La începutul sec. al IV-lea, păstorea la Smirnum (azi Mitroviţa), reşedinţa provinciei romane Pannonia inferior, un episcop cu numele de Irineu. Acesta era tânăr, având familie şi copii de vârstă fragedă.
Datorită edictelor potrivnice credinţei creştine, în acea perioadă a început cea mai grea persecuţie cunoscută până atunci în Imperiul Roman. Astfel, printre cei arestaţi s-a aflat şi tânărul episcop Irineu. El a fost dus la judecată în faţa guvernatorului provinciei, pe nume Probus, care i-a poruncit Sfântului să se supună poruncilor împărăteşti şi să jertfească zeilor, lepădându-se de creştinism. Sfântul s-a împotrivit şi ca atare a fost ameninţat cu chinuri groaznice. Văzând aceasta, părinţii soţia şi copii Sfântului au început să se roage de el, ca să dea ascultare poruncii guvernatorului, plângând tinereţea şi frumuseţea lui. Dar Sfântul Irineu, cuprins de dragostea lui Hristos n-a răspuns rugăminţilor rudelor, ci le-a amintit că cel ce se va lepăda de Hristos, va fi şi el lepădat de Acesta.
Văzând că nu poate convinge pe tânărul episcop să se lepede de credinţa sa, Probus a poruncit ca acesta să fie aruncat în închisoare.
După un oarecare timp, guvernatorul l-a adus iarăşi la judecată pe Sfântul Irineu, insistând ca acesta să jertfească zeilor, pentru a fi cruţat de la alte chinuri. Acesta însă s-a arătat iarăşi neclintit în credinţă, ceea ce l-a înfuriat şi mai tare pe Probus, care a poruncit ca Sfântul să fie bătut cu vergi. În timpul îndeplinirii acestei crude torturi, Sfântul Irineu nu înceta să-l mărturisească pe Hristos, ca fiind Cel ce-l întăreşte în necazuri, şi căruia nu va înceta niciodată să-i slujească. Văzând acestea, Probus l-a ameninţat cu moartea, dar Sfântul, netemându-se de o asemenea pedeapsă, arătând că prin acesta se va învrednici de cămările cereşti ale Mântuitorului tuturor.
Vrând totuşi să-l determine să se lepede de credinţa creştină, Probus l-a întrebat pe tânărul episcop dacă acesta are familie şi copii, şi dacă nu îi este milă de ei. Sfântul Irineu a răspuns însă că are familie şi copii şi că îi iubeşte, dar că mai presus de aceştia, el iubeşte pe Cel care a spus că „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de mine; cel ce iubeşte mai mult pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”(Matei 10, 37). Astfel, Sfântul Irineu, luând aminte spre cer la Dumnezeu, dispreţuind amăgirile lumeşti, mărturisea că el nu cunoaşte şi nu are nici un părinte , afară de Dumnezeu.
În cele din urmă, mânios, Probus, văzând că nu-l poate convinge pe Sfânt să se lepede de Hristos, a poruncit ca să i se taie acestuia capul cu sabia, iar trupul să fie aruncat în râul Sava. Astfel, în anul 304, Sfântul Irineu a primit moartea ca pe o biruinţă asupra morţii, mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit de acest mare dar.
Pr. prof. Dr. Ioan I. Rămureanu, Sf. martir Irineu, episcopul, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.144.
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie)
S-a născut în data de 7 octombrie 1787, în Bucureşti, în suburbia Sântul Visarion, uliţa Lefterescu. Părinţii săi erau de condiţie mijlocie, pe nume Antonie şi Floarea Antonescu. Din Botez, pruncul a primit numele de Constantin, naşă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soţia Banului Barbu Văcărescu şi mama poetului Enăchiţă Văcărescu. Mai târziu, mama Sfântului ierarh se va călugări la mânăstirea Pasărea, devenind schimonahia Filofteia, mutându-se la Domnul în data de 8 noiembrie 1833.
