Sfintii romani praznuiti in luna decembrie

Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş 

(7 decembrie)

S-a născut pe la 1206 în cetatea Târnovo, din sudul Dunării. Părinţii ei erau creştini şi se ocupau cu agricultura. Mama fecioarei era de neam valah, fiind o fire evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu, mergând adesea la slujbele bisericeşti, ascultând cu luare aminte cuvintele Scripturii şi străduindu-se să fie o împlinitoare a lor. Astfel, copila Filofteia a primit o aleasă educaţie religioasă, fiind nelipsită de lângă mama ei la slujbele bisericeşti şi la celelalte fapte creştine, cu precădere cultivându-şi virtutea milosteniei.

Tatăl fecioarei se îndeletnicea cu plugăria şi avea şi el credinţa creştină, dar această credinţă era nelucrătoare. Grijile acestei lumi, precum şi deşertăciunile vieţii i-au înţelenit sufletul, aşa că binefacerile şi milosteniile făcute de Filofteia le socotea o pagubă, adeseori certând-o şi chiar bătând-o.

Când copila a ajuns la vârsta fecioriei, mama ei s-a mutat la Domnul, astfel că Filofteia a rămas în grija tatălui. Acesta s-a recăsătorit cu o femeie străină de credinţa creştină. Datorită acestui fapt, ea a ajuns să o urască de moarte pe nevinovata fecioară, pornindu-se împotriva ei cu mânie şi răutate, cu chinuiri şi cu bătăi, căutând, asemenea Irodiadei, vreme potrivită pentru a o învrăjbi şi mai mult cu tatăl ei.

Între multele îndatoriri pe care mama vitregă le dăduse fecioarei, se afla şi aceea de a duce tatălui său hrană la câmp. Pe drumul spre ţarina unde lucra tatăl ei, adeseori îi ieşeau înainte oameni săraci, care o ştiau milostivă, şi pe care o rugau să-i miluiască şi pe dânşii. Copila, văzându-i în ce stare se aflau, se înduioşa, şi neavând cu ce să-i miluiască, le dădea din mâncarea tatălui său. Întâmplându-se acest lucru de mai multe ori, tatăl copilei rămânea fără hrană îndestulată. Întrebându-şi soţia ce se întâmplă cu bucatele, aceasta i-a răspuns că ea îi dă cele trebuincioase, dar că poate Filofteia împarte mâncarea la săraci, după cum îi ştia obiceiul.

Auzind aceasta, tatăl copilei şi-a pus în gând să o urmărească. Aşa a putut vedea cum Filofteia împărţea săracilor din mâncarea pe care trebuia să o ducă tatălui. Dar, în loc să se bucure de buna deprindere a fetei, s-a pornit cu mânie asupra ei, şi scoţând de la brâu barda pe care o avea asupra sa, a aruncat-o asupra ei, rănind-o grav la picior. Prin rană, sângele a început să curgă şiroaie, astfel că datorită pierderii de sânge, copila, în vârstă de numai 12 ani, şi-a dat viaţa în mâinile Domnului.

Înspăimântându-se de fapta pe care o făcuse, nevrednicul tată, care se făcuse ucigaşul propriei fiice, s-a gândit să o ridice pentru a o înmormânta. dar Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătite nevoinţele robilor săi, a îngreuiat trupul tinerei fecioare aşa de mult, încât nimeni nu a putut să o ridice. Nedumerit, tatăl a alergat în cetate, la episcop, unde a povestit toată întâmplarea, şi cum trupul fecioarei se află îngreuiat pe pământ, slăvit de Dumnezeu cu cerească lumină. Venind episcopul cu mai marii cetăţii, cu clerici şi cu mulţime de credincioşi, la locul unde se afla trupul fecioarei, au înălţat rugăciuni către Dumnezeu şi au vrut să ridice trupul fecioarei, pentru a fi aşezat cu cinste în catedrala cetăţii. Nu au putut însă să mişte trupul fecioarei, drept pentru care s-au minunat şi mai tare de această aleasă a lui Dumnezeu.

În cele din urmă au înţeles că nu este voia Sfintei ca să fie dusă în cetate, şi astfel au început să spună numele diferitelor cetăţi, biserici şi mânăstiri din dreapta şi stânga Dunării. Când au rostit numele bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş, trupul sfintei s-a arătat imediat mai uşor şi decât era în mod firesc. Fiind înştiinţat voievodul Radu Negru despre voia Sfintei, acesta a venit în grabă, cu evlavie, la Dunăre, înconjurat fiind de vlădici, clerici şi mult popor, unde au întâmpinat sfintele moaşte ale fecioarei, după care le-au aşezat în acea biserică din Curtea de Argeş.

