Viaţa Sfîntului şi Dreptului Filaret cel Milostiv (1 decembrie)

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui, a zis Domnul nostru Iisus Hristos. Cuvîntul acesta s-a împlinit cu fericitul Filaret cel milostiv, care, pentru mila cea multă ce avea pentru săraci, a dobîndit de la Domnul mare milă şi răsplătire bogată în veacul acesta de acum şi în cel ce va să fie, precum se va povesti în fericita viaţă a lui.

    În părţile Paflagoniei, într-un sat ce se numea Amnia, vieţuia acest fericit Filaret, fiind de neam bun, din părţile Galatiei; pe tatăl său îl chema Gheorghe, iar pe mama sa Ana. De la aceştia, din copilărie, a învăţat credinţa cea bună şi frica Domnului, sporind în întreaga înţelepciune şi în toată înfrumuseţarea vieţii celei pline de fapte bune. Ajungînd în vîrstă desăvîrşită şi-a luat soţie cinstită, de bun neam şi bogată, al cărei nume era Teozva, care adusese din casa părinţilor săi multă avere în casa lui. Şi a avut trei copii: un fiu, întîiul născut, cu numele Ioan şi două fiice, anume: Ipatia şi Evantia.

    Deci a binecuvîntat Dumnezeu pe fericitul Filaret, precum odinioară pe dreptul Iov şi i-a dăruit lui avere multă. Căci avea multe cirezi de vite, holde şi ţarini aducătoare de roade şi îndestulare în toate. Hambarele lui erau pline de toate bunătăţile pămînteşti; apoi robi şi roabe care slujeau în casa lui erau foarte mulţi. Şi era Filaret în părţile acelea ca unul din oamenii cei slăviţi.

    Bogăţii de acestea avînd prea multe fericitul, şi pe alţii văzîndu-i necăjindu-se în mare lipsă şi în sărăcia cea mai cumplită, s-a plecat spre îndurare şi, umilindu-se cu sufletul, grăia către sine: au doară pentru aceasta am primit eu din mîna Domnului nişte bunătăţi ca acestea, ca singur eu să mă hrănesc cu dînsele şi să le cheltuiesc spre îndulcirea şi plăcerea pîntecelui meu? Au nu voi împărţi aceste bogăţii mari, care-mi sînt date de la Dumnezeu: săracilor, văduvelor, sărmanilor, scăpătaţilor şi străinilor, pe care Domnul, la înfricoşata Sa judecată înaintea oamenilor şi a îngerilor, nu se va ruşina a-i numi pe dînşii fraţi, zicînd: De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut? Apoi ce folos voi avea din averea aceasta, dacă o voi ţine cu zgîrcenie, în ziua judecăţii, care va fi fără milă pentru cei ce n-au făcut milostenie? Au doar, în veacul ce va să vie, vor fi mie acestea mîncare şi băutură fără de moarte? Oare hainele mele cele scumpe îmi vor fi mie îmbrăcăminte a nestricăciunii? Nicidecum. Pentru că grăieşte Apostolul:Dacă nimic n-am adus în lumea aceasta, arătat este că nici nu putem lua ceva. Deci dacă nimic din averile acestea pămînteşti nu putem să ducem de aici, apoi mai bine este să le dau pe acestea înapoi lui Dumnezeu, prin mîinile săracilor şi Dumnezeu nu mă va lăsa pe mine, pe femeia şi pe copiii mei. Mă încredinţează şi Proorocul David, zicînd: Mai tînăr am fost, am îmbătrînit şi n-am văzut pe dreptul părăsit, nici sămînţa lui cerînd pîine.

    Acestea grăind în sine fericitul Filaret, atît s-a făcut de milostiv către săraci, ca şi un tată către fiii săi, hrănind pe cei flămînzi, adăpînd pe cei însetaţi, îmbrăcînd pe cei goi; pe cei străini primindu-i cu bucurie în casa sa şi odihnindu-i cu dragoste.

    Şi s-a făcut acest cinstit bărbat asemenea lui Avraam cel de demult, primitorul de străini şi lui Iov, iubitorul de săraci. Drept aceea, un luminător ca acesta, fiind împodobit cu untdelemnul milostivirii, nu se putea ţine sub obroc, ci, ca o cetate ce stă deasupra muntelui, s-a făcut arătat şi preamărit prin toată partea aceea, şi către el, ca spre o cetate a scăpării, alergau cu sîrguinţă toţi săracii şi scăpătaţii. Şi oricine avea trebuinţă de ceva de la dînsul, ori de bou, ori de cal, ori de asin, ori de haine, ori de hrană, sau de orice fel de lucru, îi da. Casa lui Filaret era, pentru cei prigoniţi de setea sărăciei, un izvor nesecat. Şi cu cît el da milostenie, cu faţă veselă şi cu socoteală iubitoare de bine, cu atît şi Domnul Cel bogat dăruitor, mai mult îi înmulţea bunătăţile lui.

    Iar urîtorul de bine şi vicleanul diavol a zavistuit asupra faptei bune a bărbatului acestuia şi a cerut de la Dumnezeu stăpînire ca să-l ispitească, ca şi pe Iov cel de-a pururea pomenit, zicînd aşa: Nu este lucru de mirare dacă, din averile cele multe ce le are, miluieşte pe cei săraci, dar dacă va ajunge în sărăcie şi în strîmtorare şi nu se va lăsa de fapta bună a milosteniei, atunci se va cunoaşte bunătatea lui.

    Deci, Dumnezeu, Care, ca un iubitor de oameni toate le chiverniseşte spre folosul oamenilor, a îngăduit să vie ispită şi asupra acestui bărbat drept, ca să se arate răbdarea lui, ca şi a lui Iov cel de demult şi, printr-o ispită ca aceasta, ca şi aurul în topitoare lămurindu-se, să se arate vrednic lui Dumnezeu. Deci a dat voie diavolului să-l sărăcească, căci diavolul de la sine nu are nicidecum stăpînire ca să facă rău cuiva; numai Domnul sărăceşte şi îmbogăţeşte, smereşte şi înalţă, după cum zice Sfînta Scriptură. Deci, dînd Sfîntul Filaret milostenie, după obicei, şi împărţind mereu dobitoacele şi celelalte avuţii ale sale a început a sărăci. Însă nu şi-a schimbat bunătatea şi milostivirea către cei săraci, ci, neîncetat dădea din cîte avea, celor ce le trebuiau.

    În acea vreme, după voia lui Dumnezeu au năvălit ismailitenii asupra părţii aceleia, pe care înconjurînd-o ca un vifor ce ofileşte dumbrăvile şi ca o văpaie ce arde munţii, aducînd multă nevoie şi răutate, i-au răpit fericitului Filaret toate turmele de oi, de boi, de cai şi de asini, făcînd încă şi pe mulţi robi. Atunci acest bărbat milostiv a ajuns în atîta sărăcie, încît nu îi rămăsese decît numai o pereche de boi şi o vacă, un cal, un rob şi o roabă. Iar toată cealaltă avere se împărţise; o parte, prin dreapta sa cea milostivă, la cei ce le trebuiau, iar alta a fost robită de ismailiteni. Apoi chiar ţarinile, holdele şi viile lui le-au luat în stăpînirea lor vecinii şi lucrătorii de pămînt, care vieţuiau împrejurul lui, unii cu rugăminte, iar alţii cu sila; nu i-a rămas lui mai mult decît casa în care locuia şi o holdă.

    Într-o sărăcie şi nevoie ca aceea şi într-atîtea ispite fiind acest bărbat bun, nicidecum nu s-a mîhnit, nici n-a cîrtit şi, ca un alt drept Iov, nimic n-a greşit înaintea Domnului, nici chiar cu buzele sale şi n-a dovedit neînţelepciune faţă de Dumnezeu. Ci, precum s-ar fi bucurat cineva de mulţimea bogăţiei sale, aşa se veselea el de sărăcia sa, pe care o socotea ca o mare comoară, văzîndu-şi mai lesniciosă intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, decît a bogatului, după cuvîntul Domnului care zice: Cu greu va intra bogatul în împărăţia cerurilor.

