Cuviosul Părintele nostru Grigorie Decapolitul, ale cărui moaşte se află la Mănăstirea Bistriţa-Vîlcea (20 noiembrie)

Accesati linkul de mai jos  pentru citirea Acatistului http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.com/2010/11/acatistul-sfantului-grigorie.html

Acesta s-a născut într-una din cetăţile Decapoliei, care se numeşte Irinopolis. Tatăl lui se numea Serghie şi era robit de patimile trupului, încît pentru mîntuirea lui nicidecum nu purta de grijă. Pe maica sa o chema Maria şi era binecredincioasă, iubitoare de Dumnezeu şi de fii, care, fiind rădăcină bună şi frumoasă stîlpare, a odrăslit pe acest mare Grigorie.

    Ajungînd la vîrsta de opt ani, Grigorie a fost dat la carte. După ce s-a nevoit vreme destulă şi a învăţat toate cîte i s-au părut că-i sînt de trebuinţă, alerga totdeauna la biserică cu multă evlavie şi toate cuvintele folositoare şi mîntuitoare de suflet, cîte le auzea, le împlinea şi cu fapta, ca un cunoscător şi înţelept. Apoi, înălţîndu-şi mintea la cele cereşti, a urît cu totul cele pămînteşti, iar de trup nici o grijă nu purta. Şi nu mînca nicidecum bucate bune şi scumpe, ci simple şi puţine, cît să împlinească nevoia trupului, deşi îl sileau părinţii să mănînce şi să se veselească împreună cu dînşii. Dar fericitul nicidecum nu voia, ci mai mult se îndeletnicea cu cititul dumnezeieştilor Scripturi, ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, de unde totdeauna adăpîndu-se, şi-a dat rodul la vremea sa, după cum se va arăta mai departe.

    Acest Cuvios mergea la dumnezeiasca biserică adeseori şi asculta cu multă luare aminte cîntările lui David, prin care îşi aprindea sufletul către dumnezeiescul dor. De multe ori, depărtîndu-se în loc liniştit, se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească a se face rob adevărat al Lui. Era apoi îndemînatic la multe feluri de lucruri de mînă din care îşi cîştiga hrana vieţii, iar cele ce îi prisoseau le dădea săracilor. Părinţii lui îl sileau să se îmbrace cu haine scumpe şi frumoase, iar el, iubitul şi doritul lui Dumnezeu, purta haine proaste, aducîndu-şi aminte de cuvîntul Domnului Care zicea că cei ce poartă haine moi, se află în casele împărăteşti.

    După ce a ajuns la vîrsta cea legiuită, au vrut părinţii să-l însoare, fără de voia lui; iar vrednicul de minuni Grigorie, avînd dorinţa să-şi păzească întreagă înţelepciunea şi fecioria, pe ascuns lepădîndu-se de lume şi de toate cele frumoase şi veselitoare ale ei, de părinţi şi de toate rudeniile sale, a fugit pe ascuns şi s-a dus într-o mînăstire. Acolo era egumen un episcop îmbunătăţit care, din pricina eresului luptătorilor contra sfintelor icoane, se retrăsese atunci de curînd de la episcopia sa fiindcă ereticii erau abătuţi la minte şi supărau pe cei credincioşi. Pentru aceea, ca să nu-l supere şi să-l silească a cădea din adevăratele dogme ale dreptei credinţe şi-a lăsat scaunul şi petrecea prin munţi şi prin peşteri.

    Tînărul Grigorie, mergînd la păstorul acesta îmbunătăţit, i-a spus că are de gînd să se facă monah. Iar episcopul, văzîndu-l plin de rîvnă dumnezeiască şi arzînd cu duhul, l-a întărit în bunul lui scop şi l-a trimis la nişte monahi, care petreceau într-un loc prea liniştit şi ascuns, ca să se deprindă mai bine cu nevoinţele şi deprinderile monahiceşti.

    Întru acestea petrecînd Grigorie şi nevoinţa cea bună săvîrşind, după cuvîntul Apostolului, punînd suişuri în inima sa, după cum zice psalmistul. Nu după multă vreme a murit Serghie, tatăl sfîntului, iar maica sa dorind să-l vadă şi neştiind unde se află prea iubitul ei fiu, a cercetat cu dinadinsul prin toate mînăstirile, schiturile, sihăstriile şi pustietăţile, pînă cînd cu multă osteneală şi după multă vreme a aflat pe fiul său cel dorit.

    După ce l-a aflat şi a înţeles că vrea să se facă monah şi să slujească lui Dumnezeu întru feciorie şi întru curăţenie, ea, ca o binecredincioasă şi de Dumnezeu iubitoare, nu s-a întristat, nici nu l-a împiedicat de la o cale ca aceasta a mîntuirii; ci mai ales l-a lăudat şi l-a învăţat să fie mare la suflet şi îndrăzneţ către nevoinţele monahilor. Numai aceasta l-a rugat: să meargă într-o mînăstire de obşte, care se află la locurile de primprejur în care era şi un frate al lui, ca astfel amîndoi să se nevoiască şi să aibă unul prin altul mîngîiere şi ajutor.

    Deci, Sfîntul Grigorie, văzînd că voia maicii sale nu este potrivnică scopului său, ci mai vîrtos ajutătoare spre mîntuirea fratelui său - căci numai atunci se cuvenea a nu asculta fiii pe părinţii lor, cînd aceştia îi sfătuiesc la ceva împotriva voii lui Dumnezeu -, atunci s-a înduplecat să facă voia maicii sale şi s-a dus în acea mînăstire al cărei egumen era un eretic, care avea mare dragoste şi prietenie cu ereticii.

    Acest lucru, după ce l-a înţeles sfîntul, nu l-a suferit, ca un rîvnitor al bunei credinţe ce era. Deci nu s-a temut deloc, ci cu îndrăzneală l-a mustrat înaintea tuturor fraţilor mînăstirii aceleia, spunînd că nu este vrednic a păstori atîtea oi cuvîntătoare, fiind eretic şi luptător contra sfintelor icoane. Iar egumenul acela, nesuferind mustrările sfîntului şi umplîndu-se de mînie, cu multă trufie a poruncit celor ce-i stau înainte să bată pe sfîntul fără milă. Sfîntul a primit mulţimea loviturilor ca o rouă cerească şi mulţumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit a suferi aceasta pentru dreapta credinţă.

    Deci a fugit din acea mînăstire, că nu suferea să stea cu ereticul acela la un loc, urmînd şi canonul 121 al Sfîntului Ioan Pustnicul, care dă voie monahului a ieşi din mînăstirea în care egumenul este eretic. El fugind, s-a dus, purtînd pe trupul său rănile care le luase asupră-şi de la egumenul eretic pentru adevărata credinţă. Apoi a mers la altă mînăstire, unde era egumen o rudenie a maicii sale, care se numea Simeon şi care era arhimandrit peste toate mînăstirile celor două cetăţi. Aceluia i-a spus toate cîte a pătimit de la egumenul cel eretic, arătîndu-i şi rănile ce le luase de la dînsul.

    Simeon a primit pe Grigorie cu toată bucuria, ca pe o rudenie a sa şi, după ce l-a mîngîiat, l-a rînduit să petreacă cu ceilalţi părinţi şi fraţi ai mînăstirii, dîndu-i canon şi rînduială, cum să petreacă şi în ce chip să se nevoiască. După aceea l-a încercat spre toată fapta bună, cea lucrătoare, căci şi el era foarte îmbunătăţit şi prea iscusit în toate luptele împotriva duhurilor cele viclene şi în nevoinţele cele monahiceşti.

    Tînărul Grigorie primea învăţăturile, sfaturile şi îndemnurile către faptele bune, ale unchiului său, precum se aşează pecetea pe ceara cea moale. Pentru aceea a sporit în scurtă vreme în faptele bune şi în nevoinţele monahiceşti. Adică în ascultare, în smerenie, în dreapta judecată, în cunoştinţă, în răbdare, în blîndeţe, în dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi, în toate faptele bune, încît s-a făcut iubit tuturor fraţilor mînăstirii, care ca pe un înger a lui Dumnezeu îl socoteau. Iar fericitul Grigorie, cu cît se vedea cinstit de către toţi, cu atît mai mult se smerea, în toate urmînd lui Dumnezeu, Celui ce S-a smerit pentru noi, şi ne-a învăţat, zicînd: Luaţi asupra voastră jugul Meu, şi vă învăţaţi de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima.

    Deci, după ce a petrecut în această sfîntă mînăstire a unchiului său paisprezece ani, după ce a adunat în sufletul său fapte bune şi după ce s-a iscusit în toate luptele minţii şi s-a îmbrăcat cu putere de sus şi cu toate armele lui Dumnezeu - cum zice apostolul -, s-a înarmat şi s-a făcut vrednic a sta împotriva tuturor meşteşugirilor diavoleşti. Apoi cunoscînd că va putea să locuiască deosebit şi, ca un viteaz ostaş, să iasă în cîmpul de luptă cu duşmanul cel nevăzut şi să-l biruiască, atunci a rugat pe arhimandritul mînăstirii să-i dea voie a şedea într-o chilie în singurătate, fără a avea nici o grijă de cele trupeşti şi pămînteşti.

    Acel bun păstor, cunoscînd rîvna lui cea fierbinte către viaţa cea desăvîrşită, şi dragostea lui către Dumnezeu, apoi înţelegînd că darul Sfîntului Duh s-a sălăşluit întru dînsul pentru curăţenia şi smerenia inimii lui, spre folosul ce avea să se pricinuiască multora, l-a lăsat şi s-a dus într-o peşteră care era într-o prăpastie adîncă, în care sfîntul a intrat bucurîndu-se, şi care nu era departe de mînăstirea aceea. Acolo, izbăvindu-se de toate gîlcevile, petrecea în rugăciune vorbind cu Dumnezeu. Însă a aflat şi acolo mare supărare, căci locuiau în peştera aceea mulţime de draci, încît nu putea nimeni să se apropie de locul acela, ce era de multă vreme locuit de ei fără de nici o supărare.

    Mai înainte cunoscînd diavolii izgonirea lor din locul acela, s-au tulburat foarte şi cu toţii s-au pornit asupra lui Grigorie, cu multe feluri de măiestrii ca să-l izgonească de acolo. Căci, arătîndu-se în chip de ostaşi înarmaţi cu multe feluri de arme, s-au pornit asupra lui strigînd cu glasuri groaznice şi neobişnuite, zicînd: "Ieşi din locul nostru în care de multă vreme locuim, căci multe rele vei pătimi de la noi, iar mai pe urmă te vom şi omorî". După aceea s-au prefăcut toţi în scorpii şi în balauri înfricoşaţi şi au năvălit asupra lui, cu gurile căscate, ostenindu-se numai şi numai pentru a-l înghiţi.