În anul 1517, domnitorul Neagoe Basarab ctitoreşte mânăstirea Curtea de Argeş, unde se mută şi moaştele Sfintei, rămânând acolo până astăzi, ca loc de pelerinaj şi de închinare. Astfel, sfintele moaşte ale Sfintei Muceniţe Filofteia-Fecioara au devenit pentru ţara noastră o binecuvântare a lui Dumnezeu, iar pentru poporul român, izvor nesecat de binefaceri, de 8 veacuri ea ocrotind Curtea de Argeş şi pe credincioşii ortodocşi. 

Cuviosul Daniil Sihastrul (18 decembrie)

Acesta a fost unul din cei mai mari pustnici pe care i-a cunoscut pământul Moldovei. S-a născut pe la începutul sec. al XV-lea, într-un sat din apropierea oraşului Rădăuţi, primind din botez numele de Dumitru. Părinţii săi erau simpli ţărani evlavioşi, cu toate că există şi teorii potrivit cărora părinţii săi erau un neam ales, din rândul căruia se ridicase şi mitropolitul Grigorie Roşca. 

Muncind pe moşia episcopiei Rădăuţilor, tânărul Dumitru a cunoscut călugări şi slujitori bisericeşti, de la care a primit multe învăţături creştineşti, astfel că el se simţea atras de viaţa monahală. De aceea, va îmbrăca haina monahală la mânăstirea pe lângă care se născuse, primind numele de David. După o perioadă de ascultare la biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi, dornic de desăvârşire, călugărul David va pleca de la Rădăuţi, poposind la schitul Sfântul Lavrentie, de la Laura, un sat situat la 5-6 kilometri de Putna. Aici va primi ascultarea de a împleti coşuri de nuiele. După o vreme va îmbrăca schima cea mare, primind numele de Daniil, şi se va retrage în munte, într-un loc tainic, pe o stâncă de pe malul pârâului Viţeul. Aici va dăltui, cu multă trudă, un paraclis, iar dedesubt, o chilie.

Sârguinţa acestui ostaş al lui Hristos era binecunoscută la scaunul mitropolitan al Sucevei, şi chiar şi la curtea domnească a ţării. Se spune că încă din vremea copilăriei sale, Ştefan cel Mare venea la chilia Sfântului, pentru a primi poveţe şi îndrumări, obicei pe care l-a păstrat şi în timpul domniei sale. Înduplecat de Daniil, domnitorul va lua hotărârea de a zidi, în apropierea chiliei sale, mânăstirea Putna, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. La această mănăstire se află păstrat un deget (arătător), îmbrăcat cu ferecături de argint, care, potrivit tradiţiei, este al Cuviosului. Cu acest deget ar fi arătat Cuviosul domnitorului locul cel mai bun pentru ridicarea ctitoriei sale.

În condiţiile vieţii zgomotoase care apăruse pe valea Putnei, sihăstria Cuviosului era tot mai des tulburată de oameni, astfel că acesta nu mai avea liniştea pe care şi-o dorea. Auzind, în 1477, şi faptul că voievodul, clericii şi credincioşii plănuiau instalarea sa ca mitropolit, în locul mitropolitului Teoctist I, care se mutase la Domnul, Cuviosul, călăuzit de duhul smereniei, a trecut munţii spre miazăzi şi s-a oprit într-un loc liniştit de pe malul Voroneţului, asemănător cu acela de pe malul Viţeului, pe o stâncă numită Şoimul. Printre ucenicii care îi va avea aici se va număra şi viitorul mitropolit Grigorie Roşca. Tot aici va veni, în vremuri de restrişte şi de cumpănă, şi vechiul şi însemnatul lui ucenic, Ştefan cel Mare.

De asemenea, datorită mulţimii ucenicilor săi, Cuviosul va sta la originea unei mişcări isihaste, care s-a răspândit la mânăstirile şi schiturile din zonă. Prin harul lui Dumnezeu, el primise darul vindecărilor, al alungării demonilor şi al sfătuirilor şi alinărilor pentru cei ce se aflau în suferinţă.