    Iar într-una din zile, fericitul Filaret, luînd perechea de boi, s-a dus la holda ce-i rămăsese ca să o are. Arînd-o, lăuda cu bucurie şi mulţumea lui Dumnezeu că începe după porunca Lui cea sfîntă:Întru sudoarea feţei tale îţi vei agonisi pîinea. Deci, printr-o asemenea osteneală scapă de lene, care este învăţătoare a tot răul.

    Apoi îşi aducea aminte de cuvintele apostolului, care opreşte pe cel leneş a mînca: Dacă cineva nu voieşte să lucreze, nici să nu mănînce. Deci fericitul Filaret lucra pămîntul său, ca să nu se afle nevrednic de pîine.

    Dar s-a întîmplat în aceeaşi zi unui ţăran, ce-şi ara şi el holda sa, că, fără veste, un bou al lui, tremurînd foarte, a căzut şi a murit; iar omul, fiind în mare supărare, plîngea amar şi era nemîngîiat, pentru că nici boii nu erau ai lui, ci îi dobîndise de la un vecin. Aducîndu-şi aminte de fericitul Filaret, a zis: "De n-ar fi sărăcit milostivul şi iubitorul acela de săraci, m-aş fi dus la dînsul şi aş fi luat de la el, nu numai unul, ci chiar doi boi, iar acum, el fiind sărac şi scăpătat, nu are ce să dea celor ce le trebuie. Însă mă voi duce la dînsul, ca măcar să se mîhnească împreună cu mine, să mă mîngîie cu cuvintele sale şi să-mi uşureze greutatea supărării şi a necazului meu".

    Deci, luîndu-şi toiagul său, a mers la Filaret şi l-a aflat pe el la cîmp arînd şi, închinîndu-i-se, i-a povestit lui cu lacrimi despre moartea boului cum se întîmplase şi de supărarea sa cea neaşteptată. Iar fericitul Filaret, văzînd pe om foarte supărat, îndată a desjugat un bou de la jug şi l-a dat omului aceluia, zicînd: "Ia, frate, acest bou al meu şi mergînd, lucrează cu el pămîntul tău şi mulţumeşte lui Dumnezeu". Iar acela, văzînd milostenia fericitului, s-a închinat lui şi a zis: "Domnul meu, mare şi minunată este bunăvoirea ta, bineprimită fie lui Dumnezeu milostivirea ta; dar nu este bine a despărţi boul de soţul său, neavînd nicidecum altul în locul său". Iar dreptul a zis: "Ia, frate, boul ce ţi se dă şi mergi în pace, pentru că eu am la casa mea un alt bou". Apoi omul, închinîndu-se fericitului pînă la pămînt şi luînd boul, s-a dus slăvind pe Dumnezeu şi dînd mulţumire bărbatului aceluia milostiv.

    Iar cinstitul Filaret luînd boul cel rămas şi raniţa pe umeri, mergea spre casa sa. Cînd s-a apropiat de poartă, văzînd femeia lui numai un bou mergînd înainte şi pe bărbat urmînd şi avînd raniţa pe umeri, a zis către dînsul: "Bărbatul meu, unde este celălalt bou?". Iar el a răspuns: "Odihnindu-mă eu puţin şi boii păscînd, s-a despărţit unul şi s-a rătăcit, ori l-a luat cineva şi l-a dus într-ale sale".

    Acestea auzindu-le, femeia s-a supărat foarte şi grăbindu-se a trimis pe fiul său spre căutarea boului. Iar copilul, înconjurînd multe cîmpii şi holde, a aflat boul cel căutat la jugul acelui ţăran; şi, cunoscînd dobitocul său, a zis cu mînie către ţăran: "Răule şi nedreptule lucrător de pămînt, cum ai îndrăznit a pune sub jugul tău un dobitoc străin? De unde şi cum ai luat boul acesta şi l-ai înjugat cu al tău? Oare nu este boul acesta cel pe care l-a pierdut tatăl meu, iar tu, aflîndu-l, ca un lup l-ai răpit şi l-ai făcut al tău? Dă-mi boul, iar de nu, apoi ca un tîlhar vei fi osîndit!"

    Omul a răspuns cu glas blînd copilului: "Nu te mînia asupra mea fiule, tu care eşti fecior de bărbat sfînt, nici întinde mîinile asupra mea, căci nu ţi-am greşit cu nimic, pentru că tatăl tău, milostivindu-se spre necazul meu şi sărăcia mea, mi-a dat boul său mie, cu mînă îndurătoare, de vreme ce boul meu umblînd în jug şi arînd, fără veste a căzut şi a murit".

    Tînărul, auzind cele grăite, s-a ruşinat că a certat pe omul cel nevinovat şi întorcîndu-se degrabă acasă, a spus maicii sale lucrul acesta. Iar ea, auzind, a strigat cu plîngere: "Vai mie, vai mie, ticăloasei, femeia bărbatului celui nemilostiv!" Şi, rupîndu-şi părul, a alergat la bărbatul său cu acest fel de strigare: "Împietritule cu inima şi omule fără de omenie! Pentru ce ai cugetat să ne omori pe noi cu foamea mai înainte de vreme? Că iată, pentru păcatele noastre ne-am lipsit de toate averile noastre, iar Dumnezeu miluindu-ne pe noi păcătoşii, ne-a lăsat numai doi boi, cu care, lucrînd, să ne hrănim copiii noştri. Iar tu, care vieţuiai mai înainte în bogăţie multă şi care nimic nu lucrai cu mîinile tale, acum, fiind în sărăcie, te-ai lenevit a te osteni şi a lucra pămîntul; se vede că voieşti ca totdeauna să te odihneşti cu tihnă în casă. De aceea, nu pentru Dumnezeu ai dat ţăranului aceluia boul, ci pentru tine. Pentru ca să nu mai pui de acum mîna pe raniţă, ci ca, în lenevire şi fără de lucru, să petreci celelalte zile ale tale. Ce răspuns vei da Domnului, dacă pentru lenea ta vom pieri de foame eu şi copiii tăi?"

    Fericitul Filaret, căutînd spre dînsa, a zis cu blîndeţe: "Dumnezeu Care este bogat în milă, ascultă ce ne porunceşte nouă: Căutaţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici adună în jitniţă şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele.Deci Acela nu ne va hrăni oare şi pe noi, care sîntem mai buni decît păsările cerului? Ba încă şi însutit făgăduieşte a răsplăti acelora, care, pentru Dînsul şi pentru Evanghelia Lui îşi împart averile la săraci. Deci socoteşte, o, femeie, că dacă vom primi o sută pentru un bou, apoi ce te mîhneşti pentru boul acela, pe care l-am dat pentru Dumnezeu celui ce îi trebuia?" Acestea le zicea bărbatul cel milostiv, nu că dorea să primească însutit în veacul acesta de acum, ci pentru a mîngîia împuţinarea de suflet a femeii sale.

    Aceste vorbe cu bună pricepere auzindu-le femeia, a tăcut. Dar, netrecînd cinci zile, boul acela, pe care-l dăduse fericitul Filaret ţăranului aceluia, păscînd în cîmp, a mîncat o buruiană ce se cheamă elevora şi, căzînd, a murit.

    Ţăranul, fiind în nepricepere, a venit iarăşi la fericitul Filaret şi, închinîndu-se lui, a zis: "Domnul meu, am greşit ţie şi copiilor tăi că am despărţit perechea de boi a ta; pentru aceea Dumnezeu cel drept nu mi-a dat a avea folos de la boul tău, pentru că, mîncînd boul oarecare buruiană, a murit".

