţi ajute în această izgonire la care eşti osîndit". Şi pregătind o corabie şi dîndu-i toate cele de trebuinţă, l-a trimis. Şi au mers mulţi din cei binecredincioşi la surghiun împreună cu Sfîntul Clement, voind mai bine să rabde izgonire împreună cu păstorul şi învăţătorul lor, decît a vieţui fără dînsul şi fără învăţătura lui cea sfîntă.

    Ajungînd sfîntul la locul la care era osîndit în surghiun, a aflat acolo mai mult de două mii de creştini, care erau osîndiţi să taie piatră în munţii aceia. Deci şi el a fost rînduit împreună cu dînşii la lucrul acela. Iar creştinii, văzînd pe Sfîntul Clement, toţi cu un suflet, cu lacrimi şi cu suspine, apropiindu-se de dînsul, ziceau: "Roagă-te pentru noi, arhiereule, ca să ne arătăm vrednici făgăduinţei lui Hristos". Iar Sfîntul a zis: "Nu sînt vrednic unui dar ca acesta al Stăpînului meu, ca să mă învrednicească a fi părtaş cununii voastre". Apoi îi mîngîia şi-i întărea cu cuvintele sale folositoare.

    Înştiinţîndu-se Sfîntul de la dînşii că au mare lipsă de apă, pentru că de la şase stadii îşi aduceau în spate apă, a zis către dînşii: "Să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să deschidă mărturisitorilor Lui izvor de apă vie, precum a deschis în pustie lui Israel, fiind însetat, cînd Moise a lovit piatra şi a curs apă, pentru ca, cu darul Lui fiind răcoriţi, să ne bucurăm".

    Şi au început toţi a se ruga. Apoi, săvîrşindu-se rugăciunea, Sfîntul Clement a văzut un miel stînd pe loc care ridica piciorul drept, ca şi cum ar fi arătat locul. Iar Sfîntul Clement, cunoscînd că este Domnul, Cel ce se arată, pe Care nimeni nu-L vedea decît numai el, s-a dus la locul acela şi a zis: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, săpaţi în locul acesta". Şi stînd împrejur, au început a săpa cu casmale şi n-au aflat nimic, pentru că n-au nimerit locul acela în care stătuse mielul.

    După aceasta Sfîntul Clement a luat o casma mică şi a început a săpa în locul acela în care stătuseră picioarele mielului şi îndată a izvorît apă foarte limpede şi dulce şi s-a făcut din acel izvor un rîu mare. Atunci s-au bucurat toţi, iar Sfîntul Clement a zis: "Pornirile rîurilor înveselesc cetatea lui Dumnezeu". Şi a ieşit vestea de acea minune prin toată partea aceea, încît alergau acolo popoarele de prin toate cetăţile şi satele din jur, şi văzînd rîul care izvora cu minune, mai presus de nădejde prin rugăciunile sfîntului şi auzind învăţătura lui, credeau în Hristos şi se botezau de către Sfîntul Clement în acea apă.

    Apoi atîta mulţime de popor necredincios alerga la Sfîntul şi se întorcea la credinţă, încît în toate zilele se botezau cîte cinci sute şi mai mult de suflete. Şi atît s-au înmulţit într-un an credincioşii, încît s-au zidit şaptezeci şi cinci de biserici şi au sfărîmat toţi idolii şi toate capiştele în toată partea aceea, pentru că toată ţara aceea a primit sfînta credinţă.

    Înştiinţîndu-se despre aceasta Traian cezarul, că mulţime de popor fără număr a crezut în Hristos, îndată a trimis în acea parte pe un ighemon cu numele Afidian, care, venind, a omorît pe mulţi creştini, cu felurite chinuri. Apoi, văzînd că, cu bucurie alergau toţi la chinuri pentru Hristos, n-a vrut mai mult să piardă poporul, numai pe Sfîntul Clement a început a-l sili să aducă jertfă. Şi aflîndu-l pe el neplecat în credinţă şi stînd tare în Domnul, a poruncit să-l pună într-o luntre şi să-l ducă în mijlocul mării, apoi acolo legîndu-i de gît o ancoră de corabie, să-l arunce în adînc şi să-l înece, pentru ca să nu mai afle creştinii trupul lui.

    Aceasta făcîndu-se, stăteau credincioşii pe mal, privind la înecarea Sfîntului, tînguindu-se pentru dînsul cu mare plîngere. După aceea doi din ucenicii lui, care erau mai credincioşi, anume Cornelie şi Fiv, au zis către toţi creştinii: "Să ne rugăm toţi cu un suflet, ca să ne arate nouă Domnul, cinstitul trup al mucenicului". Rugîndu-se poporul, s-a depărtat marea de trei mile de loc, iar poporul mergînd pe uscat, precum odinioară Israelitenii prin Marea Roşie, au aflat o casă de marmură în chipul bisericii, făcută de Dumnezeu.

    Acolo zăcea trupul Sfîntului şi ancora cu care fusese înecat era aproape de dînsul. Şi vrînd credincioşii să ia de acolo cinstitul şi sfîntul trup al mucenicului, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, celor mai sus pomeniţi, să lase să fie acolo trupul Sfîntului; căci în tot anul la pomenirea lui, tot aşa se va depărta marea şapte zile, dînd cale celor ce vor vrea să vină la închinăciune. Deci s-a făcut acea minune mulţi ani de la împărăţia lui Traian, pînă la împărăţia lui Nichifor, împăratul grec. Şi multe şi nespuse minuni se săvîrşeau prin rugăciunile Sfîntului, pentru că proslăvea Dumnezeu pe plăcutul Său.