S-a afirmat că Daniil Sihastrul ar fi condus, în ultimii ani ai vieţii sale, mânăstirea Voroneţ, în calitate de stareţ. Această teorie nu are un temei istoric sigur, deoarece în acea perioadă, conducătorul unei mânăstiri era menţionat cu titulatura de „egumen” şi nu cu aceea de „stareţ”. Este drept că unele documente ale sec. al XVI-lea vorbesc despre Cuvios ca fiind „sfântul stareţ”, dar această titulatură face referire mai degrabă la calitatea de părinte duhovnicesc al ucenicilor şi fraţilor din mânăstire. În plus este greu de crezut că la aceea vârstă a bătrâneţii ar fi primit „deşertăciunea” de care fugise la anii tinereţii.

Cuviosul a fost înmormântat în partea sudică a pronaosului bisericii mânăstirii Voroneţ. Mormântul său este acoperit de o lespede de gresie groasă, cu o inscripţie, care însă nu conţine însă nici o indicaţie în legătură cu data trecerii Sfântului la cele veşnice. Pentru identificarea înfăţişării exterioare şi a fizionomiei sale morale, putem cerceta câteva reprezentări ale Sfântului, care au fost descoperite de-a lungul vremii.

Mai întâi, este vorba despre fresca de pe faţada sudică a pridvorului bisericii mânăstirii Voroneţ, în care Daniil apare alături de mitropolitul Grigorie Roşca. Apoi, chipul Cuviosului apare într-un Tetraevanghel, dăruit mânăstirii Voroneţ, de mitropolitul Grigorie Roşca. Din studierea acestor două reprezentări ale Cuviosului putem trage concluzia că viaţa sihastrului a fost aşa de pilduitoare, încât în practica mânăstirească zilnică de la Voroneţ, el era cinstit ca sfânt, mai mult, ca ocrotitor şi hram al mânăstirii. De aceea, el va fi numit de timpuriu şi Daniil de la Voroneţ, sau Sfântul părinte Daniil cel Nou.

Este adevărat că prima parte a vieţii sale este învăluită de tradiţii şi legende generate, amplificate cu unele exagerări şi răspândite de adânca evlavie a dreptcredincioşilor, dar mărturiile istorice atestă, fără îndoială, că Daniil Sihastrul a fost un fiu ales al Bisericii, o flacără nestinsă a Ortodoxiei.

Cuviosul Nicodim de la Tismana (26 decembrie)

În ceata celor care prin faptă şi cuvânt au îmbogăţit spiritualitatea românească se numără şi Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, reprezentant de seamă al vechii noastre culturi bisericeşti din sec.  al XIV-lea şi începutul sec. al XV-lea, fiind unul din marii întemeietori de aşezăminte monahale şi povăţuitor duhovnicesc iscusit.

Era de neam valah, din sudul Dunării, fiind înrudit cu despotul sârb Lazăr şi cu domnitorul român Nicolae Alexandru Basarab. Se naşte în anul 1320 în satul Prislep din Serbia. Încă din fragedă tinereţe el a simţit o chemare spre monahism, şi ca urmare, pleacă în Sfântul Munte, pentru a-l sluji pe Hristos. Aici se va închinovia la mânăstirea Hilandar, şi va cunoaşte alţi tineri nevoitori, dintre care putem aminti pe Eftimie, viitorul patriarh de Târnovo, şi pe Ciprian, viitorul mitropolit al Kievului. Aici va învăţa limbile slavonă şi greacă, care îi vor fi de folos în dobândirea unei alese culturi teologice, care se va reflecta în preocupările lui de mai târziu.

Pentru calităţile sale deosebite, va fi hirotonit ieromonah, după care, la scurt timp, va fi ales egumen al mânăstirii Hilandar. tot datorită acestor calităţi ale sale, cneazul Lazăr al Serbiei îl va trimite să stingă conflictul ce izbucnise între Patriarhia de Constantinopol şi Biserica Sârbă, misiune ce va fi încununată de succes.

De la Athos, Cuviosul Nicodim va petrece o vreme lângă Vidin, în Bulgaria, întemeind acolo două mânăstiri. În anul 1364, Nicodim va în Ţara Românească, şi se va stabili pe malul râului Vodiţa, unde va întemeia o mânăstire, cu acelaşi nume, cu ajutorul domnitorilor valahi Vladislav I şi Radu Vodă. Sfinţirea acestei mânăstiri va avea loc în anul 1372 . Între anii 1377-1378, cu ajutorul domnitorilor Radu Vodă şi Dan I, Cuviosul va ctitori mânăstirea Tismana, pe valea pârâului cu acelaşi nume. Ambele mânăstiri vor trece sub oblăduirea domnitorului, devenind la rândul lor, un sprijin al suzeranităţii domneşti în faţa boierimii cu domenii autonome. Astfel, Cuviosul Nicodim nu este numai întemeietorul, ci şi reorganizatorul monahismului românesc. În special la Tismana, sub cârmuirea plină de har şi înţelepciune, Cuviosul a reuşit să confere mânăstirii o situaţie privilegiată: aceea de „samovlastie”, în urma acestui statut juridic şi canonic, comunitatea de aici avea dreptul de a-şi numi singură cârmuitorul. Totodată este de remarcat şi faptul că cele două mânăstiri ctitorite de Nicodim vor beneficia de un sistem unitar de conducere.