    Sfîntul, cunoscînd viclenia lor, nu se temea nicidecum de dînşii, şi stătea cu vitejie şi fără temere, ca un ostaş viteaz înarmat cu armele lui Dumnezeu, înfrîngîndu-i şi biruindu-i. Iar ei, ca nişte valuri de mare, după ce s-au izbit de piatra cea întemeiată pe nădejdea lui Dumnezeu şi s-au întors ruşinaţi, nu s-au descurajat, nici nu s-au lăsat de a-i da război. Ci, după cîtăva vreme, iarăşi au năvălit asupra lui Grigorie, şi cînd el făcea rugăcine către Dumnezeu, ei îl muşcau de picioare, iar cînd sfîntul făcea metanii ei se încolăceau pe mîinile lui şi se atîrnau de el ca să nu se ridice în sus, îl muşcau de mîini şi îl înţepau cu limbile ca nişte ace înveninate încît îi pricinuiau sfîntului mari şi nespuse dureri. Acestea le făceau viclenii draci ca să-i îndepărteze mintea de la Dumnezeu, şi să i-o atragă spre cele pămînteşti.

    Sfîntul Grigorie, avînd nădejde către Dumnezeu, nu băga seamă de rănile şi muşcăturile lor, ci ca pe nişte săgetături copilăreşti le socotea. De aceea, văzînd ticăloşii diavoli că nu pot să-l izgonească şi că nu pot nimic asupra Sfintei Cruci, cu care era înarmat, ei singuri au plecat din peşteră. Însă, nu după multe zile iarăşi s-au prefăcut în chip de ostaşi mulţi şi au venit în peşteră cu săbii, cu suliţe, cu arcuri şi cu unelte de război.

    Apoi, năvălind asupra Sfîntului cu strigăte şi cu chiote se lăudau că de nu va ieşi din peşteră, îl vor omorî. Iar el, însemnîndu-se după obicei cu semnul cinstitei Cruci, ca pe nişte păianjeni a risipit toate meşteşugurile lor, şi pe toţi i-a izgonit. Ei, fugind, strigau unele ca acestea: "De vreme ce ne-a izgonit din locul nostru, nedreptul acesta, unde ne vom mai duce noi ticăloşii?" Acestea zicînd, s-au risipit, căci rugăciunea Sfîntului îi ardea ca o văpaie de foc şi au fugit toţi înfricoşaţi.

    După cîteva zile preaviclenii diavoli au încercat altă măiestrie. Căci după ce au văzut că prin ispitele cele din stînga, pe care le-au adus asupra Sfîntului, nu l-au putut birui, au început să-l ispitească cu cele din dreapta. Dumnezeu poate voind astfel, ca să lămurească pe robul Său şi să-l facă desăvîrşit în toată fapta bună şi astfel să se preamărească numele Său printr-însul. Deci, cu cele din dreapta a început vicleanul să-l ispitească, după cuvîntul Apostolului, ca să se facă ostaş al Împăratului Hristos şi din nici o parte să nu fie biruit de războiul vrăjmaşului. Să vedem dar care era măiestria aceea, pe care au încercat să o aducă asupra Sfîntului?

    În noaptea de nouă martie, adică spre ziua Sfinţilor patruzeci de Mucenici ai lui Hristos, diavolii au mers în peşteră la Cuviosul, avînd cununi pe capetele lor, ce străluceau ca soarele, şi au zis către dînsul: "Noi sîntem cei patruzeci de mucenici ai lui Hristos şi am venit să-ţi dăm daruri şi puteri asupra dracilor". Dar el, cunoscîndu-i cu darul lui Dumnezeu care locuia într-însul, i-a certat şi s-au făcut nevăzuţi. De aceea, văzînd ei că nici cu o altă măiestrie nu puteau să-l doboare şi să-l scoată din locul acela, au dat în trupul lui atît de mare război de desfrînare, încît ardea de această patimă, ca şi cum l-ar fi săgetat cineva cu săgeţi de fier, înfocate.

    Aflîndu-se în acel război cumplit şi cu dinadinsul rugîndu-se lui Dumnezeu ca să-l izbăvească de o patimă ca aceasta, dumnezeiescul dar, care de-a pururea era cu dînsul şi-i ajuta ca să fie mai presus de toate ispitele vrăjmaşului, i-a dat ajutor şi în această ispită. Căci i s-a arătat în vis o femeie cinstită şi cuvioasă, care semăna cu maica sa, şi aceea l-a întrebat pe Sfîntul, zicînd: "O prea iubitule fiu, care este pricina mîhnirii tale?"

    Iar Sfîntul, punîndu-şi degetul pe pieptul său, i-a arătat ei patima sa. Acea cinstită femeie, pipăind cu mîna locul unde i-a arătat şi desfăcînd rana lui cu degetul ca şi cu un brici, i s-a arătat că a scos de acolo o bucăţică putrezită, zicîndu-i: "Iată, aceasta a fost durerea ta şi nu te mai întrista, căci a încetat. De acum înainte nu va mai veni asupra ta nici o sminteală". Acestea văzîndu-le, s-a deşteptat şi, cunoscînd că Domnul a ridicat de la el pofta trupului de desfrînare, s-a bucurat şi I-a mulţumit.

    După aceasta, avînd dorinţă să vadă pe fratele său, a trimis la dînsul pe ucenicul care îi slujea, cînd avea trebuinţă de cîte ceva, ca să-l aducă la dînsul acolo în peşteră. Deci, rămînînd el singur, se îndeletnicea cu gîndirea la Dumnezeu în trezirea minţii. Iar într-o noapte, aflîndu-se singur stînd la rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a venit peste dînsul o uimire şi a avut o vedenie minunată. Căci a strălucit din cer o lumină ca soarele şi, înconjurînd toată peştera şi locul de primprejurul ei, a venit o bunămireasmă de nepovestit, care a ţinut mai multe zile, pînă cînd a venit ucenicul de la fratele lui şi a bătut în uşa peşterii ca să-i vestească despre acesta.

    Sfîntul auzind, s-a trezit ca dintr-o beţie din vedenia aceasta. Şi după ce i-a deschis uşa, văzînd pe ucenicul său, l-a întrebat, zicînd: "Cum te-ai întors aşa degrabă, frate?" Căci i s-a părut că a lipsit vreme de numai un ceas. Iar ucenicul a răspuns: "N-am venit curînd, părinte. Căci, neaflînd pe cel căutat şi zăbovind, acum am venit fără nici o ispravă". Cuviosul a întrebat pe ucenic: "Dar cîte zile sînt de cînd te-ai dus şi în care zi ai venit?" Iar el i-a răspuns: "Am plecat Duminică de aici şi astăzi este joi, a doua săptămînă".

    Auzind acestea, pe Cuviosul Grigorie l-a cuprins mirarea cum au trecut atîtea zile, pe cînd lui i s-a părut că fratele lui a zăbovit numai un ceas. Însă, temîndu-se să nu fi fost vreo amăgire diavolească a găsit cu cale să vestească părintelui său. Pentru aceea i-a scris o scrisoare, rugîndu-l să facă osteneală şi să vină pînă la dînsul, căci are să-i spună un cuvînt prea de nevoie, iar în scrisoare zicea aşa: "Grigorie smeritul şi nevrednicul monah, scriu prietenului şi dascălului meu Simeon să se bucure. Neavînd eu, cinstite părinte, alt tată trupesc, şi tu fiind nevredniciei mele părinte duhovnicesc şi povăţuitor, purtător de grijă şi rudenie de aproape, în tot chipul te îngrijeşti de mîntuirea preaiubitului tău fiu. Pentru aceea şi eu, îndrăznind către tine, ca şi către părintele meu cel dumnezeiesc şi iubit, trimit către tine această smerită scrisoare, prin care te înştiinţez că un lucru mi s-a întîmplat în zilele acestea, care a tulburat sufletul meu şi pe care nu-mi este cu putinţă a-l vesti altcuiva, fără numai ţie, părintelui meu, şi de la tine doresc să iau învăţătură şi sfătuire pentru cele ce mi s-au întîmplat. Roagă-te pentru mine nevrednicul fiul tău şi fără zăbavă vino la mine, căci foarte mult te doresc".

    Pecetluind scrisoarea, a trimis-o prin ucenicul său la pururea pomenitul Simeon. Acesta, după ce a citit scrisoarea, s-a temut, socotind că poate va fi pătimit vreo ispită de la vrăjmaşul. Sculîndu-se îndată s-a dus la dînsul în peştera unde locuia. Sărutîndu-se unul cu altul cu sărutare duhovnicească; apoi, făcînd rugăciune împreună şi după rugăciune şezînd, a început să-l întrebe pe Cuviosul Grigorie, zicînd: "Pentru care pricină, fiule, ai trimis la mine ca să vin? Nu cumva ţi s-a întîmplat vreo ispită din partea vrăjmaşului?"

    Sfîntul Grigorie a răspuns către dînsul cu grai blînd şi cu multă smerenie: "În sufletul meu, o, părinte, se petrec două lucruri, căci am şi mîhnire şi bucurie. Mîhnire, pentru că mă tem să nu-mi fi întins vrăjmaşul vreo cursă prin cele ce mi s-au arătat; iar bucurie, fiindcă nădăjduiesc că lumina ce mi s-a arătat şi m-a luminat, poate să fie dumnezeiască şi mireasma pe care am mirosit-o, poate să fie cerească. Este o săptămînă astăzi de cînd îmi făceam într-o noapte rugăciunea obişnuită, rugîndu-mă singur şi slăvind pe Dumnezeu, cînd îndată a strălucit foc mare din cer cu lumină nepovestită, care m-a înconjurat de la cap pînă la picioare şi tot locul s-a umplut de o mireasmă negrăită.

    Acea lumină s-a arătat şapte zile, iar mireasma şi acum o simt. Odată cu vedenia aceasta m-am tămăduit de două neputinţe mari pe care le aveam mai înainte: de una trupească, adică de curgerea sîngelui; şi de alta sufletească, adică de patimile şi luptele ce veneau asupra mea de la diavoli. Iar acum dumnezeiescul dar m-a tămăduit şi am multă pace şi linişte în inima mea şi mîngîiere în sufletul meu.