Constantin a fost astfel de mic crescut într-un mediu creştin, sub ochiul veghetor al unei mame evlavioase şi iubitoare de copii, în cinstirea şi dragostea de Dumnezeu şi de oameni. La vârsta potrivită, el a fost dat de către părinţi la şcolile române ce se aflau atunci în Bucureşti, unde a învăţat şi limba greacă.[2]
Urmând unei chemări lăuntrice, tânărul Constantin îşi va lăsa casa şi părinţii şi va intra, la vârsta de 20 de ani, ca frate la mânăstirea Cernica. Aici era fusese dus de mic de mama sa, care preţuia în mod deosebit pe stareţul Gheorghe şi ucenicii săi. La intrarea în mânăstire, Constantin va fi primit de stareţul Timotei, care l-a încredinţat spre ascultare încercatului duhovnic Pimen. În scurt timp, el va câştiga iubirea şi admiraţia călugărilor, prin virtuţile sale duhovniceşti.
La data de 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin va fi tuns călugăr, sub numele de Calinic, iar după o lună va fi hirotonit ierodiacon în biserica Sfântul Nicolae de la cernica de către mitropolitul cărturar bulgar Sofronie al Vraţei, care era atunci refugiat la Bucureşti. Astfel, tânărul ierodiacon a adăugat nevoinţe peste nevoinţe, încât se spunea despre el că nu dormea întins pe pat, ci aţipea puţin, aşezat rezemat cu mâinile pe un scaun, îmbrăcat şi cu mijlocul încins cu o curea lată.
În 1812, împreună cu duhovnicul său, Pimen, Sfântul Calinic a fost trimis în Moldova pentru strângerea de ajutoare în vederea reparării bisericii Sfântul Nicolae, care se stricase la cutremurul din 1802. Cu acest prilej el a putut cerceta mânăstirile care aveau rânduiala Cuviosului Paisie. La scurtă vreme după aceasta, duhovnicul său va pleca la Athos, iar Sfântul Calinic va rămâne sub îndrumarea Părintelui Dorotei.
În anul 1813, când mulţi preoţi muriseră de ciumă, Sfântul Calinic a fost hirotonit preot, împotriva voinţei lui, în biserica din mahalaua Batiştei, şi a primit sarcina de a fi duhovnicul şi marele ecleziarh al mânăstirii Cernica.[3] În calitatea sa de duhovnic el era cercetat pentru sfat şi mângâiere de mai toţi părinţii şi fraţii, dar şi de lume din afara mânăstirii, chiar şi mitropolitul de la acea dată, Nectarie. În acest fel, deşi tânăr, Sfântul Calinic ajunsese, de fapt, cârmuitor peste mănăstire şi povăţuitor sufletesc al vieţuitorilor ei, deoarece bătrânul stareţ, Dorotei, îi încredinţase conducerea tuturor treburilor mânăstirii.
Îmbătrânind, stareţul Dorotei dorea să-l lase în locul său pe Pimen. De aceea îl va trimite pe Sfântul Calinic la Athos, împreună cu un alt monah, Dionisie, care cunoştea limba turcă, pentru a-l aduce pe Pimen la Cernica. Obştea mânăstirii însă nu l-a privit cu ochi buni pe Pimen, deoarece silise pe călugări la o viaţă prea aspră. În această situaţie, a trebuit să se facă alegere de stareţ, iar întreaga obşte l-a ales pe Calinic. Astfel, la o vârstă de nici 30 de ani, în 1818, la numai 11 ani de la intrarea în mânăstire, Sfântul Calinic va deveni stareţul marii mânăstiri bucureştene, având asupra sa o grea povară de purtat. Însă el s-a dovedit a fi nu numai un bun povăţuitor sufletesc, ci şi un neîntrecut organizator, deoarece în mai puţin de doi ani a reuşit să ducă la bun sfârşit lucrările de restaurare şi pictură ale bisericii Sfântul Nicolae, din ostrovul cel mare de la Cernica, înzestrând-o cu toate cele de trebuinţă. Pentru aceste mari calităţi ale sale, mitropolitul Dionisie Lupu îl va cinsti pe Sfântul Calinic, în 9 aprilie 1820, cu vrednicia de arhimandrit.