Către sfârşitul sec. al XIV-lea, împreună cu alţi ucenici, Cuviosul Nicodim va ctitori mânăstirea Vişina de pe Valea Jiului, iar în 1400, va ctitori mânăstirea Prislop.

Pe lângă calităţile sale de desăvârşit organizator al vieţii monahale din ţara noastră, Cuviosul Nicodim este recunoscut şi pentru aleasa sa cultură teologică. În acest sens stau mărturie corespondenţa sa cu ultimul patriarh al Târnovei, Sfântul Eftimie, cât şi vestitul Tetraevanghel, capodoperă de caligrafie, copiat în anul 1404-1405, în limba slavă bisericească, de redacţie sârbă, din care astăzi se mai păstrează ferecătura de argint a acestuia, în Muzeul de Artă al României.  Se remarcă aici, frontispiciile fiecărei Evanghelii, ca şi ferecătura manuscrisului, care prezintă pe cele două feţe ale sale Răstignirea şi Învierea.

Ajuns la bătrâneţe, Cuviosul a lăsat conducerea celor două mânăstiri în grija unui ucenic, şi se va retrage într-o peşteră din apropierea mânăstirii Tismana, petrecând în post aspru, privegheri şi rugăciuni. Datorită asprimii vieţii sale, a rugăciunii neîncetate, se va face purtător de har şi adevărat făcător de minuni, fiind vestit în popor pentru vindecările miraculoase (cronicile vremii relatează cum el a vindecat-o de epilepsie pe fiica regelui Sigismund al Ungariei).

În ziua de 26 decembrie 1406 va trece la cele veşnice, iar trupul său, descoperit neputrezit, va fi aşezat într-o raclă şi depus în biserica mânăstirii Tismana, ctitoria sa. Din nefericire, printr-un concurs de împrejurări nefaste, moaştele sale au fost ascunse de un egumen al mânăstirii, şi n-au mai putut fi găsite. Astfel, nu s-au păstrat decât un deget şi crucea de plumb pe care Sfântul o purtase în timpul vieţii.

În anul 1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât generalizarea cultului Sfântului Nicodim de la Tismana în toată ţara. Evlavia pe care acest neobosit râvnitor de la Tismana a inspirat-o credincioşilor din Biserica noastră o arată paraclisul şi câteva acatiste care îl cinstesc după cuviinţă.

Sfântul Mucenic Hermes (31 decembrie)

 Sfântul Mucenic Hermes  a slujit cu smerenie şi adâncă evlavie lui Hristos în biserica cetăţii Bononia, fiind exorcist. El se învrednicise de acest dar de la Hristos, şi ca atare avea un mare rol în pregătirea celor care doreau să primească botezul creştin, citind rugăciunile de lepădare şi alungare a duhurilor celor rele din trupurile şi sufletele lor.

Neînfricoşându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor şi slujitorilor lui Hristos, luate de împăratul Diocleţian, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniţi de duhurile rele, şi prin harul divin şi puterea rugăciunii, le alunga şi-i tămăduia pe aceştia. Hermes va arăta prigonitorilor Bisericii folosul slujirii sale în biserică şi va primi cu bucurie şi curaj sfârşitul mucenicesc al vieţii sale pământeşti, atunci când călăii păgâni i-au tăiat capul, în  ziua de 31 decembrie.

Astfel, Mucenicul lui Hristos, Hermes s-a dovedit a fi vrednic de cinstire de-a lungul veacurilor, nu numai în cetatea sa, ci şi în cea apropiată, Rataria, şi oriunde trăiau suflete creştine, ce căutau mântuirea cu ajutorul confraţilor, ce se rugau din cer pentru ei.