    Deci, pentru aceea te-am supărat, căci tu, ca un lucrător şi iscusit în unele ca acestea, să mă sfătuieşti şi să-mi spui dacă acea vedenie a fost de la Dumnezeu. Eu, pe cît mi-a fost cu putinţă a ţine minte vedenia ce am avut-o, am vestit-o întocmai cuvioşiei tale. Pentru aceea mă rog să mă îndreptezi şi să-mi limpezeşti judecata, ca să nu am îndoială că a fost din lucrare diavolească şi să mă amăgească pe mine nevrednicul".

    Arhimandritul, umplîndu-se de bucurie duhovnicească pentru sporirea preaiubitului său fiu în cele duhovniceşti, a zis către dînsul: "O, fiule, să nu ai nici o îndoială pentru aceasta sau vreo temere, căci lumina aceea care a strălucit şi te-a luminat pe tine nu a fost de la viclenii diavoli. Ci a fost lumină dumnezeiască şi cerească, cu care Preabunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, pentru bunătatea şi milostivirea Sa, te-a strălucit pe tine; iar cu buna mireasmă te-a izbăvit de necurăţia cea aducătoare de moarte.

    Deci, nevoieşte-te cît poţi, ştiind că ai pe Dumnezeu în ajutor, căci aşa răsplăteşte şi preamăreşte Domnul pe robii Săi, care-şi curăţă mintea şi sufletul de patimile cele trupeşti şi sufleteşti, şi-i face vestiţi în lume ca pe nişte adevăraţi robi vrednici de împărăţia Lui; ca astfel să folosească şi pe alţii cu pilda lor cea bună, urmînd faptele lor cele bune, să se mîntuiască şi, mîntuindu-se, să dobîndească împărăţia cerurilor".

    Deci, după ce s-a curăţit astfel de patimile trupului şi ale sufletului, după ce a primit darul Sfîntului Duh întru sine şi, ca un alt Pavel, a strălucit cu lumină cerească şi dumnezeiască, s-a făcut vas ales, ca să ducă mărturisirea dreptei şi sfintei credinţe înaintea neamurilor celor abătute la minte cu eresul luptei contra sfintelor icoane. După ce s-a făcut bunămireasmă a lui Hristos ca să dea celor credincioşi bunămireasmă de faptă bună, atunci Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, judecînd că nu este cuviincios a se ascunde această prealuminată făclie sub obrocul pustiei, l-a chemat ca pe patriarhul Avraam, zicînd către dînsul: "Grigorie, dacă vrei să ajungi la desăvîrşire, ieşi din pămîntul tău şi din rudenia ta şi înstrăinează-te pentru folosul tău şi al celor ce au trebuinţă de învăţătura ta".

    După ce a auzit Cuviosul acestea, cu sîrguinţă a ieşit din peşteră şi s-a dus la Efes. Fiind vreme de iarnă şi neputînd merge atunci la Constantinopol, a iernat în Asia. Iar după ce a sosit primăvara, s-a pregătit să meargă la Constantinopol; căci cugeta să meargă acolo ca să mustre ereticii şi luptătorii contra sfintelor icoane, care se aflau într-acea vreme. Aflînd multe corăbii în port, gata să meargă la Constantinopol, Sfîntul s-a rugat să-l primească a merge şi el; dar corăbierii, temîndu-se de barbarii cei negri, care se aflau pe marea aceea, nu ieşeau din port. Însă Sfîntul, îi îmbărbăta, făcîndu-i să îndrăznească prin sfaturile şi îndemnurile sale, precum şi prin făgăduinţele ce le dădea, că nu-i vor vedea nicidecum pe acei negri. Şi astfel, prin rugăciunile Sfîntului, s-a făcut vreme prielnică şi cu vînt bun.

    Deci corăbierii, îndemnîndu-se, au plecat şi cu darul lui Dumnezeu au fost nevăzuţi de acei barbari; apoi, plutind cu bună nădejde, degrabă au ajuns în ostrovul Proconisului. Sfîntul, însă, avea multă rîvnă să meargă la Constantinopol, căci auzise că se înmulţise foarte mult eresul luptei contra sfintelor icoane şi că mulţi se molipsiseră de acel eres, chiar însuşi împăratul şi boierii divanului împărătesc, şi aceasta aducea multă supărare creştinilor adevăraţi. Pentru aceea voia să meargă acolo să mărturisească adevărul, să propovăduiască credinţa cea dreaptă şi adevărată şi să dea anatema pe luptătorii contra icoanelor; însă a fost împiedicat, poate de pronia dumnezeiască.

    Rămînînd Sfîntul în ostrovul acela cîtăva vreme, nu a fost primit de nici unul din creştinii de acolo. Căci împăraţii, fiind atinşi de eresul luptei contra sfintelor icoane, dăduseră înfricoşate porunci ca nimeni să nu primească pe monahi în casă. Şi aceasta era tot meşteşugirea vrăjmaşului mîntuirii oamenilor, ca să nu se afle nimeni care să le mustre rătăcirea lor. Astfel a petrecut Sfîntul, neavînd unde să-şi plece capul, căci nimeni nu îndrăznea să-l primească. Dar un sărac, împotriva poruncii împărăteşti, l-a primit în casa lui; şi astfel Sfîntul a zăbovit în acea casă cîtăva vreme. Iar Dumnezeu, ca să răsplătească fapta bună a primirii de sfinţi, a îmbogăţit pe sărac şi l-a îndestulat cu de toate, prin rugăciunile Sfîntului. Iar cînd voia Sfîntul să plece, săracul acela plîngea foarte mult, temîndu-se ca nu cumva să ajungă iarăşi sărac, precum a fost mai înainte. Văzînd Sfîntul pe sărac că plînge şi nu îi este cu voie a se duce de la dînsul, a fugit pe ascuns.

    Apoi, trecînd prin strîmtorile Elespontului, a mers în Enos, în care intrînd, l-a întîmpinat pe uliţă un tînăr. Văzînd pe Sfîntul şi, fiind îndemnat de diavol, care de-a pururea scrîşnea asupra Sfîntului, dar nu putea să se apropie de el, s-a pornit cu mînie nedreaptă asupra Cuviosului, bătîndu-l fără vină. Iar Cuviosul a răbdat bătaia cu mulţumire, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să ierte păcatul tînărului aceluia care l-a bătut, ca şi Sfîntul întîiul Mucenic Arhidiacon Ştefan.

    Mai pe urmă, deşteptîndu-se tînărul ca dintr-o beţie din mînia cea drăcească, a întrebat pe Sfîntul: "Cine şi de ce neam eşti?" Iar el a răspuns: "Sînt creştin, rob adevărat al lui Hristos şi umblu ca să propovăduiesc credinţa cea adevărată oamenilor amăgiţi cu eresul luptării contra sfintelor icoane, şi să-i întorc de la rătăcire". Iar tînărul, văzînd blîndeţea şi smerenia Sfîntului şi auzindu-i cuvintele cele dulci şi blînde, s-a umilit foarte şi căzînd la picioarele lui îşi cerea iertare. Sfîntul, sfătuindu-l şi dojenindu-l ca să nu fie atît de mînios asupra aproapelui, nici să-şi mai ridice mîna cu nedreptate asupra cuiva, ci să fie gata a răbda cu bucurie ocările şi bătăile de la cei de aproape, după cuvîntul Domnului Hristos care zice: De te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt, cu alte cuvinte dumnezeieşti sfătuindu-l, l-a iertat şi l-a binecuvîntat. Iar tînărul, mult folosindu-se de cuvintele Cuviosului şi de viaţa lui cea îmbunătăţită, s-a dus mulţumind lui Dumnezeu şi Sfîntului.

    Sfîntul, plecînd de acolo cu corabia, a mers la Hrisopoil şi ieşind din corabie, a mers pe jos pînă la un rîu ce se numea Struma. Acolo erau nişte tîlhari bulgari care străjuiau ţărmurile rîului aceluia şi prădau corăbiile ce treceau. La aceştia nimerind Cuviosul, nicidecum nu s-a temut de dînşii. Iar ei, văzînd îndrăzneala lui, s-au mirat şi au zis unii către alţii: "Ce fel de om este drumeţul acesta, căci nu se teme şi nici nu vorbeşte cu noi, şi are atîta îndrăzneală ca şi cum ar fi petrecut tot cu noi?"

    Şi au început a se sfii de dînsul şi a-l cinsti ca pe un sfînt al lui Dumnezeu. Iar Sfîntul făcîndu-le semn că vrea să treacă rîul, ei îndată cu bucurie i-au dat luntrea. Apoi l-au trecut de cealaltă parte a rîului şi i-au arătat şi calea încotro vrea să meargă şi nu i-au făcut nici un rău. Căci de fapta bună ştiu a se cucernici şi a o cinsti şi vrăjmaşii şi lucrătorii de rele.

    Deci, vrînd Sfîntul Grigorie să meargă în Italia, s-a dus la Tesalonic şi, după ce a intrat în cetate, a mers la o mînăstire în care era un pustnic vestit şi un egumen care se numea Marcu; oameni îmbunătăţiţi, cu care a petrecut cîteva zile. După aceea plecînd de acolo s-a dus pe uscat la Corint, şi de acolo, căutînd corabie ca să meargă la Sicilia, a aflat o corabie gata de plecare. Însă se temeau corăbierii să treacă noianul mării de frica barbarilor arabi, care ţineau drumurile; dar Sfîntul a zis către dînşii: "Îndrăzniţi, căci Dumnezeu păzindu-vă nici un rău nu veţi pătimii". Deci, după cuvîntul şi făgăduinţa Sfîntului au plecat şi au ajuns la Righion feriţi de toată primejdia.

    După ce au intrat în Righion, au avut gazdă la un om cucernic şi temător de Dumnezeu. Acolo venind nişte cetăţeni din vecinătate îl rugau pe Sfîntul Grigorie să primească ceva milostenie de la dînşii, pentru cheltuiala lui, că-l vedeau că nu are nimic. Deci ei îl supărau mult, ca să ia măcar cît de puţin. Sfîntul cunoscînd din dumnezeiescul dar, că aurul care îl dau aceia era adunat cu nedreptate şi răpire, deşi nu văzuse pînă atunci niciodată pe cei ce voiau să-i dea milostenie, vrînd să-i înveţe a se lepăda de nedreptate, a mustrat fapta lor, zicînd: "Să nu-mi dea Dumnezeu ca să mănînc din averea lui Mercurie nici măcar un ban, căci pe mulţi săraci şi sărmani i-a sugrumat şi le-a luat averile cu nedreptate. Căci Mercurie acesta, cînd trăia, fusese secretar şi logofăt al domniei şi, nedreptăţind pe cei săraci, înmulţea averile domneşti".