    Atunci iubitorul de Dumnezeu şi milostivul de săraci, fericitul Filaret, nerăspunzîndu-i nimic, a adus degrabă şi boul cel rămas şi l-a dat aceluiaşi ţăran, zicînd: "Primeşte-l şi pe acesta, frate, şi te du, pentru că eu am a mă duce undeva departe şi nu voiesc să stea fără de lucru la casa mea boul cel lucrător". Şi aceasta o zicea fericitul ca să nu se ferească omul a lua şi pe celălalt bou din mîna lui. Iar omul, primind boul, s-a dus la casa sa, minunîndu-se de milostivirea cea mare a fericitului. Dar cînd s-a făcut înştiinţare despre aceasta în casa lui, copiii cu maica lor au făcut plîngere şi tînguire, zicînd: "Cu adevărat, tatăl nostru este nemilostiv şi urîtor de fii, de vreme ce şi cele mai de pe urmă le risipeşte. Pentru că numai o pereche de boi ne-a lăsat Domnul ca să nu murim de foame, iar el şi pe aceia i-a dat". Iar cinstitul şi fericitul părintele lor, văzînd tînguirea fiilor săi, întorcîndu-se a zis către dînşii: "Fiii mei, pentru ce vă mîhniţi şi sfărîmaţi inima voastră şi a mea? Şi pentru ce mă numiţi pe mine nemilostiv şi vi se pare că aş vrea să vă omor cu foamea? Eu am într-un oarecare loc, pe care voi nu-l ştiţi, atîta avere, încît de aţi trăi voi şi o sută de ani, nelucrînd nimic şi de nimic grijindu-vă, vor fi vouă din destul; pentru că nici eu singur nu am putut număra acea avere ascunsă şi gătită vouă". Şi aceasta zicea bărbatul cel drept, nu amăgind pe fiii săi, ci, cu adevărat mai înainte vedea, cu ochii cei dinăuntru, cele ce erau să fie mai pe urmă.

    Şi a ieşit în partea aceea o poruncă de la împărat, ca toţi ostaşii să se adune în cete şi să iasă împotriva păgînilor celor fără de Dumnezeu, care se ridicaseră împotriva împărăţiei greceşti; şi fiecare ostaş să fie înarmat bine şi să aibă şi cîte doi cai. Deci a fost numărat în ceată şi un oarecare ostaş sărac, cu numele Musilie, avînd numai un cal; dar şi acela, cu o zi mai înainte de a ieşi în ceată, fără veste, căzînd într-o învîrtire cumplită, a murit. Iar ostaşul cel sărac, neavînd cu ce să cumpere alt cal, a alergat la fericitul Filaret şi i-a zis: "Domnul meu, Filaret, miluieşte-mă, ştiu că tu ai sărăcit pînă la sfîrşit şi nu ai mai mult decît un cal. Însă milostivindu-te spre mine, pentru Dumnezeu, dă-mi calul tău ca să nu cad în mîinile comandantului, căci voi fi bătut de dînsul cumplit". Iar fericitul Filaret a zis către dînsul: "Ia, frate, calul meu şi mergi cu pace. Însă aceasta să ştii, că nu pentru groaza comandantului care este asupra ta, ci pentru mila lui Dumnezeu ţi-l dau". Iar ostaşul, luînd calul de la sfînt, s-a dus lăudînd pe Dumnezeu. Astfel, n-a mai rămas Sfîntul Filaret decît cu o vacă cu viţel, un asin şi cîţiva stupi.

    Un oarecare sărac de departe, auzind de milostivul Filaret, a venit la dînsul, rugîndu-se şi zicînd: "Domnul meu, mă rog ca să-mi dai din cireada ta un viţel, pentru ca să cîştig şi eu începătura binecuvîntării tale; pentru că ştiu că binecuvîntat este ceea ce se dă de la tine şi dacă în vreo casă va intra ceva de la tine, o îmbogăţeşte şi o umple de binecuvîntare". Iar fericitul Filaret, cu bucurie luînd viţelul, l-a dat celui ce-l cerea, zicînd: "Dumnezeu, frate, să-ţi dea mai multă binecuvîntare şi să-ţi înmulţească averea, atît cît îţi va trebui". Iar omul acela, închinîndu-se, a plecat, ducînd viţelul cu sine. Vaca, întorcîndu-se împrejur şi căutînd încoace şi încolo viţelul şi nevăzîndu-l, a început a tînji foarte şi cu mare glas a mugi, încît le era jale tuturor celor din casă, dar mai vîrtos soţiei fericitului, care cu multă întristare şi suspinare striga către dînsul: "Cine va mai răbda de acum cele ce se fac de tine şi cine nu va rîde de mintea ta cea copilărească? Văd astăzi şi cred că nicidecum nu bagi seamă de mine, soţia ta, şi pe fiii tăi vrei să-i omori; căci nici pe vaca cea necuvîntătoare n-ai miluit-o, ci, fără milostivire ai despărţit pe viţel de la ţîţele ei. Şi ce facere de bine ai făcut? Că şi casei tale ai făcut strîmbătate şi pe cel ce a cerut nu l-ai îmbogăţit, pentru că viţelul fără de mama sa va pieri, şi vaca, la noi, fără de viţel ne va supăra cu răgetul, fiind fără folos amîndouă?"

    Acestea auzindu-le fericitul bărbat Filaret de la soţia sa, a zis către dînsa cu glas lin: "Acum cu adevărat bine şi drept ai vorbit, cum că sînt nemilostiv şi neîndurat, căci am despărţit viţelul de mamă-sa. Dar mai bun va fi lucrul pe care îl voi face". Şi alergînd degrabă în urma omului ce ducea viţelul, a început a striga: "Întoarce-te, omule, cu viţelul, întoarce-te pentru maica lui, care nu ne dă odihnă, răgînd înaintea uşilor casei". Iar săracul, auzind acestea de la fericitul, socotea că are să ia de la dînsul viţelul ce-i dăduse şi zicea în sine, întristîndu-se: "Vai mie, că n-am fost vrednic să am de la acest fericit bărbat spre binecuvîntare nici acest dobitoc mic; că, iată, părîndu-i rău de dînsul, mă cheamă înapoi ca să-l ia de la mine". Şi întorcîndu-se omul acela cu viţelul, îndată viţelul, văzînd vaca, a alergat la dînsa, asemenea şi mama sa a alergat la viţelul său, răgînd, iar viţelul venind la ţîţele ei şi sugînd din destul, nu se despărţea de mama sa; care lucru văzîndu-l Teozva, femeia lui Filaret, se bucura, căci s-a întors viţelul acasă. Iar fericitul Filaret, văzînd pe omul acela întristat şi neîndrăznind a-i grăi nimic, a zis către dînsul: "Frate, soţia mea zice că am făcut păcat despărţind viţelul de la mama sa şi bine zice; deci ia, frate, împreună cu viţelul şi pe mama sa, şi te du. Domnul să te binecuvînteze şi să le înmulţească pe acestea la casa ta, precum a înmulţit de demult şi cireada mea". Iar omul, luînd vaca şi cu viţelul, s-a dus bucurîndu-se. Şi a binecuvîntat Dumnezeu casa lui, pentru plăcutul său Filaret, că atîta s-au înmulţit dobitoacele omului celui sărac, încît i s-au făcut lui mai mult decît două cirezi de boi şi de vaci mulgătoare.

    După puţină vreme s-a făcut foamete prin partea aceia. Iar cinstitul bărbat Filaret, ajungînd în sărăcia cea mai desăvîrşită, neavînd cu ce să-şi hrănească femeia şi copiii, a luat asinul său, pentru că numai acela singur rămăsese la dînsul, şi s-a dus în altă parte, la un prieten al său, de la care a luat pe datorie şase măsuri de grîu, şi, punîndu-le pe asin, s-a întors cu bucurie la casa sa şi şi-a hrănit femeia şi copiii. Odihnindu-se el în casă de osteneala căii, a venit la dînsul un sărac cerînd o măsură de grîu; atunci a zis fericitul bărbat către femeia sa, care cernea grîu: "Femeie, aş fi vrut să dau acestui frate sărac o măsură de grîu". Iar ea a zis către dînsul: "Lasă ca mai întîi să se sature familia şi copiii tăi; mai întîi dă-mi mie o măsură şi fiilor tăi cîte o măsură, cum şi roabei; şi apoi ce va mai rămîne vei da cui vei voi". Iar el, căutînd spre dînsa, rîzînd, a zis: "Dar mie nu-mi faci parte?" Iar ea a zis: "Tu eşti înger, nu om şi nu-ţi trebuie hrană. Pentru că, de ţi-ar fi trebuit hrană, nu ai da altora grîul pe care l-ai luat împrumut". Iar el, turnînd două măsuri de grîu, a dat săracului; iar femeia, cu mare mînie şi cu întristare şi din prisosinţa inimii a zis către dînsul: "Dă-i încă şi a treia măsură, pentru că ai grîu mult". Iar fericitul Filaret, măsurînd şi a treia măsură, a dat săracului şi i-a dat drumul. Ea bolea cu inima, iar rămăşiţa grîului a împărţit-o ei şi copiilor săi.