Sf. Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului (31 decembrie) 

În mijlocul poporului român au odrăslit şi mulţi oameni de seamă care şi-au pus toate puterile de muncă în slujba altor Biserici şi popoare, aducându-şi o contribuţie preţioasă la renaşterea lor culturală, politică sau bisericească. Între aceştia se situează la loc de cinste şi Petru Movilă, mitropolitul Kievului, a cărui personalitate a dominat întreaga viaţă bisericească şi naţională a Ucrainei ortodoxe în prima jumătate a sec.  al XVII-lea.

S-a născut la Suceava, probabil în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Ţara românească, şi al soţiei acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. tatăl său a avut ca fraţi pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 şi pe Gheorghe, viitorul mitropolit.

După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama şi cu fraţii săi în Ţara Românească, după care se vor aşeza definitiv în Polonia. Învăţătura şi-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita şcoală a „Frăţiei” ortodoxe din Kiev şi la Academia Zamoiska din Zemosč, unde va învăţa limbile latină, greacă, slavonă şi polonă, la care se adăugau şi celelalte discipline studiate: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, a trebuit să înveţe şi mânuirea armelor, luând parte şi la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Ţuţora şi Hotin.

datorită unei chemări lăuntrice, dar şi sub înrâurirea stareţului mânăstirii Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti duhovniceşte la moşia sa din Rubiejovka, unde a zidit şi o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mânăstirii, la vârsta de 31 de ani.  Situaţia ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii lituane, bieloruse şi ucrainiene, care era, în mare parte, ortodoxă. Însă, prin activitatea sa depusă timp de 5 ani ca egumen, Petru Movilă a reuşit să ridice prestigiul cultural şi bisericesc al mânăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea şi înfrumuseţarea mânăstirilor şi a peşterilor în care se găseau moaşte de sfinţi şi a continuat activitatea tipografică a înaintaşilor săi, dând la lumină mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură.

În anul 1631 a pus bazele unui colegiu în Lavră, din care se va dezvolta vestita Academie duhovnicească de la Kiev, iar în 1632, prin alegerea şi înscăunarea lui Wladislav IV (1632-1648) ca rege al Poloniei, a reuşit să recâştige libertatea de cult a Ortodoxiei în regatul polonez, recunoaşterea legală a Mitropoliei ortodoxe a Kievului, dreptul Bisericii Ortodoxe de a avea biserici, tipografii şi spitale, restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev, care fuseseră răpite de uniţi.

La 2 martie 1631, mitropolitul Kievului, Ion Boreţki a trecut la cele veşnice, şi ca urmare a alegerilor, Petru Movilă va fi numit mitropolit „al Kievului, Haliciului şi a toată Rusia”, alegere recunoscută de Wladislav IV şi întărită de Patriarhul ecumenic Chiril Lucaris. La 28 aprilie 1633 va fi hirotonit arhiereu, în catedrala cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Lvov. În acest fel, rodnica sa activitate începută ca egumen al Lavrei Pecerska va fi continuată cu şi mai mare însufleţire. În latura gospodărească remarcăm refacerea şi înfrumuseţarea unor biserici şi mânăstiri din Kiev, printre care catedrala mitropolitană Sfânta Sofia şi mânăstirile aferente acesteia, precum şi biserica principală a mânăstirii Pecerska. În afară de acestea, a ridicat şi câteva spitale şi azile şi a pus bazele unei noi frăţii ortodoxe, şi a luat măsuri pentru întărirea disciplinei clericale şi monahale.

În chip deosebit însă trebuie subliniată activitatea culturală a mitropolitului Petru Movilă, care a purtat o permanentă grijă faţă de colegiul său din Kiev, considerată cel mai vechi aşezământ de învăţământ superior la slavii ortodocşi, după model căreia se va organiza, în 1640, o şcoală la mânăstirea Trei Ierarhi, de către domnitorul Vasile Lupu. Sub aspect tipografic, se cunosc aproximativ 50 de tipărituri îngrijite de mitropolitul Petru Movilă, unele dintre ele fiind lucrate de el însuşi. Aceste lucrări se pot împărţi în 3 categorii: de slujbă, de evlavie şi zidire sufletească, şi de apărare a ortodoxiei. Dar cea mai însemnată carte a lui Petru Movilă rămâne Evhologhionul sau Molitfelnicul(Trebnicul), cu peste 1500 de pagini şi 126 de slujbe, tipărit în 1646 la Lavra Pecerska. Mai putem menţiona ca făcând parte dintre lucrările sale şi lucrarea Evanghelia învăţătoare sau Cazania, tradusă din greceşte şi tipărită la Kiev în 1637, precum şi Nomocanonul, o lucrare canonico-juridică apărută în 1629.