    Deci, de la Righion, Sfîntul intrînd în corabie, cînd voia să pornească, s-a apropiat de dînsul un monah tînăr, vrînd să meargă şi el la Roma, slujindu-i în toate trebuinţele. Deci, plutind către Roma, s-a făcut furtună mare încît se învăluia corabia şi se purta de valuri şi de-abia, cu mare nevoie, a ieşit la uscat. Apoi, făcîndu-se seară, a pus să mănînce. Mergînd călugărul în corabie ca să aducă bucate la masă, clătinîndu-se corabia de valuri, s-a împiedicat şi a căzut în mare. Iar Sfîntul, văzînd pe călugăr că se îneacă în mare, şi-a plecat genunchii la pămînt şi a început a se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să-l mîntuiască de înec şi să nu-l lase a se scufunda în mare. Ascultîndu-i Dumnezeu rugăciunea, l-a adus la uscat pe un lemn mic şi l-a izbăvit de înec.

    Ajungînd la Roma, a petrecut într-o chilie mică, liniştindu-se trei luni, neştiindu-l nimeni, căci nu s-a arătat pentru smerenie. Însă un îndrăcit, pe care Sfîntul Grigorie l-a tămăduit, l-a făcut cunoscut. Apoi, văzînd că-l cinstesc oamenii ca pe un sfînt, a fugit de la Roma. Căci, luînd de la Dumnezeu putere asupra dracilor, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi pentru smerenia lui, s-a vestit pretutindeni şi nu putea să se ascundă. Lăsînd Roma, s-a dus în Siracusa Siciliei şi acolo închizîndu-se într-un turn ce era în cetate, se liniştea. Iar dracii, într-o noapte, pe cînd Sfîntul se ruga lui Dumnezeu, au pus foc şi i-au ars rogojina pe care se odihnea, dar Sfîntul, aflînd o piele, se odihnea pe ea. Atunci ei s-au prefăcut în mulţime de şoareci mari şi-l supărau cînd dormea, sau cînd se ruga. Însă, cu rugăciunea sa, i-a izgonit şi s-au făcut nevăzuţi.

    În turnul acela era o femeie destrăbălată, care, pe cîţi bărbaţi şi tineri vedea, întrebuinţa diferite meşteşuguri ca să-i aducă la desfrînare şi mai ales pe corăbierii care veneau din locuri străine, de la Ascalon şi din alte ţări, care nu ştiau viclenia şi reaua ei lucrare. Căci îi ajuta şi locul acela, deoarece turnul era la ţărmul mării unde poposeau corăbiile. Iar Sfîntul lua pe călători şi-i sfătuia ca să se ferească de acea femeie rea. După aceea o învăţa şi pe ea, aducîndu-i aminte de pedepsele cele cumplite ale muncii veşnice. Şi atît de mult a înduplecat preaînţeleptul cu cuvintele sale pe femeia aceea, încît nu numai s-a lepădat de faptele cele rele, ci s-a făcut şi călugăriţă. Iar casa ei s-a făcut ca o mînăstire, petrecînd de aici înainte toată viaţa ei în curăţenie şi înţelepciune adevărată.

    Deci, petrecînd Sfîntul acolo în turnul acela, cu multe osteneli şi sudori pustniceşti, îşi înmulţea faptele bune sufleteşti în toate zilele. Iar diavolul a zavistuit acest bun lucru, ca un urîtor al binelui omului, şi nu a lăsat pe Sfîntul în pace; ci a intrat într-un balaur mare şi înfricoşat, ce era încuibat acolo în acel turn şi l-a pornit asupra Sfîntului. Balaurul a alergat cu gura căscată şi cu pornire înfricoşată încît ieşea văpaie mare din gura sa şi făcea lucruri groaznice vrînd să înghită pe Sfîntul. Dar el nicidecum nu s-a temut, nici nu s-a dat în lături, ci a stat drept înaintea lui fără frică şi a zis către dînsul: "Dacă ţi-a dat Domnul putere ca să mă mănînci, apoi nu sta, căci eu sînt gata să mă dau spre mîncare. Dacă nu poţi să vezi pe acei care se tem de Domnul, du-te aiurea de-ţi găseşte alt cuib spre sălăşluire ca să te izbăveşti de mine".

    Atunci balaurul, o, minune, ca şi cum l-ar fi bătut Sfîntul, a fugit fără de nici o lucrare. Căci şi firea cea necuvîntătoare ştie a se cucernici de robii lui Dumnezeu cei vrednici şi a se supune. Acestea vestindu-se pretutindeni, veneau mulţi oameni către Dumnezeu prin pocăinţă, fiind îndemnaţi de cuvintele învăţăturii celei preadulci ale Sfîntului.

    Odată a venit la dînsul o femeie îndrăcită şi cu rugăciunea lui a gonit dracul. Încă şi multe alte minuni a săvîrşit în locul acela. Dar mai ales a tămăduit un om care avea un drac cumplit şi foarte sălbatic, care îl striga pe nume pe Sfîntul. Iar el, văzînd că dracul l-a făcut cunoscut prin strigare, a izgonit pe drac şi a tămăduit pe om; dar şi el a fugit de acolo după ce s-a făcut cunoscut şi după ce a văzut că este cinstit de oameni. Deci s-a dus într-o cetate, unde l-au prins nişte oameni şi l-au bătut, apoi legîndu-l la ochi voiau să-i taie capul, zicînd că este spion. Iar Sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu să îmblînzească firea cea rea şi ucigaşă a acelor oameni. Şi îndată Dumnezeu, Care a zis prin proorocul Său: "Încă tu grăind, iată Eu sînt de faţă", ascultîndu-i rugăciunea, a îmblînzit inimile lor şi nu i-au tăiat capul. Ci l-au dus la episcopul acelei cetăţi să vadă ce le va porunci pentru dînsul.

    Sfîntul, mergînd înaintea episcopului, nu i-a dat cinstea cea cuvenită căci era eretic, ci i-a zis cu blîndeţe şi cu smerenie: "Aşa îţi înveţi eparhioţii? O, părinte episcop, aşa îţi este cu plăcere ca să mă vezi omorît de aceşti oameni răi şi netemători de Dumnezeu? Iar episcopul, vrînd să-i bată şi să-i pedepsească pentru aceasta, Sfîntul s-a rugat şi i-a iertat.

    Plecînd de la Idrisa a trecut prin oastea saracinilor şi nimeni nu l-a văzut, iar după ce a ieşit dintr-însa şi a ajuns la un puţ, a aflat acolo un saracin dintr-aceia scoţînd apă să-şi adape calul. Iar saracinul cum a văzut pe Sfînt a ridicat suliţa, ticălosul şi pierzătorul, ca să-l ucidă, dar îndată i s-a uscat mîna şi stînd în văzduh întinsă şi neputînd să o lase în jos, urma după Cuviosul, rugîndu-l să i-o tămăduiască. Iar Sfîntul Grigorie, apropiindu-se de mîna cea îndrăzneaţă şi, atingîndu-se de dînsa, a tămăduit-o.

    Nu mult mai departe l-a întîmpinat un om îndrăcit care se chinuia cumplit. Deci, făcîndu-i-se milă de el, Cuviosul a făcut rugăciune către Dumnezeu, zicînd: "Doamne, miluieşte zidirea Ta şi nu o lăsa să se tiranisească de diavoli". Atunci îndată a ieşit dracul din omul acela şi s-a tămăduit. Apoi s-a dus la Tesalonic pentru a doua oară şi a petrecut în Mînăstirea Sfîntului Mina, neavînd nici un fel de hrană sau acoperămînt decît o haină pe care o avea ziua şi noaptea.

    Cînd flămînzea, ieşea din biserică şi mergea prin casele oamenilor şi unde îi vedea mîncînd intra şi el şi şezînd la masă cu dînşii, mînca. Aşa a petrecut multă vreme. Apoi iarăşi se căia pentru fapta aceasta, socotind că nu este cu cuviinţă să mănînce din osteneli străine, nefiind poftit sau chemat de cineva. Pentru aceea a luat hotărîre să petreacă nemîncat în biserica mai sus pomenită, pînă cînd îi va trimite Dumnezeu ajutor dintru înălţime. Deci, precum hrănea pe Proorocul Ilie prin corbi, pe Daniil în groapa leilor, şi pe mulţi alţi îmbunătăţiţi robi ai Lui în multe chipuri, aşa şi pe Sfîntul Grigorie nu l-a lăsat să fie lipsit de hrană; ci a luminat pe o femeie, poruncindu-i să-i ducă hrană in fiecare zi.

    Deci, liniştindu-se Sfîntul acolo, a venit la dînsul o femeie săracă şi văduvă. Plîngînd cu amar şi rugîndu-se cu lacrimi, i-a spus că a avut o casă mică, care a putrezit şi a căzut; deci să-şi facă milă de dînsa şi să-i ajute ca să o zidească din nou. Iar Sfîntul, milostivindu-se, a zis către dînsa: "Du-te şi începe lucrul şi Domnul Dumnezeul săracilor, îţi va trimite ajutor". Femeia aceea, avînd credinţă mare în cuvîntul Sfîntului şi părîndu-i-se că a luat ceva în mîinile sale, ducîndu-se a început să pună temelia casei. Şi îndată din locul acela a izvorît o mulţime de smoală pe care vînzînd-o, nu numai că şi-a zidit casa, cu preţul cel luat pe smoală, ci şi hrana sa o scotea sporindu-şi toate cele de trebuinţă, cu îndestulare.

    În cetatea aceasta era un frate milostiv, care slujea cu îndemînare săracilor. Acestuia, un iubitor de Hristos, i-a dat trei porci, ca să-i împartă săracilor. El, tăindu-i şi împărţind carnea la săraci, a oprit o parte pentru sine şi mergînd în cealaltă zi la biserica aceea în care se nevoia Sfîntul, se ruga lui Dumnezeu, bătîndu-şi pieptul, ca să-i ierte păcatul. Iar Cuviosul, ca un preavăzător, cunoscînd fapta lui, s-a apropiat de dînsul şi i-a zis: "În zadar îţi baţi pieptul fără folos, că de nu vei împărţi la săraci carnea pe care ai oprit-o pentru tine, nu-ţi ascultă Domnul rugăciunea". Iar el, auzind acestea, s-a minunat de cunoştinţa Sfîntului şi, cerînd iertare de la Cuviosul, s-a dus şi a împărţit şi partea cealaltă, ce o oprise pentru sine.

    Ascultaţi şi alte fapte mai minunate ca să cunoaşteţi cît dar avea de la Dumnezeu, căci cunoştea cele ce erau departe şi cele viitoare, ca şi cum ar fi fost de faţă.