    După puţină vreme, sfîrşindu-se grîul, Teozva şi copiii săi iarăşi au fost cuprinşi de foame; deci mergînd la un vecin a cerut împrumut o jumătate de pîine şi, adunînd lobodă sălbatecă, a fiert-o şi a dat copiilor celor flămînzi, care mîncau împreună cu dînsa; iar de bătrînul tată nici că-şi aducea aminte ca să-l cheme la masa lor.

    Auzind despre fericitul Filaret, că într-atîta lipsă şi sărăcie se necăjeşte, un oarecare prieten al său, care era foarte bogat, i-a trimis lui patru catîri încărcaţi, care duceau cîte zece saci de grîu trimiţînd şi o scrisoare: "Fratele nostru iubit şi omule al lui Dumnezeu, ţi-am trimis patruzeci de saci de grîu, pentru hrana ta şi a celor de acasă ai tăi; iar după ce vei isprăvi acestea îţi voi trimite încă pe atîta, dar tu roagă-te Domnului pentru noi!"

    Acestea primindu-le, fericitul s-a închinat pînă la pămînt. Apoi, întinzîndu-şi mîinile şi ochii spre cer ridicîndu-şi, a dat laudă lui Dumnezeu, zicînd: "Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că nu m-ai lăsat pe mine, robul Tău, şi n-ai trecut cu vederea, pe cel ce nădăjduieşte spre Tine".

    O milă ca aceea a lui Dumnezeu dacă a văzut-o femeia lui, a lepădat întristarea din inima sa şi a zis către bărbatul său, cu blîndeţe: "Domnul meu! dă-mi partea ce mi s-ar cădea din grîu şi fiilor noştri şi mai dă încă şi ceea ce am luat de la vecin pe datorie; iar tu, luînd partea ta, fă cu dînsa ce voieşti". Iar el a făcut după cuvîntul femeii sale şi, împărţind grîul, şi-a luat pentru el cinci baniţe şi în două zile le-a împărţit şi pe acelea săracilor. De aceasta iarăşi s-a întristat femeia lui, încît nu vrea nici să mai mănînce împreună cu dînsul, ci de o parte, împreună cu copiii îşi avea masa sa, pe ascuns de bărbatul său.

    Într-una din zile a intrat încetişor la dînşii fericitul Filaret şi a zis: "Primiţi-mă şi pe mine, fiilor, la masă, dacă nu ca pe un tată, apoi măcar ca pe un oaspete străin". Iar ei, rîzînd, l-au primit. Şi mîncînd ei, a zis către dînsul soţia sa: "Domnule Filaret, cînd ne arăţi nouă comoara aceea, pe care ai zis că o ai ascunsă într-un oarecare loc. Sau doar ne batjocoreşti pe noi şi ne zădărăşti ca pe nişte copii cu minte proastă, prin făgăduinţe amăgitoare? De este adevărat, arată-ne comoara aceea, ca să o luăm şi să cumpărăm bucate; şi atunci să ne fie masa de obşte, precum a fost şi mai înainte". Iar fericitul a zis: "Răbdaţi puţin, că în puţină vreme se va arăta şi se va da vouă acea mare comoară".

    Dar acum fericitul Filaret era cu totul sărac şi scăpătat, neavînd nimic, fără numai singuri stupii. Dacă venea la dînsul cîndva vreun sărac, să ceară milostenie, şi el neavînd nici pîine nici altceva, mergea la stupi şi, luînd puţină miere, dădea săracului şi, din acea miere mîncau şi el şi copiii lui. Apoi cei din casă ai lui văzînd că se lipsesc şi de miere, s-au dus pe ascuns la stupi ca să ia într-un vas toată mierea cîtă ar afla-o. Şi, aflînd numai ştiubeiul cel mai de pe urmă cu miere, au luat dintr-acela mierea toată.

    A doua zi iarăşi a venit la dreptul un sărac cerînd milostenie; şi el mergînd la stup şi, deschizîndu-l, l-a aflat deşert şi, neavînd ce-i da altceva săracului, a dezbrăcat de pe sine haina cea de pe deasupra şi i-a dat-o lui. Iar cînd a intrat el în casă, numai cu o haină fiind îmbrăcat, a zis către dînsul soţia sa: "Unde este haina ta? Sau şi pe aceea ai dat-o vreunui sărac?". Iar el a zis: "Umblînd prin stupi, am lăsat-o acolo". Fiul său, mergînd la locul acela, a căutat haina tatălui său, şi, neaflînd-o, a spus mamei sale. Ea, nerăbdînd a vedea pe bărbatul său cu necuviinţă umblînd numai într-o haină, a prefăcut o haină de ale sale, în haină bărbătească şi l-a îmbrăcat pe el.

    În vremile acelea ţinea sceptrul împărăţiei greceşti, iubitoarea de Hristos împărăteasa Irina, împreună cu fiul său Constantin. Acesta fiind acum în vîrstă de bărbat, au fost trimişi bărbaţi de cinste şi cu bună pricepere prin toată stăpînirea grecească, de la răsărit pînă la apus, ca să caute o fecioară frumoasă la faţă, cu purtări bune şi de neam cinstit, care să fie vrednică a se uni prin nuntă cu împăratul Constantin. Atunci, bărbaţii cei trimişi sîrguindu-se a împlini bine porunca cea împărătească şi a dobîndi ceea ce căutau, fără de lenevire înconjurau ţările şi cetăţile şi chiar satele cele mai proaste.

    Deci au ajuns şi la satul Paflagoniei, care se numea Amnia, şi, apropiindu-se de sat, au văzut de departe casa fericitului Filaret, cu bună cuviinţă şi înaltă, care covîrşea cu frumuseţea pe toate celelalte case; şi, socotind că vieţuieşte într-însa vreun stăpînitor bogat, au poruncit slugilor lor, să meargă acolo ca să le gătească gazdă şi masă. Dar unul dintre ostaşii cei ce mergeau împreună cu dînşii a zis către ei: "Nu vă duceţi la casa aceea, domnilor, că deşi vi se arată vouă pe dinafară mare şi cu bună cuviinţă, înăuntru este pustie şi deşartă, neavînd nimic din cele de trebuinţă, că într-însa locuieşte numai un bătrîn care este mai sărac decît toţi oamenii". Iar oamenii cei împărăteşti n-au crezut cuvintele lui şi au poruncit slugilor să meargă şi să facă ceea ce au poruncit.

    Atunci Filaret, bărbatul cel cu adevărat iubitor de străini şi de Dumnezeu, dacă a văzut pe bărbaţi că vin în casa lui, luînd toiagul său i-a întîmpinat pe ei şi, închinîndu-se pînă la pămînt, i-a primit cu bucurie, zicînd: "Bine v-a adus pe voi Dumnezeu, domnii mei, la mine robul vostru! Mare cinste îmi este mie că m-am învrednicit a primi atîţia oaspeţi în casa mea cea săracă. Apoi a alergat fericitul degrabă la soţia sa şi i-a zis: Teozvo, fă cină bună ca să ospătăm pe nişte bărbaţi cinstiţi, care de departe au venit la noi, pentru că îi iubesc foarte mult pe dînşii". Iar ea a zis: "De unde să fac cină bună, căci n-avem măcar un miel sau vreo găină în casa noastră atît de săracă, decît numai doar să fierb lobodă, cu care ne hrănim noi, şi aceea fără de unt, pentru că de unt şi de vin, abia ne aducem aminte, cînd era în casa noastră". Iar bărbatul iarăşi i-a zis: "Găteşte, doamnă, numai focul şi împodobeşte casa cea de sus şi spală cu apă praful de pe mesele noastre cele vechi, lucrate cu os de fildeş; căci Dumnezeu Cel ce dă hrană la tot trupul, ne va da şi nouă bucate, cu care vom ospăta pe bărbaţii aceştia." Ea a început a face ceea ce-i poruncise. Şi iată că cei mai de frunte ai satului aceluia au intrat pe uşile din dos din casa fericitului Filaret, aducînd dreptului berbeci, miei, găini, porumbei, vin, pîini şi altele cîte ar fi fost de trebuinţă spre îndestularea acelor oaspeţi.

