Cuviosul Acachie Ascultătorul (29 noiembrie)

 Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte Sfîntul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvîntul al patrulea cel pentru ascultare -, din tînără vîrstă lepădîndu-se de lume, a alergat la o mînăstire, din Asia. Îmbrăcîndu-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească, simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mînăstire un bătrîn trîndav şi foarte mînios.

    Acesta, nu se ştie cum - zice Sfîntul Ioan Scărarul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrîn, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu necinstiri îl asuprea pe dînsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini.

    Deci văzîndu-l pe dînsul un stareţ, potrivit povestirii Sfîntului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvîntul său. Văzîndu-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dînsul: "Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?" Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.

    Deci, cunoscînd stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dînsul: "Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi".

    Deci petrecea sub învăţătura bătrînului aceluia nemilostiv, răbdînd unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărîte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se odihnească.

    Îngropat fiind în cimitirul părinţilor, bătrînul Sfîntului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a zis către el: "Părinte, fratele Acachie a murit". Iar stareţul, auzind, a zis către dînsul: "Crede-mă, bătrînule, eu nu cred că a murit fratele Acachie". Iar el a zis a doua oară: "Dacă nu mă crezi, vino şi vezi".

    Deci s-a sculat stareţul degrabă şi au venit la cimitir amîndoi, împreună cu bătrînul fericitului nevoitor. Apoi, ajungînd la mormînt, a strigat cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire era viu, şi a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătînd ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicînd: "N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvîrşitor al ascultării?"

    Atunci bătrînul, cel ce fusese mai înainte stareţ al Sfîntului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi după moarte era ascultător, înfricoşîndu-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi, cerînd de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormîntul sfîntului său ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicînd către părinţi "ucidere am făcut!"

    Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoinţe ca acestea petrecîndu-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sînt învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg.

    Odată, sosind vremea secerişului, monahii care locuiau în acea mînăstire, avînd obicei să iasă la seceriş ca să-şi cîştige pîinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mînăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mînăstirii.

    S-a întîmplat însă ca, puţin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzînd mormîntul minunatului Acachie bun de a îngropa şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfîntul Acachie, cum a fost ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormîntul lui şi a pus peste trupul sfîntului trupul fratelui celui mort.

    Mergînd a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfîntul, lepădat afară. Deci el, luîndu-l, l-a pus iarăşi în mormîntul sfîntului. Iar după ce iarăşi l-a pus, în acelaşi chip l-a aflat afară.

    A doua zi, se judeca cu sfîntul şi zicea către dînsul: "Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdînd pentru dînsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mîndru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sînt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atîta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dînsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormînt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău".

    Deci, punîndu-l pe el iarăşi în mormîntul sfîntului, s-a dus. Venind a doua zi la mormînt, a aflat pe fratele cel pus de dînsul zăcînd în mormîntul sfîntului, iar pe sfînt nu l-a aflat. Şi de atunci pînă acum se vede mormîntul deşert, avînd numirea: mormîntul Sfîntului Acachie.

    Aşa preamăreşte Dumnezeu în cer şi pe pămînt pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pămînt!