    Liniştindu-se Sfîntul în chilia lui, diavolul, ca să-l supere, a intrat într-un om nebun, care se afla într-acea cetate. Apoi, fiind izgonit dracul din om, a alergat la chilia Sfîntului şi intrînd înăuntru a sărit în spinarea Cuviosului şi a început a juca pe genunchii şi pe umerii lui, rîzînd fără ruşine. Iar Cuviosul, rugîndu-se în taina inimii sale, a chemat numele lui Dumnezeu şi, suflînd asupra diavolului, l-a izgonit. Altădată, prefăcîndu-se în şarpe mare, a început a umbla pe sub rogojina Sfîntului, iar alt drac a început a azvîrli cu pietre în chilia Sfîntului şi striga cu glasuri neasemănate ca să-l sperie. Cu toate acestea, biruindu-i şi ruşinîndu-i, diavolii s-au dus amîndoi. Căci Sfîntul, cu darul lui Dumnezeu care petrecea într-însul, cunoscînd toate meşteşugurile lor, le strica lesne ca pe nişte ţesături de păianjen.

    Un monah petrecea în acea vreme aproape de biserica Sfîntului Mina, şezînd deasupra unui stîlp, făcînd şi lucru de mîini. Iar Sfîntul Grigorie, avînd mai dinainte cunoştinţă de la Duhul Sfînt de mutarea lui grabnică din viaţa aceasta vremelnică, i-a vestit-o, zicînd: "Lasă-te de lucrul mîinilor tale şi îngrijeşte-te de suflet, că s-a apropiat sfîrşitul zilelor tale şi vei călători pe o cale străină, pe care niciodată nu ai călătorit". Deci, după cuvîntul Cuviosului, după puţine zile stîlpnicul s-a dus la Domnul.

    Alt ieromonah, cu numele de Teodul, a venit odată la Cuviosul pentru binecuvîntare şi sfătuire. Cînd voia să plece, Cuviosul i-a zis: "Mergi cu pace şi spune-i părintelui tău să-şi pregătească mormîntul, că are să se sfîrşească". Şi după puţine zile după proorocirea Sfîntului, Ava acela a adormit.

    Erau alţi doi fraţi după trup, cunoscuţi şi prieteni ai Cuviosului, pe care îi sfătuia adeseori să se facă monahi. Dar ei nu primeau sfaturile lui, aducînd multe pricini. Sfîntul cunoscînd mai dinainte cele ce avea să li se întîmple, a zis către dînşii: "Eu vă sfătuiesc cele ce vă sînt de folos, dar de vreme ce nu primiţi sfătuirea mea cea folositoare şi vă socotiţi nevrednici de dînsa, pentru frica, micşorarea şi împuţinarea voastră de suflet, să ştiţi că în acest an veţi fi luaţi de oaste, deşi voi nu voiţi aceasta". Iar ei, socotind că Sfîntul le zice aceasta despre oastea cea pămîntească, nu au băgat în seamă cuvintele lui. Dar nu s-a împlinit anul şi au murit amîndoi.

    Un oarecare monah pustnic se prefăcea că are drac şi făcea multe neorînduieli ca să-l ocărască şi să-l bată ceilalţi fraţi care petreceau aproape de dînsul. Iar aceia, văzîndu-l făcînd nebunii, l-au prins, l-au legat şi l-au dus la Cuviosul ca să scoată diavolul din el. Sfîntul, cunoscînd adevărul, a mustrat scopul cel prefăcut şi neadevărat al monahului aceluia, zicîndu-i: "Minţi, ticălosule, căci te prefaci că ai drac, dar nu-ţi foloseşte această făţărnicie, căci, dacă voieşti să te mîntuieşti şi să dobîndeşti împărăţia cerurilor, lasă-ţi această făţărnicie şi apucă-te a lucra altă faptă bună; mai ales roagă-te lui Dumnezeu să fugă dracii de tine şi cu înlesnire te vei mîntui".

    Un om oarecare avea multă dragoste şi evlavie către Sfîntul şi venea adeseori la el pentru folosul sufletului său. Dar odată, venind după obicei, i s-a întîmplat de a aflat un om mort în drum şi, trecîndu-l cu vederea, s-a dus la Sfîntul. Iar Cuviosul, cînd l-a văzut a zis către dînsul: "O! frate, pentru ce nu ai îngropat mortul pe care l-ai întîlnit în drum, şi apoi să fi venit la mine, ci l-ai trecut cu vederea şi nu l-ai socotit întru nimic?" Iar el, auzind cuvîntul acesta, foarte mult s-a mirat de cunoştinţa lui.

    Un boier avea dregătorie de comit, şi căzînd într-o greşeală mare îi stătea înainte moartea, din partea stăpînitorului Tesalonicului, care îl şi închisese în temniţă şi îi hotărîse pedeapsa. Iar Sfîntul nici nu auzise nimic din cele despre dînsul, nici nu îl rugase nimeni să mijlocească pentru el către domnul cetăţii. Ci, de la Dumnezeu înştiinţîndu-se despre pedeapsa lui, îndată s-a dus la domnul locului aceluia şi cu multe rugăciuni l-a izbăvit din temniţă şi de la moarte.

    Odată Sfîntul s-a sfătuit cu unul din ucenicii lui să se ducă în părţile Sclavoniei şi să se sălăşluiască în munţii de acolo. Deci, pornind şi mergînd puţină cale, îndată s-a întors înapoi cu foarte mare grabă. Iar ucenicul, văzînd această grabnică întoarcere, a zis către dînsul: "Dar pentru ce, părinte, te-ai întors aşa de repede, căci foarte bine mergeam pe cale?" Sfîntul a zis către dînsul: "Frate, doream să mergem şi să locuim în acel loc, dar am văzut că acolo nu este soare, şi nu de multă vreme, prin voinţa lui Dumnezeu, a năvălit asupra sclavonilor mulţime de oaste de barbari care au prădat şi au omorît pe toţi locuitorii acelui loc, încît curgea sîngele şiroaie. Apoi au ars cu foc toate cetăţile şi le-au pustiit". Pentru aceea Cuviosul zicea acestea: "Fără semn şi fără vestire dumnezeiască nu mă voi strămuta din loc în loc".

    Un monah era dator unui tînăr un galben şi mergînd monahul acela la marele Grigorie, între alte vorbe ce a zis către dînsul i-a spus şi aceasta: că este dator cu un galben cutărui tînăr. Iar Cuviosul, auzind acestea, a zis către dînsul: "Sîrguieşte-te a plăti cît de curînd, ca să nu rămîi dator în veacul ce va să vie. Căci tînărul acela căruia îi eşti dator degrabă va muri".

    După ce a auzit acestea, monahul acela s-a minunat de cunoştinţa mai înainte a sfîntului şi degrabă a plătit datoria. Iar tînărul acela, după proorocia Sfîntului, peste puţine zile s-a dus către Domnul. După moartea şi îngroparea aceluia, s-a dus unul din prietenii săi şi i-a spus Cuviosului. Iar Cuviosul întristîndu-se de moartea tînărului, a zis către cel care îi adusese vestea: "Frate, nicidecum să nu te întristezi pentru moartea prietenului tău, ci tu pregăteşte-te de aceasta, căci curînd te vei duce şi tu după dînsul". Şi după proorocia Sfîntului s-a dus şi acesta din viaţa aceasta.

    Alt monah, anume Atanasie, care avea viaţa împodobită cu fapte bune, ne-a povestit acestea. Odată mi-a venit în gînd să mă duc la Constantinopol. Şi mergînd la Sfîntul să iau binecuvîntare pentru călătoria ce aveam să o fac, Cuviosul mi-a zis: "Am văzut un monah, anume Atanasie, vrînd să meargă la Constantinopol, şi punîndu-şi în corabie cele trebuincioase pentru călătorie, a lăsat toate acolo şi s-a întors înapoi, iar eu am zis către dînsul: "Au doar pentru mine ţi s-a descoperit aceasta, părinte?" Iar el a zis: Da".

    Apoi trecînd trei săptămîni, noi ne-am pregătit de călătorie şi, punînd în corabie cele trebuincioase, a venit la Sfîntul Grigorie în acea vreme un boier, pe nume Gheorghe, ca să ia binecuvîntare, căci voia să se ducă şi el în Bizanţ pe uscat. Şi, avînd să treacă prin locuri grele, cerea de la Sfîntul binecuvîntare şi rugăciune ca să-l păzească Dumnezeu de primejdii. Acel boier avea dregătoria de protosinghelar, adică mai mare peste oşti. Iar părintele nostru Grigorie, apucîndu-mă de mînă, a împreunat mîna mea cu mîna lui Gheorghe şi strîngîndu-le pe amîndouă a zis: "Mergînd cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că trimit şi pe acest frate cu tine, căci din multe necazuri şi strîmtorări te va scoate Dumnezeu prin dînsul".

    Deci eu, uitînd de toate cele ce pusesem în corabie, am urmat pe Gheorghe, după porunca Cuviosului. Şi luînd iarăşi binecuvîntare, am pornit. După ce ne-am apropiat de Hrisopoli, slugile cîrmuitorului îndată au prins pe Gheorghe, care mergea cu mine, şi l-au dus legat la el. Căci împăratul poruncise cîrmuitorului să pună străji la cetatea aceea. Dar, fiindcă eu eram cunoscut cu cei care au prins şi au legat pe Gheorghe, m-am rugat lor cu multă sîrguinţă şi de-abia l-am izbăvit din legături.

    Mergînd noi de acolo şi ajungînd la o cetate ce se numea Voleri, un boier al cîrmuitorului iarăşi a prins pe Gheorghe şi vrînd să-i facă rău, eu m-am rugat boierului aceluia cu multă smerenie şi cu dumnezeieştile rugăciuni cele bine primite ale Cuviosului Grigorie, Gheorghe s-a izbăvit de nevoia ce avea să pătimească. După ce am scăpat de acolo şi am călătorit puţină cale, am ajuns la un rîu ce se numea Maronul, pe care l-am trecut.

    Apoi mai călătorind, am ajuns la mare şi, intrînd în corabie, am plutit cu bună sporire şi fără nici o supărare din partea tîlharilor de mare, care pîndeau pe acolo. Aşa am ajuns la Bizanţ, şi eu am hotărît să locuiesc acolo. Iar Gheorghe, isprăvindu-şi toate treburile sale cu bine şi luînd o boierie de la împăratul care se numeşte Ilustrie, întorcîndu-se acasă, a mers la Cuviosul şi îmbrăţişînd şi sărutînd cinstitele sale picioare cu multă evlavie, îi povestea toate supărările ce pătimise în călătorie, şi cum, prin dumnezeieştile lui rugăciuni, l-a izbăvit Dumnezeu din toate acelea prin mijlocirea lui Anastasie, prietenul său.