Cum conducerea mânăstirii punea diferite probleme, Sfântul Calinic a încercat de la început să impună ordine şi disciplină duhovnicească, alcătuind în scris povăţuiri clare şi cuprinzătoare; totodată el s-a îngrijit de înfiinţarea unei biblioteci, care să cuprindă cele mai însemnate cărţi de cultură teologică şi zidire sufletească, iniţiind un curent cărturăresc printre monahii cernicani. Dar cea mai însemnată lucrare a sa a fost zidirea bisericii cu hramul Sfântului Gheorghe-Purtătorul de Biruinţă, între anii 1831-1832, refăcută tot de Sfântul Calinic în anul 1838, în urma cutremurului de atunci. În 1846, neobositul stareţ a început să construiască biserica mânăstirii Pasărea, iar un an mai târziu aceasta va fi sfinţită. Tot prin grija lui s-a mai ctitorit şi mânăstirea Ghighiu, da lângă Ploieşti. Astfel, Sfântul Calinic dădea dovadă şi de o rară măiestrie de constructor, el singur întocmind planurile bisericilor pe care le construia. Oriunde ajungea, în jurul lui răsăreau cu repeziciune biserici şi mânăstiri, astfel că timp de 31 de ani, cât a condus mânăstirea Cernica, a făcut din aceasta un colţ de Rai, o mică grădină a Maicii Domnului, strălucind de lumină şi pace, de rugăciune în smerenie şi în muncă, de milostenie. Ucenicii săi mărturiseau că Sfântul era înzestrat cu daruri divine, spunând despre acesta că era capabil să desluşească cu uşurinţă gândurile oamenilor şi că nu era cu putinţă să fie minţit. De aceea, mânăstirea Cernica va deveni treptat o şcoală model a întregului monahism românesc, iar Sfântul Calinic cel care a dezvoltat în gradul suprem cele trei însuşiri ale spiritualităţii cernicane: ascetismul, milostenia şi preocuparea practic-gospodărească.[4]
Activitatea de realizări pe plan administrativ nu a exclus viaţa lui de taină, de trăire în Hristos, prin posturi, privegheri şi îndelungi osteneli. Adeseori el postea aproape de limita puterilor omeneşti, iar chiar şi după alegerea sa de episcop, el a continuat să poarte aceeaşi haină groasă de şiac, postind şi priveghind ca şi înainte. Pe lângă darul citirii în sufletele şi gândurile oamenilor, Sfântul Calinic primise şi harisma dumnezeiască a facerii de minuni. În 1821, cu puterea rugăciuni, el a izbăvit obştea mânăstirii şi mulţimea de bucureşteni ce se refugiaseră acolo, de furia turcilor, care înconjuraseră mânăstirea şi erau hotărâţi să omoare pe toţi cei de acolo. Tot Sfântul Calinic a tămăduit o femeie stăpânită de un duh necurat, iar citind rugăciunile de dezlegare din slujba înmormântării, la căpătâiul unui mort rămas neputrezit, trupul acestuia s-a prefăcut în ţărână. meşterul Costache, care a lucrat la clădirea catedralei din Râmnic, istoriseşte cum Sfântul l-a tămăduit pe fiul său, bolnav de epilepsie.
Toate acestea însă au determinat pe unii ambiţioşi să încerce omorârea Sfântului, prin otrăvire. Dar, cu puterea Sfântului Duh, a rămas nevătămat, fiind chemat de Dumnezeu pentru a păstori episcopia de la Râmnic, ceea ce s-a şi întâmplat la 15 septembrie 1850, la vârsta de 63 de ani. La 26 octombrie 1850 va fi hirotonit arhiereu, după care se va despărţi cu greu de Cernica, luând cu sine totuşi, câţiva monahi, ca să-i slujească în eparhie, printre care şi ucenicii săi apropiaţi, fraţii Orest şi Anastasie Baldovin.