Ca expresie a dragostei sale faţă de neamul din care făcea parte, pe frontispiciul multora din tipărituri se găsea stema Movileştilor sau a celor două ţări române în care domnise ai săi, iar el însuşi se intitula adesea „fiu de neam moldovean” sau „fiu al voievodului Ţării Moldovei”.

Dar dintre toate se distinge prin importanţa ei, lucrarea Mărturisirea Ortodoxă (Pravoslavnica Mărturisire), care a apărut ca urmare a nevoii de învăţătură ortodoxă, cât şi din pricina apariţiei unei mărturisiri de credinţă calvinizante, pusă în seama patriarhului ecumenic Chiril Lucaris. Această lucrare a fost întocmită în limba latină sub titlulExpositio fidei Ecclesiaae Rusiae minoris, şi cuprindea 261 de întrebări şi răspunsuri, împărţite după cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Deoarece la lucrările Sinodului întrunit între 8 şi 18 septembrie 1640 la Kiev nu s-au putut pune de acord membrii participanţi asupra a două puncte din această lucrare, care stipulau existenţa purgatoriului şi momentul epiclezei, s-a ajuns la ideea convocării unui alt Sinod, cu participarea delegaţiilor mai multor Biserici Ortodoxe surori. Cum acest Sinod nu se putea ţine nici la Constantinopol, care era stăpânit de turci, şi nici la Kiev, aflat sub stăpânirea polonilor catolici, mitropolitul Petru Movilă s-a gândit că Moldova, ţara sa natală, ar fi un loc potrivit pentru convocarea acestui Sinod. Astfel, între 15 septembrie şi 27 octombrie 1642, la Iaşi s-au ţinut lucrările acestui Sinod, care avea ca drept scop cercetarea Mărturisirii ortodoxe a mitropolitului Petru Movilă. Cele două puncte care conţineau influenţe catolice au fost îndreptate, astfel că la data de 30 octombrieMărturisirea, tradusă în greceşte, a fost transmisă Sinodului patriarhal din Constantinopol, care în martie 1643 a aprobat ca traducerea greacă a acestei Mărturisiri, să devinăMărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a Răsăritului. Astfel, lucrarea învăţatului mitropolit de neam român devenea a treia mărturisire de credinţă a Bisericii ortodoxe, după Simbolul credinţei şi Dogmatica Sf.  Ioan Damaschin. După 1667, această Mărturisire va fi tradusă în mai multe limbi şi tipărită în numeroase ediţii, fiind cercetată şi apreciată de numeroşi teologi, din toate timpurile şi toate confesiunile, mult timp fiind folosită şi ca manual în şcolile teologice din Rusia, ţările române sau alte părţi. De aceea, pe bună dreptate, marele istoric şi dogmatist Macarie Bulgakov socotea pe Petru Movilă drept „părintele teologiei ortodoxe moderne”, iar profesorul Alexandru Elian remarca faptul că ”opera lui Movilă şi-a câştigat un loc neatins de nici o altă lucrare similară din cadrul teologiei simbolice ortodoxe”. În acest fel putem considera că Petru Movilă a fost un mare dar duhovnicesc făcut de poporul român Bisericii ucraino-bieloruse, dar şi Ortodoxiei întregi.

După o păstorire de 13 ani, mitropolitul Petru Movilă a trecut la cele veşnice, în ziua de 1 ianuarie 1647, fiind îngropat în biserica cea mare a mânăstirii Pecerska. prin testamentul său, averea sa fost lăsată Colegiului de la Kiev şi catedralei Sfintei Sofia şi mânăstirii Pecerska, pentru refacerea lor şi pentru azilul de bătrâni.

În anul 19995, pe data de 27 iulie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina a trecut în rândul sfinţilor pe marele ierarh român, ca dată de prăznuire fiind stabilită ziua de 31 decembrie.

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, E.I.B.M.B.O.R, 1994

Pr. Prof. Dr. Vasile Sibiescu, Sfântul Mucenic Hermes, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit.

Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniţă, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.299.

 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol I, Bucureşti, 1980, p. 288.

 † Nestor Vornicescu-Severineanul, Cuviosul Nicodim de la Tismana, ctitor de sfinte locaşuri, în M. O. , XXVIII (1976), nr. 11-12, p. 925.

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 

manual pentru seminariile teologice, Galaţi, 1996.

† Gherasim, episcopul Râmnicului şi Argeşului, Sfânta Muceniţă Filofteia „de la Argeş”, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.281.