    După trei luni a venit şi Cuviosul de la Tesalonic la Constantinopol, unde petreceam eu şi, zăbovind puţină vreme, ne-am dus amîndoi la muntele Olimpului şi acolo petrecînd puţin a cunoscut cu duhul că vine un ucenic al lui de la Tesalonic. Deci, ieşind din muntele Olimpului, a mers întru întîmpinarea ucenicului său. Iar ucenicul, văzînd pe părintele său că vine spre dînsul, i-a zis: "Preacinstite părinte, pentru tine am venit căci doream foarte mult să te văd". Iar Cuviosul a zis: "Şi eu iarăşi pentru tine am venit de la Olimp, ca să nu te osteneşti căutîndu-mă".

    Un monah pe nume Zaharia, petrecea în Tesalonic, unde a zidit o biserică frumoasă în numele Sfîntului Mare Mucenic Mina. Lîngă acea dumnezeiască biserică locuia o femeie văduvă. Deci monahul acela nesuferind pe femeie să petreacă acolo, aproape de biserică, pentru sminteală, voia s-o izgonească. Iar femeia s-a dus la Cuviosul şi s-a rugat cu lacrimi să-l sfătuiască pe monahul Zaharia să nu o supere, alungînd-o din casa ei. Deci Cuviosul a rugat pe Zaharia să nu necăjească pe femeie, "că n-ai - a zis el către dînsul -, nici o supărare de la dînsa". Iar Zaharia n-a vrut nicidecum să asculte sfaturile Cuviosului, ci mîniindu-se încă şi mai rău a poruncit să-i dărîme casa ei.

    Cuviosul, văzînd firea lui cea nemilostivă şi fără de omenie, lăsîndu-l în pace, se liniştea după obiceiul lui şi se ruga lui Dumnezeu ca să iconomisească lucrul după voia Lui. Iar Dumnezeu, Care este Tatăl orfanilor şi scutitorul văduvelor, degrabă a făcut izbîndă asupra monahului cel nemilostiv şi nesupus, trimiţînd asupra lui un drac cumplit, care-l chinuia foarte rău şi n-a putut în alt fel să scape de dracul cel cumplit, pînă cînd l-au dus la Cuviosul şi a făgăduit că va împlini toate cîte l-a sfătuit el. Auzind Cuviosul făgăduinţa lui şi milostivindu-se spre dînsul, a făcut rugăciune către Dumnezeu şi îndată s-a izbăvit de drac. Apoi, venindu-şi în fire, a mulţumit Cuviosului, iar pe femeie n-a mai supărat-o.

    Alt monah, anume Petru, iubind tăcerea şi liniştea Cuviosului şi rîvnind vieţii lui celei îmbunătăţite, a vrut să-şi facă chilie aproape de a Cuviosului Grigorie, ca avîndu-l de-a pururea pildă vie înaintea ochilor săi, să se îndemne către urmarea faptelor bune ale lui. Deci, începînd a lucra la chilie, au ieşit nişte vipere dintr-o piatră şi l-a muşcat una de picior şi alta de mînă. Şi mîhnindu-se foarte mult şi temîndu-se de moarte a alergat la Cuviosul şi căzînd înaintea lui, i-a arătat rănile unde îl muşcaseră viperele.

    Iar el smerindu-se, nici n-a vrut să se uite spre răni, ci a zis către dînsul: "Du-te şi te atinge de mormîntul Preacuviosului David şi el te va tămădui". Iar Petru, durîndu-l muşcăturile viperelor, a zis către Cuviosul: "O, părinte sfinte, nicidecum nu mă voi depărta de la tine, şi nu voi înceta supărîndu-te, pînă cînd, milostivindu-te, mă vei tămădui şi mă vei izbăvi de durerile morţii ce m-au înconjurat, căci cred că poţi să mă tămăduieşti". Atunci Cuviosul, făcîndu-i-se milă de dînsul, s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece de muşcăturile acelea, şi numaidecît s-a făcut sănătos şi a mulţumit Sfîntului.

    O fecioară avea o mare durere la ochi, încît era să se primejduiască a-şi pierde vederea. Venind la Sfîntul, se ruga cu lacrimi, zicînd: "Robule al lui Dumnezeu, fie-ţi milă de mine păcătoasa şi mă izbăveşte de cumplita durere a ochilor, că mă primejduiesc a-mi pierde lumina". Iar el, rugîndu-se lui Dumnezeu şi făcînd cu sfînta lui mînă semnul Sfintei Cruci pe ochii acelei bolnave, îndată s-a tămăduit şi a preamărit pe Dumnezeu.

    Petrecînd Cuviosul în chilia sa, liniştindu-se şi îndeletnicindu-se cu nevoinţele cele pustniceşti, de-a pururea vorbea cu ucenicul său cuvinte duhovniceşti şi pline de tot folosul sufletesc. Iar în una din nopţile acelea, în care Cuviosul se îndeletnicea cu unele ca acestea, şezînd şi vorbind după obicei cu ucenicul său, acesta a văzut ieşind din gura Cuviosului foc şi lumina toată faţa lui, căci dădea raze ca soarele. Şi nu numai o dată, sau de două ori a văzut aceasta, ci de mai multe ori.

    Văzînd această minune, s-a înfricoşat ucenicul, şi căzînd la picioarele Cuviosului s-a rugat să-i descopere lui acea taină minunată, pe care adeseori o vedea cînd şedea de vorbă cu dînsul. Iar Cuviosul, cu blîndeţe şi cu smerenie, după obiceiul său, a zis către dînsul: "Aceasta o pricinuieşte credinţa ta, fiule, căci eu mă ştiu pe mine că sînt om păcătos. Însă zic ţie: că de se va curăţi omul pe sine de patimile trupului şi ale sufletului, atunci, după cum însuşi Hristos a zis: "Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh vin să se sălăşluiască în unul ca acela". Deci, după ce se va învrednici să se facă într-acest chip, atunci nu mai grăieşte el, ci Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru el. După cum zice: Voi veni şi locaş la el voi face. Şi cuvîntul Domnului, după cum zice psalmistul, este cu foc lămurit".

    "Însă şi tu, fiule, dacă te vei nevoi a te curăţi pe tine de patimile trupului şi ale sufletului, şi dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor, şi dacă te vei ruga stăruitor lui Dumnezeu, ca Însuşi să-i dezrădăcineze şi focul cel dumnezeiesc să ardă materia cea plină de patimi rele şi să înmulţească în sufletul tău rodul faptelor bune, atunci şi tu te vei face locaş îndemînatic, curat şi vrednic de sălăşluirea lui Dumnezeu în tine; iar cuvintele tale vor străluci, după cum a făcut Dumnezeu cu smerenia mea, pentru milostivirea Lui cea nemăsurată. Dar eu îndrăznesc să zic către dragostea ta, că pentru neîncetatele rugăciuni, care de-a pururea se înalţă către El, ziua şi noaptea, din adîncul inimii mele, m-a cercetat cu dumnezeiasca Lui milă.

    Apoi mi-a trimis sabie cu amîndouă părţile ascuţite şi aurită, a cărei frumuseţe nu pot a o spune, şi dintr-însa strălucesc raze luminoase ca fulgerul, pe care Dumnezeu, ca un milostiv ţi-a descoperit ţie de le-ai văzut. Deci, păzeşte-te să nu spui taina aceasta nimănui, cît voi fi în viaţă, ca nu, auzind, oamenii să socotească ceva de laudă pentru mine, căci atunci voi cădea din slava lui Dumnezeu, pentru slava de la oameni. Că eu numai ţie ţi-am spus, ca unui ucenic al meu, iubit şi nevoitor către fapte bune".

    Un mirean avea multă dragoste şi evlavie către Cuviosul, şi venind odată să ia binecuvîntare de la el, cînd voia să se întoarcă, Cuviosul i-a zis: "Găteşte-te de moarte, că s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta vremelnică". Iar el ascultînd cuvintele acestea, ca de la un înger al lui Dumnezeu, îndată şi-a împărţit toată averea la săraci şi făcîndu-se monah iscusit, după puţină vreme a răposat în Domnul.

    O femeie care avea mare durere de cap şi pătimea rău, ca şi cum ar fi fost îndrăcită, neavînd altceva ce să facă, a venit la Sfîntul şi, luînd binecuvîntare, i-a spus patima durerii capului. Apoi, căzînd cu totul la picioarele Cuviosului, se ruga cu lacrimi să o tămăduiască. Iar Cuviosul, apropiindu-se de dînsa, şi-a pus mîinile pe capul ei şi, făcînd rugăciune către Dumnezeu, i-a şters sudorile de pe faţă şi în acest chip a izbăvit-o de acea mare fierbinţeală şi durere. Iar ea s-a dus la casa ei bucurîndu-se, preamărind pe Dumnezeu şi mulţumind Cuviosului.

    Un om pe care îl prindeau frigurile, cheltuindu-şi toată averea sa la doctori, n-a putut nici într-un chip să se tămăduiască, ci dimpotrivă, mai rău îi era. Deci a venit în taină la Cuviosul şi s-a îmbrăcat cu rasa lui, pe cînd îl scuturau frigurile şi îl chinuiau; iar cînd s-a dezbrăcat de rasă, îndată a scăpat de friguri şi s-a făcut sănătos.

    Un monah avea duh necurat ce îl muncea foarte tare. Deci a mers la Cuviosul, neştiindu-l nimeni că este îndrăcit, căci toţi socoteau că pătimeşte de o boală firească. Însuşi dracul din dînsul grăia către Cuviosul, zicînd: "Grigorie, iarăşi ai venit să mă izgoneşti şi de aici?" Căci îl mai izgonise Cuviosul pe acest drac dintr-un om, pe care îl lovise cu boală grea la şale şi la pîntece. Şi iarăşi a început dracul a striga, zicînd: "Grigorie, cu rugăciunile tale mă arzi şi mă izgoneşti şi de aici! Iar acum că intră în biserică, a ridicat mîinile către Dumnezeu şi se roagă Lui, ca să mă izgonească şi de aici. De aceea iată ies şi mă duc de frica Lui, şi de acum înainte nu voi mai intra în zidirea lui Dumnezeu". Acestea zicînd, a ieşit diavolul în faţa tuturor şi îndată s-a tămăduit monahul din ceasul acela.