Sosind la Craiova, unde se mutase scaunul episcopiei din pricina incendiului de la Râmnic, din primăvara lui 1847, el a căutat să-şi cunoască eparhia sa, prin dese vizite canonice. În urma acestora, Sfântul a văzut starea jalnică în care se afla eparhia, şi de aceea a căutat să ia imediat măsurile necesare pentru întărirea vieţii bisericeşti de aici. Astfel, va redeschide Seminarul teologic de la Râmnic concomitent cu refacerea catedralei episcopale de la Râmnic, distrusă în urma incendiului, pe care o va termina în 1856. O altă mare realizare a vestitului ierarh o va reprezenta schitul Frăsinei, construit în 1763 şi văduvit de petrecerea monahilor. În 1863, Sfântul Calinic va construi acolo o nouă biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, precum şi chilii şi clopotniţă. În vieţuirea acestui schit, Sfântul va introduce rânduiala atonită, şi este celebru „blestemul” pe care acesta l-a făcut cu privire la hotarele acestui schit, ca nici o femeie să nu calce acolo. De altfel , el va vindeca pe fiica unui sătean al Frăsineiului, deoarece aceasta se îmbolnăvise pentru că trecuse din greşeală hotarul schitului, alergând după un animal.
Pentru ca bisericile să aibă cărţile necesare pentru cult şi pentru pregătirea clerului, Sfântul Calinic va înfiinţa, cu mijloace proprii tipografia „Kallinik Rîmnik”, care va începe să lucreze din 1861. La această tipografie, printre alte lucrări, va apare şi marea lucrare a epocii, colecţia de Minee, precum şi Tipicul bisericesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet şi Învăţătură pentru duhovnici. O importantă lucrare tipărită aici, şi care are ca autor pe Sfântul Calinic este şi Pravila mânăstirească, pravilă după care s-a condus obştea mânăstirii Cernica şi a schitului de la Frăsinei. Astfel, prin înfiinţarea acestei tipografii, Sfântul Calinic va reînvia trecutul de glorie culturală şi artistică a înaintaşilor săi, episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie şi Filaret, fiind apreciat de personalităţile vremii, ca patriarhul Chiril al Ierusalimului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ţarul Rusiei, Nicolae I, care îi va şi acorda, în ianuarie 1854, Crucea Sfântul Vladimir, clasa a 3-a.
Anii bătrâneţii începuseră să-i bată pe umeri însă, drept pentru care, la 18 septembrie 1857, Sfântul Calinic îşi va scrie testamentul (diata), care îi oglindeşte întreaga viaţă ca fiind o sfântă dăruire în smerenie, întru dragostea ui Dumnezeu şi a semenilor. Suferind de dureri de cap, pe care le căpătase din cauza efortului ascetic extraordinar, precum si de dureri de stomac, el va pleca din scaunul de la Râmnic, la 24 mai 1867, fără să primească aprobare pentru aceasta, la Cernica, de care rămăsese legat tot timpul, şi pe care nu o va mai părăsi niciodată. Din respect pentru Sfântul Calinic, guvernul nu i-a retras titulatura, astfel că el a rămas până la sfârşitul zilelor tot în funcţia de episcop titular al Râmnicului.
Ştiindu-şi sfârşitul apropiat, în Joia Mare, la 28 martie 1868, Sfântul a chemat la sine 7 preoţi care i-au slujit Sf. Maslu, iar în ziua de Paşti s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. In zorii zilei de joi, 11 aprilie, după ce un preot îi citise Utrenia, s-a făcut sănătos definitiv, s-a sculat şi s-a îmbrăcat cu toate hainele de îngropare, i-a binecuvântat pe cei de faţă, şi şi-a dat duhul în mâinile Domnului, rezemat cu capul pe pieptul părintelui Ghermano. Înmormântarea a avut loc sâmbătă, 13 aprilie 1868, la care a participat mitropolitul primat al României, Nifon, împreună cu un numeros sobor de ierarhi şi preoţi, însoţiţi fiind de un numeros public, sosit din împrejurimi. Sfântul Calinic a fost îngropat în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa.