    Acestea luîndu-le Teozva a făcut diferite bucate bune şi a pregătit masa în camerele cele de sus, în care întrînd să ospăteze bărbaţii cei împărăteşti se minunau văzînd la un om sărac ca acela, camere aşa frumoase şi masă de os de fildeş, rotundă şi cu strălucire de aur; iar mai vîrtos se mirau foarte de iubirea de străini cea cu bunăvoinţă a fericitului, pentru că îl vedea pe el şi cu chipul şi cu obiceiul ca pe al doilea Avraam, primitorul de străini.

    Deci, şezînd ei la masă, a intrat Ioan, fiul fericitului bătrîn, care semăna tatălui, apoi s-au adunat şi nepoţii lui, aducînd bucate pe masă. Văzîndu-i pe dînşii, bărbaţii cei împărăteşti se minunau de buna lor cuviinţă, de rînduiala şi de slujirea lor şi au zis către fericitul Filaret: "Cinstitule între bărbaţi, ai soţie?". Iar el a zis: "Am, domnii mei; şi chiar aceşti copii ce stau înaintea voastră sînt fii şi nepoţi ai mei". Teozva, fiind chemată, a intrat şi dacă o văzură cu bună cuviinţă şi frumoasă la faţă, deşi acum era bătrînă, au zis: "Aveţi fete?". Fericitul Filaret zise: "Fiica mea cea mare are trei fete fecioare tinere". "Atunci să intre aici acele fecioare ca să le vedem pe ele, pentru că avem poruncă de la împăraţii noştri cei ce ne-au trimis pe noi să căutăm în toată stăpînirea grecească fecioare, să alegem dintr-însele pe aceea care ar fi mai frumoasă şi vrednică de nunta împărătească". Iar fericitul a zis: "Nu poate fi cuvîntul acesta pentru noi, domnii noştri şi stăpîni, pentru că noi, robii voştri, sîntem săraci şi scăpătaţi; însă acum mîncaţi şi beţi din cele ce a dat Dumnezeu, apoi vă veseliţi şi vă odihniţi de cale şi dormiţi. Iar dimineaţă, voia Domnului să fie".

    Făcîndu-se dimineaţă şi răsărind soarele, iar bărbaţii cei împărăteşti deşteptîndu-se din somn au chemat pe fericitul Filaret şi au zis către dînsul: "Porunceşte, stăpîne, să vină nepoatele tale înaintea noastră ca să le vedem". Răspuns-a fericitul: "Precum voiţi, domnii mei, aşa să fie. Însă rogu-vă pe voi, ascultaţi-mă pe mine fără de răutate, ca să binevoiţi singuri a intra în casa cea mai dinăuntru şi să vedeţi pe fecioarele noastre, pentru că ele niciodată n-au ieşit din casa aceasta proastă". Iar bărbaţii, sculîndu-se îndată, au intrat în casa cea mai dinăuntru şi îndată i-au întîmpinat pe dînşii fecioarele şi cu smerenie i-au cinstit prin închinăciune.

    Deci, văzînd bărbaţii podoaba şi frumuseţea feţelor lor, care era mai frumoasă decît a tuturor fecioarelor ce au văzut în tot pămîntul grecesc, s-au bucurat foarte, zicînd: "Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit a afla ceea ce dorim; că iată, una dintre aceste fecioare va fi cu adevărat logodnică împăratului nostru, pentru că mai frumoase fecioare decît acestea nu putem afla nici în toată lumea". Apoi, întrebînd, au aflat deopotrivă cu vîrsta împăratului pe nepoata cea mai mare a fericitului Filaret; aceea era mai înaltă la stat şi se numea Maria. Atunci s-au umplut de bucurie şi de veselie trimişii împărăteşti şi au luat pe fecioara împreună cu tatăl şi cu mama ei, cu moşul şi cu toate rudeniile cele mai de aproape, treizeci la număr şi au plecat la Constantinopol. Apoi au mai luat încă şi din celelalte locuri fecioare alese, zece la număr, între care era o fecioară a unui bărbat slăvit, Gherontie, care asemenea era frumoasă la faţă.

    Deci, mergînd ele la împăratul, Maria, nepoata fericitului Filaret, fiind bine pricepută şi cu cuget smerit, a început a grăi un cuvînt ca acesta către celelalte fecioare: "Ascultaţi sfatul meu, o, surorile mele, fecioare! De vreme ce pentru aceeaşi pricină sîntem toate adunate aici - căci mergem la împărat - să facem, dar, acest fel de legămînt între noi, ca ori pe care dintre noi o va rîndui Impăratul ceresc la împărăţia aceasta pămîntească şi o va da de soţie împăratului - pentru că toate cu neputinţă este a primi această înălţare, deoarece numai pentru una este locul - aceea să-şi aducă aminte şi de noi toate, cînd va fi întru mărirea împărăţiei sale şi să fie milostivă spre noi ca una ce va fi puternică". Iar fata lui Gherontie i-a răspuns: "Cu adevărat, ştiut să fie aceasta vouă tuturor, că nici una dintre voi nu va fi logodnica împăratului, decît numai eu. Căci eu sînt mai împodobită decît voi cu bunul neam, cu bogăţia, cu frumuseţea chipului şi cu priceperea; iar voi prin sărăcia voastră, prin simplitatea neamului şi neiscusinţa voastră, numai singură frumuseţea feţii avînd, ce mai gîndiţi la însoţirea împărătească?". Aceste cuvinte nechibzuite ieşite din inima cea mîndră auzindu-le, fecioara Maria, a tăcut, încredinţîndu-se pe sine lui Dumnezeu şi rugăciunilor moşului său, Sfîntului bătrîn Filaret.

    Ajungînd cu toţii la palat, împăratul a fost vestit de venirea lor; şi, din porunca lui, s-a adus mai întîi fata lui Gherontie la Stavrichie, împărătescul postelnic, care rînduia toate în palatul împărătesc. Acela, văzînd-o şi cunoscînd-o a fi mîndră cu firea, a zis către dînsa: "Bună şi frumoasă eşti, fecioară, dar nu poţi să fii soţia împăratului"; şi, dîndu-i darul, a liberat-o într-ale sale. Pentru că tot cel ce se înalţă se va smeri, după cuvîntul Domnului; iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

    La urmă, a adus şi pe Maria, nepoata cinstitului Filaret, cu maica, cu moşul şi cu toate rudeniile sale cele mai de aproape, a căror încuviinţată podoabă văzînd-o împăratul, maica împăratului şi Stavrichie, s-au mirat de chipul lor cel înfrumuseţat; dar se minunau şi de frumuseţea Mariei şi calităţile ei cele bune mai înainte le-au văzut la dînsa, adică: evlavia, blîndeţea, smerita cugetare şi frica de Dumnezeu. Căci Maria sta înaintea lor cu toată cucernicia; iar de sfiiciunea cea feciorească toată faţa sa se roşea ca un măr, avînd ochii plecaţi în jos. Drept aceea a plăcut-o foarte mult împăratul, făcînd-o pe ea mireasa sa; iar pe a doua soră a ei a luat-o unul din dregătorii împărăteşti ce avea cinstea de patriciu, anume Constantichie, iar pe a treia soră a ei, a trimis-o spre însoţire cu multe daruri la cel ce stăpînea Longobardia, pentru împăcare.

    Făcîndu-se nunta, se veseleau împăratul cu toţi boierii săi, cu toţi cetăţenii şi cu tot neamul fericitului Filaret, pe care primindu-l împăratul cu mare mulţumire, i-a sărutat cu dragoste cinstita lui frunte. Apoi a lăudat dreapta credinţă a lui şi a soţiei lui, cum şi frumuseţea cea cu bună cuviinţă a copiilor lui şi a dat fiecăruia dintr-înşii, bătrînului şi tinerilor, mare cinste şi daruri multe, aur şi argint, pietre scumpe şi haine de mare preţ, case mari şi slăvite şi alte bogăţii din destul. Astfel, cinstind şi sărutînd pe fericitul, l-a liberat împreună cu ai săi, ca să meargă în lăcaşurile dăruite de dînsul.