    Odinioară, depărtîndu-se marea după obicei la pomenirea Sfîntului, şi venind mulţime de popor la moaştele lui, s-a întîmplat de a rămas acolo un copil mic, pentru că uitîndu-l părinţii lui în biserică au ieşit. Şi îndată a început marea a se întoarce şi a acoperi biserica, şi se sîrguia fiecare a ieşi mai degrabă ca să nu-i acopere apa. Atunci au ieşit degrabă şi părinţii copilului cel rămas în biserică, părîndu-li-se că şi copilul lor a ieşit împreună cu ceilalţi din popor. Deci, căutînd într-o parte şi în alta, nu l-au văzut pe el şi căutîndu-l prin poporul cel ce ieşise nu l-au aflat. Acum nu era cu putinţă a se mai întoarce înapoi, pentru că marea acoperise biserica. Deci, plîngeau părinţii nemîngîiaţi pentru dînsul şi s-au dus la casa lor, tînguindu-se.

    Iar în anul următor, iarăşi depărtîndu-se marea, au venit părinţii copilului după obicei, la închinarea Sfîntului şi, intrînd în biserică, au aflat pe copil viu şi sănătos, şezînd lîngă racla Sfîntului, şi luîndu-l cu nespusă bucurie, îl întrebau cum s-a păzit viu. Iar copilul, arătînd cu degetul racla Sfîntului mucenic, zicea: "Acesta m-a păzit pe mine viu şi m-a hrănit, şi toată înfricoşarea mării a izgonit-o de la mine". Atunci s-a făcut mare bucurie părinţilor lui, şi la tot poporul, care venise la praznic, de acea minune mare şi preamăreau toţi pe Dumnezeu şi pe Sfîntul mucenic. Apoi s-au întors părinţii cu bucurie întru ale lor, avînd pe fiul lor viu şi sănătos.

    În vremea împărăţiei lui Nichifor, împăratul grec, care a fost după Irina, maica lui Constantin, sosind pomenirea Sfîntului Clement, nu s-a îndepărtat marea ca în toţi anii cei ce trecuseră, şi a fost aşa pînă la cincizeci de ani şi mai bine. Iar cînd a fost Fericitul Gheorghe episcop în Herson, foarte s-a mîhnit el de aceasta, căci nu se îndepărtează marea, şi moaştele unui sfînt ca acela şi plăcut al lui Dumnezeu sînt acoperite cu apă, ca sub un obroc. În zilele lui au venit din Constantinopol în Herson doi învăţători filosofi, Metodie şi Constantin, care s-a numit mai pe urmă Chiril, şi mergeau la Cazari, la propovăduire.

    Aceştia, întrebînd de moaştele Sfîntului Clement şi înştiinţîndu-se că sînt în mare, au îndemnat pe episcopul Gheorghe spre căutarea lor, ca să se sîrguiască să afle acea comoară duhovnicească. Iar episcopul Gheorghe, fiind îndemnat la acestea de acei învăţători, a mers mai întîi la Constantinopol ca să vestească despre aceea pe împăratul Mihail al treilea, care era feciorul lui Teofil, şi împărăţea cu fericita sa maică Teodora; asemenea şi pe preasfinţitul patriarh Ignatie, care păstorea Biserica după Sfîntul Metodie. Iar împăratul şi cu patriarhul au trimis împreună cu dînsul bărbaţi cinstiţi şi pe tot clerul Sfintei Sofii.

    Venind ei în Herson, s-a adunat împreună cu Metodie şi cu Constantin tot poporul cel credincios, şi au mers la marginea mării cu psalmi şi cu cîntări, vrînd să cîştige comoara cea dorită, dar nu s-a îndepărtat marea. Şi apunînd soarele, au şezut în corabie, iar la miezul nopţii a strălucit o lumină din mare şi s-a arătat mai întîi capul, apoi moaştele sfîntului au ieşit din apă. După aceea luîndu-le arhiereul, le-a dus în corabie şi ducîndu-le în cetate cu cinste, le-a aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli. Şi, începînd Sfînta Liturghie, multe minuni s-au făcut. Orbii au văzut, şchiopii şi cei cu tot felul de boli s-au făcut sănătoşi, şi dracii s-au izgonit din oameni, prin rugăciunile Sfîntului Clement şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Tot astazi facem pomenirea:
-Sfantului Mucenic Petru, episcopul Alexandriei;
-Sfantului Cuvios Malh;
-Sfantului Cuvios Carion;
-Sfantului Ermoghen, episcopul din Acraganta;
-Sfintilor Filumen si Hristofor;
-Sfantului Evghenie;
-Sfantului Procopie;
-Sfantului Mucenic Alexandru din Corint;
-Sfantului Cuvios Grigorie care a pustnicit la Piatra de Aur; 
-Sfantului Mucenic Teodor din Antiohia;
- Sfantului Cuvios Marcu Trigleanul;
-Sfantului Cuvios Mucenic Hrisogon.