Pentru curăţia vieţii sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca să fie trecut în rândurile sfinţilor. Festivităţile proclamării solemne a canonizării au avut loc tot la Cernica în zilele de 21 şi 23 octombrie 1955, când tot atunci au fost dezgropate şi moaştele sale, care au fost aşezate într-o raclă şi păstrate până azi în biserica ctitorită de el. Prăznuirea a fost fixată la data trecerii sale către Domnul, 11 aprilie, iar tot atunci au fost alcătuite şi slujbele de pomenire ale Sfântului, precum şi viaţa sa şi felul zugrăvirii chipului său. [5]
Prin faptele sale, Sfântul Calinic a strălucit ca o stea luminoasă pe firmamentul întregii Biserici Ortodoxe Ecumenice, fiind şi o podoabă aleasă a Bisericii Româneşti şi un ocrotitor puternic al poporului român. De aceea şi Însuşi Dumnezeu l-a proslăvit, dăruind sfintelor sale moaşte puterea săvârşirii de minuni.
[1] Pr. Prof. Ion Ionescu, „Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul”, în vol.„Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.520.
[2] Pr. Prof. Ene Branişte, Aspecte şi momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, în G. B. , XXVIII (1969), nr 1-2, p. 69.
[3] Ibidem, p. 70-71.
[4] Pr. Prof. D. Stănioae, Predică rostită la 24 octombrie 1955, cu ocazia canonizării Sfântului ierarh Calinic, la mânăstirea Cernica, în B. O. R. LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1164.
[5] Vezi B. O. R. , LXXIII, (1955), nr. 11-12, p. 1137-1172.
Sfântul Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie)
Sf. Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie) [1]
Sfântul Sava de la Buzău este cunoscut şi sub numele de Sava Gotul, deoarece, în actul său martiric se arată că el era socotit „got de neam”, în vremea aceea Dacia fiind stăpânită de goţii migratori. Se ştie că scriitorii antici, referindu-se la populaţia autohtonă daco-romană, aveau obiceiul să menţioneze popoarele care deţineau puterea militară şi politică, şi nu pe băştinaşii supuşi. De aceea Dacia era uneori numită Gothia, după populaţia migratoare dominantă.
Sfântul Sava s-a născut pe la anul 334 într-un sat din zona Buzăului, nu departe de râul Mousaios (Buzăul de astăzi). Cei ce l-au cunoscut spun că încă din copilărie s-a arătat râvnitor în credinţa creştină, aceasta probabil datorită şi faptului că părinţii săi erau creştini.[2] Totodată se menţionează faptul că era un om drept în credinţă, blând, smerit, cucernic, gata spre ascultare, liniştit şi negrabnic la cuvânt.
Îndrumătorul său duhovnicesc era preotul Sansalas, din satul respectiv. În acelaşi timp, evlaviosul Sava era apropiat sufleteşte şi de preotul Gutticas, care păstorea într-o cetate apropiată. Prin aceşti slujitori şi prin legătura neîntreruptă cu poporul dreptcredincios, prin post şi rugăciune, tânărul Sava şi-a sporit evlavia, blândeţea, smerenia, iubirea de adevăr şi statornicia în credinţa ortodoxă.
Prin anii 369-372, regele got Atanaric va dezlănţui o cumplită prigoană asupra creştinilor. În apropierea Sfintelor Paşti ale anului 372, Sfântul Sava ştiind că preotul său, Sansalas era plecat din sat, s-a hotărât să meargă în parohia în care slujea Gutticas, pentru a prăznui Învierea acolo. Pe când mergea pe cale însă, după cum spune actul său martiric, i s-a arătat un bărbat foarte mare şi luminos la înfăţişare care i-a spus să meargă la preotul Sansalas, care se reîntorsese în sat, fără ca tânărul Sava să ştie. Nevrând să se supună, din senin s-a iscat un nor mare de zăpadă