    Atunci femeia lui Filaret, copiii şi toţi cei de acasă, văzînd că au acum multă avuţie şi-au adus aminte de cuvintele fericitului Filaret care le zise: "Este într-un loc o comoară ascunsă pe care a gătit-o vouă Dumnezeu". Deci, căzînd la picioarele sfîntului, au zis: "Iartă-ne, Domnul nostru, de ceea ce ţi-am greşit nebuneşte; că am defăimat îndurările şi milosteniile tale care le-ai făcut săracilor şi scăpătaţilor. Acum am priceput că fericit este omul cel ce miluieşte pe săracul şi scăpătatul; pentru că tot cel ce dă săracului, însuşi lui Dumnezeu dă şi ceea ce dă, însutit va primi de la El în veacul acesta şi în cel ce va să fie, viaţa cea veşnică va moşteni. Căci pentru milosteniile tale, omule al lui Dumnezeu, pe care le-ai făcut la cei săraci, a făcut Dumnezeu milă cu tine şi pentru tine cu noi cu toţi".

    Atunci fericitul bătrîn, ridicîndu-şi mîinile spre cer, a zis: Binecuvîntat este Dumnezeu Cel ce a voit aşa; fie numele Domnului binecuvîntat de acum şi pînă-n veac. Apoi a zis către neamul său: "Ascultaţi sfatul meu, să facem un prînz bun şi să rugăm pe împăratul şi stăpînul nostru ca să vie la noi la ospăţ împreună cu toţi dregătorii săi". Iar ei au zis: "Precum voieşti aşa să fie".

    Deci, fiind gătit ospăţul, a alergat fericitul pe uliţele cetăţii şi la răspîntii şi pe cîţi săraci a aflat pe acolo, leproşi, orbi, şchiopi, bătrîni şi neputincioşi, pe toţi i-a luat împreună cu sine, două sute la număr, deci i-a dus în casa sa şi, lăsîndu-i înaintea porţilor, a alergat singur înainte şi a zis către cei din casă: "Fiii mei, iată împăratul se apropie împreună cu dregătorii cei mari, oare sînt gata acum toate cele de ospăţ?" Iar ei au zis: "Da, cinstite părinte". Iar fericitul a făcut cu mîna săracilor şi îndată acea mulţime a intrat în casă.

    Deci pe unii i-a pus la masă, iar altora le-a poruncit să şadă jos pe pămînt, cu care şi el însuşi a şezut. Văzînd aceasta cei din casă ai săi au priceput că prin împărat a înţeles pe însuşi Hristos Dumnezeu, Care este în chipul săracilor, iar prin dregătorii lui, pe toată frăţimea cea săracă, care multe poate la Dumnezeu cu rugăciunile sale. Şi se mirau de smerenia lui, că fiind întru atîta slavă, fiind moş împărătesei, nu-şi uită milostenia sa cea de demult şi împreună şade cu cei săraci şi scăpătaţi, ca unul dintr-înşii şi cu cuviinţă de rob le slujeşte lor. Deci ziceau: "Cu adevărat omul acesta cu totul este al lui Dumnezeu şi ucenic adevărat al lui Hristos, Care bine a învăţat cuvîntul Lui ce zice: Învăţaţi-vă de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima". Şi fericitul a poruncit lui Ioan, fiului său care acum era spătar, asemenea şi nepoţilor, ca să stea înaintea mesei şi să slujească fraţilor celor ce şedeau la masă.

    După aceea, chemînd neamul său, a zis: "Iată, fiilor, că aţi primit de la Dumnezeu bogăţia pe care niciodată nu o nădăjduiaţi; căci eu, nădăjduind spre mila lui Dumnezeu, v-am făgăduit vouă şi acum s-a împlinit acea făgăduinţă. Deci spuneţi-mi acum cu ce încă vă mai sînt dator?". Iar ei, aducîndu-şi aminte de cuvintele lui cele mai dinainte, s-au umplut de lacrimi şi într-un glas au zis: "Cu adevărat, domnul nostru, toate le vezi mai înainte ca un plăcut al lui Dumnezeu; iar noi eram fără de minte, supărînd cinstitele tale bătrîneţi. Ci, te rugăm pe tine să nu pomeneşti păcatele neştiinţei noastre". Iar fericitul a zis către dînşii: "Fiilor, milostivul şi înduratul Dumnezeu a răsplătit nouă însutit, adică aceea ce cîndva am dat săracului, în numele Lui. Şi încă dacă voiţi să moşteniţi şi viaţa cea veşnică, să daţi fiecare din voi cîte zece galbeni pentru aceşti fraţi săraci, că Domnul îi va primi în mîinile Sale, precum a primit pe cei doi bani ai văduvei". Iar ei cu toată inima au împlinit porunca.

    Apoi fericitul Filaret, ospătînd din destul pe săraci, a dat fiecăruia cîte un galben şi i-a slobozit într-ale lor. După puţină vreme, iarăşi a chemat fericitul Filaret pe femeia sa şi pe copiii săi şi a zis către dînşii: "Domnul nostru a zis: faceţi neguţătorie pînă cînd voi veni ". Deci, eu voiesc să fac neguţătorie, partea mea care mi-a dat-o împăratul voiesc s-o vînd; iar voi să o cumpăraţi pentru voi şi să-mi daţi aur pentru dînsa, pentru că-mi trebuie; iar de nu, o voi împărţi fraţilor mei, săracilor, pentru că mie destul îmi este a mă numi moşul împărătesei". Socotind ei partea lui au preţuit-o şi au cumpărat-o de la dînsul drept şaizeci livre de aur. Fericitul luînd aurul, l-a împărţit săracilor. Înştiinţîndu-se despre aceasta împăratul şi boierii, se bucurau toţi de îndurarea fericitului şi de milostivirea lui către toţi. De atunci a dat dreptului avere multă spre a împărţi la săraci.

    Deci a făcut fericitul trei pungi la fel una cu alta şi a umplut pe una cu galbeni, pe alta cu argint, iar pe a treia cu bănişori de aramă şi le-a încredinţat slugii sale cea credincioasă, adică lui Calist; şi, cînd venea la dînsul vreun sărac cerînd milostenie, el poruncea lui Calist să dea celui ce cerea. Iar cînd îl întreba pe el sluga din care pungă să dea săracului, sfîntul răspundea: "Din care-ţi porunceşte ţie Dumnezeu, fiindcă El ştie nevoia fiecăruia, şi a bogatului, şi a săracului, şi numai El satură pe toată fiinţa cu a Sa bunăvoinţă".

    Aceasta o zicea dreptul, arătînd deosebirea săracilor celor ce cer milostenie. Pentru că sînt unii cerşetori care odinioară erau bogaţi şi din oarecare ispite şi nevoi sărăcind de toată averea lor, chiar şi de pîine sînt lipsiţi; însă avînd oarecare haine din cele ce le-au rămas, de ruşine se îmbracă cu ele iar pentru nevoia care-i sileşte cer milostenie. Alţi cerşetori pe dinafară sînt îmbrăcaţi în haine proaste, iar pe dinăuntru au avere multă, dar cer milostenie spre a aduna bogăţie; aceasta este însă iubire de argint care se numeşte slujire de idoli. De aceea milostivul Filaret zicea: "Dumnezeu ştie nevoia fiecărui celui ce cere, El, precum voieşte, aşa să rînduiască mîna celui ce dă milostenie.

    Acest fericit iubitor de săraci, făcînd milostenie, punea mîna în pungă la întîmplare, ori în cea cu bani de aramă, ori de argint, ori de aur şi ceea ce scotea, dădea celui ce cerea. Şi zicea acest cinstit bărbat cu jurămînt, punînd martor pe însuşi Dumnezeu: "De multe ori vedeam pe un om îmbrăcat în haină bună şi puneam mîna mea în pungă vrînd să-i dau lui bani de aramă, căci, văzînd haina lui cea bună, socoteam că nu este sărac; dar, nevrînd, eu scoteam din cei de argint sau de aur şi-i dam lui. Asemenea vedeam pe altul îmbrăcat în îmbrăcăminte veche şi urîtă şi întindea mîna ca să-i dau milostenie mai multă, iar mîna mea amorţind lua mai puţin. Aceasta era purtarea de grijă a lui Dumnezeu care singur ştie trebuinţa tuturor, desăvîrşit".