    Un ucenic al Cuviosului, anume Ioan, bărbat cucernic şi împodobit cu tot felul de fapte bune, ne-a povestit multe fapte folositoare de suflet, între care şi următoarea: "Ieşind noi din chilie, într-o dimineaţă, ca să mergem undeva, pentru oarecare treabă, şi mergînd pe cale, mi s-a întîmplat de m-am depărtat de Cuviosul şi de fraţii cu care eram, şi m-am rătăcit; apoi căutînd pe Cuviosul prin multe locuri, nu l-am aflat nicidecum. Într-al şaselea ceas din zi, umblînd şi căutîndu-l şi uitîndu-mă înapoi, am văzut pe Cuviosul venind după mine.

    Iar cînd am zis: "Iată-l pe părintele!", el îndată s-a făcut nevăzut ochilor mei. Şi abia după trei zile întorcîndu-mă, am venit la Cuviosul şi i-am zis: "Părinte, dar nu te-ai arătat mie alaltăieri în cutare loc?" Iar el, smerindu-se, voia să ascundă cele ce s-au întîmplat, însă în urmă, fiind silit de mine, mi-a spus acestea: "Într-adevăr, în ziua aceea mergeam cu tine pe cale, fiule, pînă te-ai dus în cutare sat; atunci m-am despărţit de tine precum şi tu singur ştii".

    Însă şi Simeon, despre care am pomenit de multe ori, ne-a povestit astfel, zicînd: "Că de multe ori am stat în biserică şi mi s-a arătat Cuviosul, cîntînd împreună cu mine, şi îndată se făcea nevăzut din calea mea. Însă după puţină vreme iarăşi mi se arăta, stînd în acelaşi loc unde stătea şi altădată.

    Un om, fiind cuprins de răceală, se ruga Cuviosului ca să-l scape de acea neputinţă, însă dînsul nu voia. Iar bolnavul, aflînd vreme potrivită, cînd s-a sculat Cuviosul de pe cinstitul său aşternut, atunci îndată s-a culcat acolo bolnavul cu mare credinţă. Cuviosul, venind şi găsindu-l culcat în aşternutul său, voia să-l izgonească. Dar el a zis către dînsul: "Nu mă voi scula, pînă nu mă voi face sănătos!" Atunci, atingîndu-se Cuviosul cu mîna de cel bolnav, îndată s-a izbăvit de acea boală, sculîndu-se sănătos.

    Un cuvios care petrecea pe un stîlp, trimiţînd odată pe ucenicul său la ascultare, vrăjmaşul, urîtorul mîntuirii oamenilor şi pierzătorul, a meşteşugit şi a adus o femeie să slujească stîlpnicului aceluia, pînă cînd îi va veni ucenicul, zicînd că este cunoscută şi rudenie a ucenicului. Deci zăbovind ucenicul într-acea ascultare şi petrecînd ea multă vreme lîngă stîlpnicul şi slujindu-l, aşteptînd venirea lui, semănătorul de neghini a început a aprinde în trupul stîlpnicului dorinţă necinstită. Fiind şi femeia aprinsă de aceeaşi dorinţă, se silea să se suie la stîlpnic, ca să se înfăptuiască fărădelegea şi să se nască păcatul.

     Cunoscînd-o aceasta Cuviosul, cu darul lui Dumnezeu, a înţeles că trebuie să alerge acum să ajute fratelui său, în vremea nevoinţei, după cuvintele înţeleptului, care zice: "Fraţii întru nevoi, de bună treabă să fie", şi "Frate pe frate ajutînd, sînt ca o cetate nebiruită"; deci, dacă nu se va grăbi a scoate pe fratele din gura vicleanului, îndată se va face robul celui străin şi de mare bucurie diavolilor. Şi deşi era foarte slab cu trupul, îndată luîndu-şi toiagul, s-a dus acolo şi a gonit pe femeie cu mare ruşine. Iar pe stîlpnic, dojenindu-l şi mult învăţîndu-l pentru folosul sufletului, şi întărindu-l, l-a lăsat în pace.

    Însă dacă am voi să povestim toate minunile cîte a făcut Cuviosul Grigorie, ele covîrşesc mintea noastră şi cuvîntul nu poate să le cuprindă, iar vremea nu ajunge a povesti faptele bune şi darurile ce le luase de la Dumnezeu, cum şi la ce înălţime de fapte bune se suise acest sfînt de Dumnezeu înţelepţit. Dar din cele ce am scris, poate să cunoască fiecare cîtă îndrăzneală avea către Domnul. Căci, adunînd toate faptele bune, s-a făcut locaş al Sfîntului Duh şi a ajuns la culmea faptelor bune.

    Cu dumnezeiască cugetare netezea calea pustniciei, stricînd toate împiedicările vrăjmaşilor şi povăţuind la calea pocăinţei. Cu privegherea a izgonit lenevirea şi atît de mult a risipit întunericul ei, încît nici chiar în somnul lui n-a putut să-i arate vrăjmaşul vreo nălucire, precum are obiceiul de a se arăta în vis celor iubitori de înţelepciune. Căci el, după numirea lui, era priveghetor întru faptele bune, încît nicidecum nu era cuprins de somnul cel purtător de moarte. Înfrînarea ucigătoarelor patimi şi izgonirea plăcerilor, atît de mult a păzit-o, încît petrecea ca un înger, căci se hrănea cu darul Prea Sfîntului Duh.

    Sărăcia lui era apostolică şi îmbrăcămintea evanghelicească, căci numai cu o haină proastă îşi acoperea trupul. Cu astfel de petrecere trăind el, atît de mult şi-a curăţit sufletul şi trupul de toate patimile, încît s-a făcut vrednic de preoţie şi hirotonindu-se după lege, a fost preot vrednic şi de Dumnezeu ales, slujind Sfînta Liturghie cu inima zdrobită şi cu duhul smereniei.

    Avea încă şi răbdare multă, încît toate ispitele ce i se întîmplau, ori de la draci, ori de la oameni, cu multă blîndeţe le înlătura, urmînd pe părinţii cei mai înainte de Lege: pe Iov, întru pătimiri şi întru munci; pe Iosif, întru ispite; pe Avraam, întru credinţă şi pe toţi ceilalţi. Cu smerenia lui a smerit şi pe cei tineri şi mîndri; îngîmfarea slavei deşarte a lepădat-o şi a urît-o, precum îl arăta haina lui cea smerită şi proastă. Sfiala în vorbire era neasemănată, căci vorbea cu multă blîndeţe şi cucernicie, de aceea a moştenit pămîntul, cum zice Domnul.

    Dragostea şi milostivirea atît de mult le-a cîştigat-o Cuviosul Grigorie, încît nu pomenea nicidecum răul cuiva şi toate supărările ce-i veneau asupra, le răbda ca pe nişte pricini de bucurie, păzind pînă la sfîrşitul vieţii sale această lăudată doime a faptelor bune, adică dragostea şi milostivirea. Dar mai înainte de toate, a păzit cu de-amănuntul credinţa cea dreaptă, şi în cuvinte şi în fapte, avînd către dînsa rîvnă nemărginită şi înfocată.

    Pe eretici îi gonea cu toată puterea sa şi pe toţi îi învăţa cu cuvintele sale, să se închine sfintelor icoane şi să le cinstească după predania Bisericii, nu ca pe un Dumnezeu, precum bîrfesc cei fără de minte şi nebuni. Pentru aceea a izbăvit pe mulţi de urîciunea aceasta şi i-a povăţuit la dreapta credinţă, făcîndu-i să-şi verse şi sîngele pentru aceasta; după cum şi el mărturiseşte, către toţi, că era gata, pentru cinstirea sfintelor icoane, să primească moartea. Deci, cu mărturisirea aceasta s-a făcut mucenic, şi fără bătăi şi fără răni a luat cununa mucenicească.

    Pe lîngă toate aceste fapte bune, era înrădăcinată şi sfînta rugăciune în inima lui, avînd mintea sa totdeauna pironită la Dumnezeu şi se veselea vorbind cu El, pe Care împreună cu sfinţii îngeri lăudîndu-L şi slăvindu-L, a luat de la El arvuna Împărăţiei cerurilor şi negrăita dulceaţă a fericirii dumnezeieşti.

    Deci, petrecînd cu astfel de cuvioşie şi văzînd cele cereşti fiind încă pe pămînt, a venit vremea să se ducă către Cel dorit. Şi vrînd Dumnezeu ca să-l cheme la Sine şi să-l aşeze în ceata îngerească ca pe un înger pămîntesc, ca să-l preamărească cu lumina cerească şi să-l odihnească în bucuria drepţilor şi preacuvioşilor, ca unui drept şi preacuvios pustnic desăvîrşit, a trimis asupra lui o boală foarte grea, a epilepsiei, încît zăcea pe pat nemişcat. Pentru aceea se ruga lui Dumnezeu fierbinte, ca să-l uşureze de boala aceea şi să-i dea boala hidropicei, ca să se umfle şi să putrezească trupul lui. Deci Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui şi a ridicat de la dînsul patima aceea şi i-a dat- o pe cea care a cerut-o; şi atît de mult i s-a umflat trupul, încît se vedea ca o folie umflată de vînt şi numai după glas se cunoştea.

    Acestea pătimindu-le Cuviosul în oraşul Avlon, lîngă cetatea Tesalonicului, a auzit de boala lui preacuviosul Simeon, pe care de multe ori l-am pomenit mai sus, care era şi stareţ şi unchi al Cuviosului. Acesta s-a întristat foarte şi a trimis scrisoare cu mare rugăminte chemîndu-l la sine, scriindu-i astfel: "Fiule, Grigorie, am auzit de boala ta şi foarte mă mîhnesc şi ca să nu se scurteze viaţa mea, fără de vreme, cu amară şi jalnică moarte, din pricina întristării despre boala ta, vino te rog, fiule, ca să ne mai vedem întru această viaţă, căci cred că dacă vei ruga pe Dumnezeu, ţie îţi va da putere şi vei putea veni, ca şi auzind învăţăturile tale bune şi vorbele dulci şi de suflet folositoare, să ne bucurăm împreună şi să mulţumim bunătăţii lui Dumnezeu".

    Deci fericitul primind scrisoarea de la unchiul şi stareţul său, deşi era foarte slab şi obosit de bătrîneţe şi de nevoinţele pustniceşti, cum şi de boala cea cumplită ce-l cuprinsese, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu şi întărindu-se cu ajutorul Lui, apoi fiind îndemnat şi de dragostea şi dorul către duhovnicescul său părinte şi învăţător, a trecut toate cu vederea, bătrîneţe, slăbiciune, boală şi lungimea călătoriei, şi pornind în cale încet-încet, cu ajutorul lui Dumnezeu, a trecut lungimea căii şi cu multă osteneală a ajuns la Constantinopol. Acolo a aflat liber pe unchiul său Simeon, căci pînă atunci fusese închis în temniţă, din porunca lui Leon Armeanul, care împărăţea atunci, pentru mărturisirea bunei credinţe şi pentru cinstirea sfintelor icoane.