care l-a determinat pe acesta să se întoarcă în sat. În a treia noapte a Sfintelor Paşti, în sat a năvălit Atharid, fiul dregătorului got Rotheseu, care i-au legat atât pe preotul Sansalas, cât şi pe tânărul Sava (pe acesta din urmă aşa gol cum fusese găsit în patul în care dormea) şi i-a purtat prin văi împădurite care fuseseră arse de curând, prin cioturi ascuţite, biciuindu-i. Făcându-se ziuă, prigonitorii au văzut însă că pe trupul Sfântului Sava nu se afla nici un semn de vătămare, de aceea s-au înfuriat şi mai tare l-au răstignit pe două osii şi l-au trântit la pământ, lăsându-l să se chinuiască apropae toată ziua şi noaptea ce au urmat. Spre dimineaţă. o femeie ce trecea pe acolo l-a dezlegat, dar el a continuat să rămână în locul acela, netemându-se de ceea ce avea să urmeze. Când Atharid a aflat de aceasta, a poruncit ca Sfântul să fie legat cu mâinile de o grindă, după care a adus la el mâncăruri jertfite idolilor, din care l-au obligat să mănânce. Însă Sfântul a spus că acele mâncăruri sunt spurcate, ca şi cel ce le-a trimis, mărturisindu-l pe Hristos ca fiind singurul Stăpân şi Domn. Auzind aceste, unul din slujitori a aruncat în pieptul Sfântului un drug de fier ascuţit, dar Sfântul a rămas nevătămat, prin credinţa şi darul lui Dumnezeu. Auzind toate acestea, Atharid a poruncit ca preotul Sansalas să rămână legat, iar Sfântul Sava să fie aruncat în râul Mousaios. Când au ajuns însă pe malul râului, slujitorii înfricoşaţi de minunile care le văzuseră, voiau să-l lase pa Sfânt să fugă, dar acesta s-a împotrivit, rugându-i să împlinească porunca până la capăt. Atunci, slujitorii i-au pus peste gât un lemn, şi aşa l-au aruncat în apă. Astfel s-a săvârşit din această viaţă, prin lemn şi prin apă, Sfântul Sava, la vârsta de 38 de ani. După ce l-au înecat, ucigaşii i-au scos afară din apă trupul, pe care însă l-au lăsat neîngropat, şi au plecat. Trupul său a fost găsit nevătămat de fraţii creştini şi îngropat cu cinstea cuvenită, într-un loc tainic, ştiut numai de ei.
La cererea Sfântului Vasile cel Mare, guvernatorul provinciei Sciţia, Iulius Soarnus, a trimis bărbaţi vrednici de încredere pentru a ridica moaştele Sfântului Sava şi a le duce în Capadocia. Într-o epistolă din anul 374, Sfântul Vasile cel Mare confirmă primirea nepreţiosului dar, mulţumind totodată pentru ajutorul acordat. Aceste sfinte moaşte au fost însoţite şi de o scrisoare a episcopului Tomisului de la acea dată, Bretanion, în care se descrie martiriul Sfântului Sava.
[1] †Epifanie, Sfântul Mucenic Sava, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.194.
[2] Martiriul Sf. Sava Gotul, în Actele martirice, Bucureşti, 1982, p. 319 ş. u.
Sfântul Teotim, episcopul Tomisului (20 aprilie)
În calendarul tomitan, acest sfânt era prăznuit la 20 aprilie pentru „sfinţenia şi minunile sale” şa cum ne spune şi Acta Sanctorum, ceea ce înseamnă că el s-a distins atât de mult prin credinţă şi fapte deosebite, încât a fost socotit demn de a fi înscris între sfinţii locali.
Despre naşterea lui nu avem date certe, dar se cunoaşte cu certitudine că şi-a desfăşurat activitatea la sfârşitul sec. al IV-lea şi începutul sec. al V-lea,[2]fiind contemporan cu unii dintre Sfinţii Părinţi, cum ar fi Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigorie de Nazianz. etc. Fer. Ieronim vorbeşte elogios despre activitatea scriitoricească a acestui sfânt, în cartea sa „De viris ilustribus”, de unde deducem că la acea vreme era deja un om în floarea vârstei.