    Mergînd fericitul bărbat Filaret la palatul împărătesc vreme de patru ani, niciodată n-a vrut să poarte haine roşii, nici brîu de aur. Şi, fiind silit la acestea, sfîntul zicea: "Lăsaţi-mă pe mine căci eu mulţumesc Dumnezeului meu şi slăvesc numele Lui cel mare şi minunat, care m-a ridicat pe mine săracul din gunoi şi m-a adus la o aşa înălţime, încît să fiu moş împărătesei; aceasta îmi este destul şi mai mult nu-mi trebuie". Deci într-atîta smerenie petrecea fericitul, că niciodată nu voia să se numească cu alt nume sau dregătorie decît numai cu aceasta: "Filaret Amnianul".

    Acest sfînt bărbat petrecînd aşa toţi anii vieţii sale, în milostenie şi smerenie, a sosit la sfîrşitul cel bun al vieţii sale celei bune. Despre acesta, avînd mai înainte descoperire de la Dumnezeu şi fiind încă sănătos, a luat în taină pe sluga sa cea credincioasă şi a mers într-o mănăstire a Constantinopolului, ce se numea Rodolfia, la oarecare fecioare călugăriţe, care vieţuiau cu curăţie şi cu cinste; dînd egumenei mulţime de aur pentru trebuinţa cea de obşte a mănăstirii lor, a cerut de la dînsele mormînt nou pentru sine şi a zis: "Vreau să ştiţi, dar nimănui să nu spuneţi, că după puţine zile am să las viaţa aceasta şi vreau să mă duc într-altă lume şi la alt împărat. Deci mă rog ca într-acest mormînt nou să fie pus săracul meu trup". Şi a poruncit şi slugii care era împreună cu dînsul, să nu spună nimănui despre aceasta, pînă cînd singur va vesti aceasta.

    După puţin, împărţind toată averea sa săracilor şi scăpătaţilor, s-a culcat într-aceeaşi mănăstire a fecioarelor şi a început a boli; iar după nouă zile, chemînd la sine pe soţia sa, pe copiii săi şi pe tot neamul său a zis către dînşii cu glas dulce: "În ştiinţă să vă fie vouă, fiii mei, că Sfîntul Împărat m-a chemat astăzi la sine şi iată, acum lăsîndu-vă pe voi, mă duc la Dînsul". Iar ei nepricepînd graiul acesta, ci socotind că el zice de împăratul cel pămîntesc, au zis către dînsul: "Nu-ţi este cu putinţă ca să mergi astăzi la împăratul, pentru că eşti cuprins de slăbiciune"; iar el a răspuns: "Sînt gata cei ce vor să mă ia pe mine şi să mă ducă înaintea Împăratului".

    Atunci, pricepînd că grăieşte pentru ducerea sa către Împăratul ceresc au făcut plîngere mare, precum odinioară Iosif şi fraţii lui la moartea lui Iacov. Iar el, făcîndu-le cu mîna, le-a poruncit să tacă şi a început a-i învăţa şi a-i mîngîia pe dînşii, zicînd: "Aţi văzut şi ştiţi viaţa mea, fiii mei, care am petrecut-o din tinereţile mele, precum Domnul ştie că din osteneala mea şi nu din osteneală străină am mîncat pîinea şi cu bogăţia ce mi-a dat Dumnezeu nu m-am înălţat, ci, gonind departe mîndria, am iubit smerenia, ascultînd pe Apostolul care îngrozeşte pe cei bogaţi ca în veacul acesta să nu cugete la cele înalte. Apoi ajungînd în sărăcie nu m-am mîhnit, nici am hulit pe Dumnezeu, ci mai vîrtos, împreună cu dreptul Iov, am mulţumit Lui; căci pentru dragostea Sa, voind m-a certat pe mine, apoi, văzînd răbdarea mea cea cu mulţumire, iarăşi m-a ridicat din sărăcie şi m-a pus cu dregătorii şi cu împăraţii în prietenie şi rudenie. Iar eu, suindu-mă la atîta înălţime a cinstei, totdeauna cu inima mea în adîncul smereniei celei mai de jos am umblat; căci nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decît mine. Iar bogăţia pe care mi-a dat-o împăratul cel pămîntesc n-am ascuns-o în comorile cele pămînteşti, ci am trimis-o prin mîinile săracilor la Împăratul cel ceresc.

    Drept aceea şi pe voi, iubiţii mei, vă rog şi vă poftesc să fiţi asemenea mie şi ceea ce m-aţi văzut pe mine făcînd, şi voi acelaşi lucru să faceţi; şi dacă veţi face mai multe bunătăţi, de mai mare fericire vă veţi învrednici. Nu agonisiţi bogăţia ce curge degrabă, ci o trimiteţi pe ea în lumea cealaltă în care eu acum mă duc. Nu lăsaţi avuţia voastră aici ca să nu se îndulcească cei străini de bunătăţile voastre şi vrăjmaşii cei ce vă urăsc pe voi. Iubirea de străini să nu o uitaţi, pe văduve să le sprijiniţi, sărmanilor să le ajutaţi, pe cei bolnavi să-i cercetaţi şi pe cei închişi în temniţă să nu-i treceţi cu vederea; pravila bisericească să nu o lăsaţi, cele străine să nu le răpiţi, la nimeni să nu faceţi strîmbătate, nici să grăiţi de rău pe cineva; să nu vă bucuraţi de nenorocirile ce se întîmplă prietenilor sau vrăjmaşilor voştri, pe cei morţi să-i îngropaţi şi să faceţi pentru dînşii pomenire în sfintele biserici; asemenea şi pe mine nevrednicul să mă pomeniţi în rugăciunile voastre, pînă cînd şi voi veţi veni la fericita viaţă".

    Deci sfîrşind acea învăţătură folositoare de suflet, a zis către fiul său Ioan: "Să-mi aduci pe fiii tăi, adică pe nepoţii mei". Venind aceia, a început a le spune ceea ce avea să li se întîmple lor. Fiului celui dintîi al lui Ioan i-a zis: "Tu îţi vei lua soţie din neamurile cele mai de departe şi vei vieţui împreună cu dînsa, cu înţelegere şi binecuvîntare". Celui de al doilea i-a zis: "Tu vei purta douăzeci şi patru de ani jugul lui Hristos, în rînduiala monahicească şi vieţuind cu plăcere de Dumnezeu, te vei duce către Domnul". Asemenea şi nepotului său celui de-al treilea i-a proorocit şi toate cele grăite s-au împlinit asupra lor. Că precum de demult patriarhul Iacov, aşa şi acest fericit, ca un prooroc a văzut mai înainte şi fără de minciună a spus nepoţilor săi toate cele ce aveau să fie mai pe urmă; apoi au venit către dînsul şi două surori ale acestor fraţi, adică nepoate lui, fecioare fiind, zicînd către dînsul: "Binecuvîntează-ne şi pe noi, părinte". Iar el a zis către dînsele: "Binecuvîntate veţi fi şi voi de Domnul, veţi trăi în feciorie şi de iubirea păcatului lumii acesteia şi de patimile trupului neatinse veţi fi şi puţină vreme slujind Domnului în curăţie, de mari bunătăţi vă veţi învrednici a primi de la El".

    Aceste proorociri mai pe urmă toate s-au împlinit. Pentru că cele două fecioare bune s-au dus într-o mănăstire de fecioare, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care mănăstire era în Constantinopol. Şi acolo, păzindu-şi fecioria lor curată şi bine nevoindu-se cu post, cu priveghere şi cu celelalte nevoinţe călugăreşti, doisprezece ani, au adormit cu pace în Domnul.

    Apoi, rugîndu-se fericitul Filaret pentru soţia sa, pentru fii şi pentru toţi ai săi, cum şi pentru toată lumea, îndată i s-a luminat faţa ca soarele şi a început cu veselie a cînta psalmul acesta: Milă şi judecată voi cînta Ţie, Doamne. După sfîrşirea psalmului s-a simţit o bună mireasmă în casă, ca o revărsare de arome. Apoi a început a zice: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, şi cînd a zis:Fie voia Ta, şi-a ridicat mîinile şi, întinzîndu-şi picioarele pe pat, şi-a dat sufletul său Domnului, bătrîn fiind de nouăzeci de ani. Şi era cu faţa veselă şi cu vederea frumoasă, întocmai ca un măr de bună şi frumoasă roadă.