    Deci, văzîndu-se unul cu altul, cu nespusă bucurie s-au mîngîiat foarte, apoi, sărutîndu-se cu dragoste duhovnicească, Cuviosul Grigorie a căzut la pămînt şi a îmbrăţişat picioarele stareţului şi părintelui său duhovnicesc. Iar unchiul său, Sfîntul Simeon, a sărutat pe Cuviosul Grigorie, ca pe un iubit fiu şi rudenie după trup, căci din tînără vîrstă îl crescuse şi-l povăţuise la calea mîntuirii şi a vieţuirii pustniceşti. Apoi după ce s-au bucurat şi s-au mîngîiat din destul, îndulcindu-se cu vorbirile duhovniceşti şi de folos sufletului, s-au despărţit. Sfîntul Simeon s-a dus iarăşi la mînăstirea sa, iar Cuviosul a rămas la Constantinopol.

    Deci, chinuindu-se Cuviosul un an întreg cu acea boală cumplită şi necăutîndu-se cu nici un fel de doctorie, căci se pregătise de moarte, şi-a cunoscut mai înainte mutarea sa şi a zis către fraţii care erau cu dînsul: "Fraţilor, îndrăzniţi, că sfîrşitul vieţii mele s-a apropiat. Deci luaţi-mă şi duceţi-mă în casa cea primitoare de străini, căci după douăsprezece zile va fi sfîrşitul meu". Aceia pregătindu-i patul, l-au pus pe dînsul şi ridicîndu-l, l-au dus acolo unde le-a poruncit. Şi după douăsprezece zile, adică în a douăzecea zi a lunii noiembrie, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu. Atunci omul ceresc s-a dus la ceruri şi a adormit cu părinţii lui, ajuns întru bătrîneţi adînci şi desăvîrşit în faptele pustniceşti.

    Fraţii, după fericitul lui sfîrşit, au pregătit cele de îngropare şi cînd îl duceau pe năsălie (pat) ca să îngroape cinstitele şi sfintele lui moaşte, s-a apropiat cu credinţă un bolnav care avea o boală cumplită, încît nu putea să stea drept, ci era aplecat şi gîrbovit. Acesta cum s-a apropiat de năsălie, părîndu-i că a pus cineva mîna pe el, s-a întors şi a întrebat pe fratele care era aproape de dînsul: "Au tu te-ai atins de mine?" Iar el a răspuns: "Nu, nu eu". Deci atunci a cunoscut că era puterea lui Dumnezeu care umbrea moaştele sfinte ale Cuviosului şi i-a dat îndată tămăduire şi s-a îndreptat de gîrbovirea lui, neavînd nici urmă de boală.

    După ce s-au îngropat sfintele moaşte în pămînt, un alt om avînd un duh necurat care îl chinuia cumplit, veni şi se apropie de mormîntul Sfîntului şi, stînd acolo, chema numele lui în ajutor. Fraţii care erau şi petreceau în acea mînăstire unde era îngropat Sfîntul, judecînd cu toţii că nu se cade să îngroape în pămînt un asemenea odor scump ca acela, au scos afară racla cu Sfintele moaşte. Iar cel îndrăcit, petrecînd puţine zile lîngă racla Sfîntului, a scăpat de duhul cel necurat cu rugăciunile lui şi făcîndu-se cu totul sănătos, s-a dus acasă slăvind pe Dumnezeu.

    Un altul iarăşi era supărat de un duh necurat, ca şi cel dintîi. Acesta, cum a venit şi s-a atins de moaştele Sfîntului, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat şi s-a dus la casa sa bucurîndu-se.

    Un om avea la un picior o bubă ce se numea carchin (cancer) şi mulţi ani pătimind de acea boală nevindecată, a venit la sfintele moaşte ale Sfîntului şi numai ce s-a uns la buba sa cu picăturile ce ieşeau din racla Sfîntului, îndată s-a tămăduit.

    Un altul, avînd o rană nevindecată de mulţi ani şi neputînd nici un doctor să-i folosească, nici cu alte buruieni vindecătoare a-l vindeca, acela numai ce a venit şi s-a uns cu mir de la Sfîntul şi îndată s-a tămăduit.

    O femeie oarecare se chinuia de trei zile şi nicidecum nu putea să nască. Aceasta trimiţind la sfintele moaşte şi aducîndu-i-se untdelemn din candela Sfîntului, numai ce s-a uns cu dînsul şi îndată a născut fără nici o durere.

    O altă femeie, avînd o boală grea în părţile ascunse, pătimea foarte rău şi nu se putea tămădui cu nici un chip. Iar după ce a venit la sfintele moaşte şi şi-a pus capul pe sicriul Sfîntului, mărturisindu-şi patima cu credinţă, numaidecît a primit tămăduire precum a dorit.

    Un om avea mare durere de cap şi nemaiputînd răbda durerea, a venit la sfintele moaşte şi s-a atins cu capul de racla Sfîntului Grigorie, şi întru acea noapte i s-a arătat Sfîntul în vis şi l-a apucat de creştet şi i-a despicat capul în două, şi, scoţînd o bucată de carne putredă, i-a zis: "Iată, din această pricină ţi-a venit durerea capului. Deci acum mergi cu pace şi fii sănătos". Şi sculîndu-se din somn, s-a simţit cu totul sănătos şi s-a dus mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.

    Alt frate avea atîta război şi sminteală în trupul lui, încît îi primejduia mîntuirea. Acesta, ducîndu-se la mormîntul Sfîntului Grigorie, şi-a mărturisit patima cu lacrimi şi a cerut ajutor de la dînsul. Şi îndată, o minune! a încetat războiul din trupul lui şi a rămas fratele nesupărat şi neispitit, slăvind pe Domnul şi mulţumind Sfîntului.

    Un monah, anume Petru, a fost robit de tătari şi, ţinut fiind multă vreme închis în temniţă împreună cu mulţi alţii, într-una din zilele acelea i s-a spus că a doua zi vor să le taie capul la toţi. Iar Petru, auzind răspunsul cel de pierdere, a făcut rugăciune stăruitoare către Sfîntul Grigorie toată noaptea, ca să-l izbăvească de moartea cea fără de vreme. Şi, adormind puţin, către ziuă, i s-a arătat sfîntul în vis şi i-a zis: "Nu te teme, Petre, că nu vei muri!" Şi făcîndu-se ziuă, toţi cei ce erau închişi îşi aşteptau moartea. Iar Sfîntul, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, mai presus de toată nădejdea, i-a izbăvit de robie, din închisoare şi de la moarte. Şi întorcîndu-se către sfintele moaşte ale Sfîntului, i-au dat mulţumire pentru izbăvire.

    O femeie fiind îndrăcită de paisprezece ani şi venind la Sfîntul ca la un liman liniştit, şi petrecînd cîteva zile, cu rugăciunile Sfîntului Grigorie, s-a izbăvit de dracul ce o muncea, şi s-a întors acasă sănătoasă. După cîtăva vreme, iar a căzut într-un păcat şi iarăşi s-a îmbolnăvit, mai rău ca înainte. Deci chinuindu-se foarte rău de duhul cel necurat, iarăşi a alergat la racla Sfîntului, mărturisindu-şi păcatul cu zdrobire de inimă, cu lacrimi şi cu făgăduinţă că de acum înainte nu va mai păcătui. Şi, cerînd izbăvire cu credinţă neîndoită, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat şi s-a dus acasă bucurîndu-se, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfîntului Grigorie.

    Sfintele lui moaşte au rămas multă vreme în acea sfîntă mînăstire în care s-a săvîrşit Sfîntul şi dădeau tămăduiri neîncetat, pentru toate felurile de boli, tuturor celor ce alergau cu credinţă neîndoită către dînsele. Astfel, străbătea vestea minunilor sale pretutindeni.

    Atunci, prea binecredinciosul ban Barbu Craioveanul, care se trăgea din neamul Basarabilor, acei care au umplut Ţara Românească de sfinte mînăstiri, zidind din temelie Sfînta Mînăstire Bistriţa, întru cinstirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, în judeţul Vîlcea, pe apa Bistriţei, şi vrînd să o împodobească cu un odor scump şi sfînt ca acesta, cu multă sîrguinţă şi multă rugăciune către Dumnezeu şi către Sfîntul, le-a adus cu mare cheltuială din mînăstirea unde se aflau, în sfînta mînăstire cea din nou zidită şi le-a aşezat acolo, cu multă cinste şi evlavie, în sfînta biserică în partea dreaptă.

    De atunci pînă în ziua de astăzi se află acolo nestrămutate, întregi şi nestricate, îzvorînd mireasmă preafrumoasă şi dînd tămăduiri pentru tot felul de boli, ca şi mai înainte, la cei ce aleargă cu credinţă către ele. Căci darul şi sfinţenia aleşilor lui Dumnezeu este neîmpuţinată. Iar ţara o păzeşte şi o ocroteşte de multe feluri de necazuri şi de primejdii.

    Cred că ajung cele scrise pînă aici, pe care, pe scurt le-am scris, pentru dragostea voastră, ca să se arate fapta cea bună şi îndrăzneala Sfîntului Grigorie către Dumnezeu. Căci de aş fi avut - zice scriitorul vieţii sfîntului -, zece limbi şi tot atîtea guri, tot nu mi-ar fi ajuns să-l laud după cuviinţă şi de ajuns. Iar tu, o! fericite părtaş al cuvioşilor părinţi, vorbitorule cu sfinţii îngeri, Sfinte al lui Dumnezeu Părinte Grigorie, cerescule om, pămîntescule înger, roagă-te totdeauna pentru noi, slugile şi robii tăi, şi izgoneşte de la noi toată ispita şi toată greutatea, izgoneşte cu toiagul rugăciunii tale împerecherile din Biserica lui Hristos Dumnezeu, că au înconjurat-o acum ereticii din toate părţile, ca nişte lei şi ca nişte pui de lei, şi caută să o răpească şi să o înghită.

    Aşa, sfinte al lui Dumnezeu, alungă departe de la dînsa tot eresul, că poţi cîte voieşti, căci te afli în lumină înaintea Domnului şi locuieşti în locaşurile cele nestricăcioase, după ce ai păzit nestinsă făclia faptei bune celei pustniceşti. Şi acum primeşti negrăitele bunătăţi ale desfătării şi ale fericirii veşnice întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte, şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.