    Auzind împăratul de mutarea lui către Dumnezeu, îndată a mers în mănăstirea aceea, împreună cu împărăteasa şi cu dregătorii şi, sărutînd sfînta lui faţă şi mîinile, plîngeau toţi pentru mutarea lui, apoi a dat multă milostenie la săraci. Iar cînd duceau trupul sfîntului la groapă s-a putut vedea un lucru de plîngere şi de sfărîmare a inimii; căci s-a strîns mulţime fără de număr de săraci şi de scăpătaţi la îngroparea sfîntului, de prin cetăţi şi de prin sate, şi înconjurau trupul fericitului şi îl duceau la groapă cu glas de tînguire, strigînd: "O, Doamne Dumnezeule, pentru ce ne-ai lipsit pe noi de un părinte ca acesta, hrănitorul nostru? Căci cine după dînsul ne va hrăni pe noi flămînzii şi ne va îmbrăca pe noi şi cine va mai primi pe cei străini în casa sa? Cine va îngriji pe fraţii noştri cei morţi şi aruncaţi pe uliţe şi-i va da îngropării? Mai bine ar fi fost să murim noi toţi înainte, decît să ne lipsim de făcătorul nostru de bine". Aşa plîngînd săracii după dînsul şi tînguindu-se, şi chiar împăratul, împărăteasa şi boierii, mergînd împrejurul trupului sfîntului se umileau şi plîngeau.

    Era acolo un oarecare om sărac, numit Cavococos, care adeseori primea milostenie de la sfîntul şi avea într-însul duh necurat de la naşterea sa; de care duh de multe ori era aruncat în foc şi în apă, pentru că se îmbolnăvea la toată luna nouă. Acela, dacă a auzit de mutarea fericitului Filaret şi înştiinţîndu-se că se duce la groapă trupul lui sfînt, îndată a alergat în urma lui şi cînd s-a apropiat de patul lui, demonul care era într-însul, nerăbdînd o osîrdie ca aceea către sfîntul, a început a chinui pe omul acela şi ridicînd glas de hulă asupra sfîntului, lătra ca un cîine asupra patului lui. Apoi s-a apucat tare de pat cu amîndouă mîinile, încît nu era cu putinţă a-l da pe el în lături. Dus fiind patul la groapă, îndată, aruncînd demonul jos pe cel ce pătimea, a ieşit dintr-însul şi s-a făcut omul sănătos, apoi s-a sculat, slăvind pe Dumnezeu. Tot poporul s-a mirat de acea minune şi a preamărit pe Dumnezeu, care a dat un dar ca acela robului său Filaret. Deci a pus cinstitul lui trup în groapa cea mai sus zisă, în mănăstirea de fecioare, unde singur şi-a ales locul. Aşa fericeşte Dumnezeu pe cel milostiv şi în veacul acesta de acum, precum aţi auzit, şi în cel ce va să fie.

    Un bărbat oarecare din cei de aproape ai lui, care era cu bună cucernicie şi cu bună înţelegere şi temere de Dumnezeu, a spus cu jurămînt un lucru ca acesta, chemînd pe Dumnezeu întru mărturie. Astfel spune el: "După o zi de la ducerea către Dumnezeu a fericitului Filaret, am fost noaptea într-o spaimă şi m-am văzut răpit în locuri necunoscute, apoi am văzut pe un bărbat oarecare luminat şi cu chipul alb, care mi-a arătat un rîu de foc curgînd cu zgomot, unde, de frică, nu este cu putinţă firii omeneşti a răbda. Iar de cea parte de rîu am văzut un rai frumos cu bună cuviinţă, plin de veselie şi de bucurie negrăită. Tot pămîntul acela era plin de bună mireasmă şi de pomi mari frumoşi şi foarte roditori, clătinîndu-se de un vînt lin, care făcea un sunet minunat, încît nu este cu putinţă limbii omeneşti a grăi despre bunătăţile pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.

    Acolo am văzut o mulţime de oameni în haine albe îmbrăcaţi, bucurîndu-se şi cu roadele raiului dulce mîngîindu-se. Căutînd eu acolo cu sîrguinţă, am văzut un bărbat, care era Filaret, dar eu nu l-am cunoscut, îmbrăcat în haină strălucită, şezînd pe un scaun de aur în mijlocul pomilor. De partea dreaptă erau copii de curînd botezaţi, care stau înaintea lui ţinînd făclii în mîini; iar de cealaltă parte era o mulţime de săraci şi de scăpătaţi, cu chipurile albe care se înghesuiau vrînd fiecare dintr-înşii a se apropia de acel bărbat. Şi iată că s-a arătat acolo un tînăr cu faţa luminată şi cu chipul înfricoşat, avînd în mîinile sale toiag de aur, pe care eu cu multă frică şi cu cutremur am îndrăznit de l-am întrebat: "Doamne, cine este acesta care şade pe acel scaun prea strălucit, în mijlocul acelor bărbaţi cu chipurile luminate? Au doar Avraam este acesta?" Răspunsu-mi-a tînărul acela purtător de lumină: "Acesta este Filaret Amnianul, care, prin dragostea cea mare ce avea către săraci prin milostenia ce o făcea şi prin viaţa sa cinstită şi curată, s-a făcut ca un al doilea Avraam şi aici sălăşluieşte".

    Apoi noul Avraam, sfîntul şi dreptul Filaret, căutînd asupra mea cu faţa luminată, a început blînd a mă chema la sine, zicînd: "Fiule, vino şi tu aici, ca să te îndulceşti de aceste bunătăţi". Iar eu am răspuns: "Nu pot, o, preafericite, să vin acolo, că iată mă opreşte acest rîu de foc şi mă înfricoşează pe mine; iar calea este strîmtă şi podul cu greutate a-l trece şi o mulţime de oameni se ard într-însul; şi mă tem să nu cad şi eu acolo şi apoi cine mă va izbăvi?" Sfîntul a zis: "Îndrăzneşte şi mergi fără frică, pentru că toţi cîţi sînt aici pe acea cale au venit şi nu este altă cale decît numai aceea. Deci tu, fiule, neînfricoşîndu-te, vino la noi, că eu îţi voi ajuta". Şi întinzînd mîna către mine mă chema, iar eu, luînd îndrăzneală, am început a trece rîul fără vătămare şi cînd m-am apropiat de mîna sfîntului şi m-am atins de dînsa, îndată a dispărut de la mine acea vedenie prea dulce; şi m-am deşteptat din somn. Apoi am plîns cu amar şi m-am tînguit, zicînd în mine: "Cum voi trece acel rîu înfricoşat şi voi ajunge la sălăşluirea raiului?".

    Această povestire a mărturisit-o cu jurămînt, una din rudeniile fericitului Filaret, ca să ştim de ce fel de milă se învrednicesc de la Dumnezeu cei ce miluiesc pe cei săraci pentru Dumnezeu. Iar fericita Teozva, femeia Sfîntului Filaret, după îngroparea cinstitului trup al bărbatului ei, s-a dus din Constantinopol la moşia sa, în ţara Paflagoniei. Acolo, averea cea mare pe care o primise de la împărat şi de la împărăteasă, a împărţit-o pentru zidirea şi înnoirea bisericilor lui Dumnezeu, care erau arse de demult de către perşii cei fără Dumnezeu; şi a dat vase sfinte de slujbă acelor biserici, veşminte şi toată înfrumuseţarea; apoi a zidit acolo mănăstire şi casă pentru primirea străinilor şi spre odihna săracilor şi a bolnavilor. Apoi iarăşi s-a întors la Constantinopol, la împărăteasa Maria, nepoata sa, trăind acolo celelalte zile ale vieţii sale, cu plăcere de Dumnezeu. După aceea cu pace s-a odihnit întru Domnul şi a fost pusă în mormînt lîngă cinstitul său bărbat.

    Cu ale căror rugăciuni să ne dea nouă Înduratul şi Milostivul Domnul nostru Iisus Hristos, să dobîndim şi noi milă, în ziua judecăţii, Căruia, împreună cu Părintele Lui Cel fără de început şi Sfîntului Duh, I se cuvine cinstea şi mărirea în vecii vecilor. Amin.