Sozomen, istoricul bisericesc, spune despre Teotim că era de neam scit, adică locuitor al Dobrogei, şi că acesta purta părul lung, semn că el se ocupa cu „filosofia monastica” (deci cu viaţa monahală). Viaţa lui era modestă şi cumpătată, iar virtuţile şi înţelepciunea sa l-au făcut cunoscut chiar şi în rândul barbarilor huni din regiunea Dunării, care îl socoteau pe Teotim „zeul romanilor”. Acesta a încercat să-i câştige pentru credinţa creştină, arătându-se ospitalier şi făcându-le daruri. barbarii au crezut însă că Teotim era bogat şi de acea au plănuit ca să-l ia prizonier. În această împrejurare se va arăta darul facerii de minuni al Sfântului, căci braţul celui ce a voit să arunce asupra Sfântului laţul pregătit, a rămas înţepenit în aer, fiind nevoie de rugăciunea Sfântului pentru a-l elibera pe barbar de înţepenire.
Un alt scriitor creştin, Socrate, spunea despre Sfântul Teotim că „era cunoscut de toţi - împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari – pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”[3]
Sfântul Teotim a fost ales Episcop al Tomisului în jurul anilor 380-395, după moartea înaintaşului său, episcopul Gherontie. În această calitate. el a participat în anul 400 la un sinod local de la Constantinopol, sinod care a condamnat erezia lui Antoin al Efesului. Acest sinod fusese convocat de Sf. Ioan Hrisistom, cu care Teotim era în relaţii de bună prietenie, deoarece în anul 399 Sf. Ioan va trimite misionari pentru creştinarea „sciţilor nomazi de la Istru”, probabil la rugămintea Sf. Teotim. Dovada faptului că Teotim se bucura, atât el cât şi scaunul său episcopal, de stimă din partea celorlalţi episcopi prezenţi la acest sinod este şi faptul că în lista celor care semnează documentele sinodului, el este menţionat pe primul loc.
În anul 403, Sf. Teotim va fi prezent iarăşi în capitala Imperiului Bizantin, cu prilejul dezbaterilor asupra operei lui Origen. Acum, Sfântul Teotim îl va apăra pe Sf. Ioan Hrisostom în conflictul pe care acesta îl avea cu Sf. Epifanie la Ciprului, pe baza scrierilor origeniste. Sf. Ioan avea o atitudine de rezervă faţă de condamnarea scrierilor origeniste, iar Sf. Epifanie dorea condamnarea lui Origen ca eretic, dar de aici nu trebuie să deducem că şi Sf. Ioan Hrisostom, şi prietenul său, Teotim, erau eretici origenişti. Este de presupus că Teotim, ca si Sf. Ioan Hrisostom, au apreciat ceea ce a fost pozitiv în opera lui Origen.
Despre activitatea literară a Sf. Teotim nu cunoaştem prea multe date. Istoricii timpului spun doar că el a publicat în formă de dialog şi fraze scurte (Fer. Ieronim) şi că a scris unele omilii la textele evanghelice (Sf. Ioan Damaschin, în opera Sfintele paralele, în care citează câteva din aceste texte omiletice). Din aceste precizări ne putem da seama însă că gândirea Sf. Teotim era în consens cu gândirea marilor Părinţi ai Bisericii veacului al IV-lea, supranumit „secolul de aur al literaturii creştine”.
De aceea, o asemenea personalitate spirituală, stând pe scaunul episcopal de la Tomis, a dat acestuia strălucire şi l-a impus în lumea creştină, ceea ce l-a făcut şi pe ierarhul locului vrednic de preţuire în ochii contemporanilor săi, creştini sau păgâni.
[1] Prof. Dr. Emilian Popescu, Sfântul Teotim, Episcopul Tomisului, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 166.
[2] Pr. Prof. I. Rămureanu, Sfântul Teotim, episcop de Tomis, în vol. Actele martirice, Bucureşti, 1982, p. 242-251.
[3] Dicţionar al sfinţilor ortodocşi, ed. cit. , p. 293.
Sfântul Ierarh Ilie Iiorest, mitropolitul Transilvaniei (24 aprilie)
Între mitropoliţii de vrednică pomenire ai Transilvaniei se află la loc de cinste şi Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Ilie Iorest, care a păstorit la Alba-Iulia între anii 1640-1643. De numele lui, ca şi de acela al altui vrednic mitropolit, Sava Brancovici, se leagă o energică acţiune de apărare a Ortodoxiei în Transilvania, în faţa încercărilor de calvinizare a românilor de atunci, motiv pentru care aceştia se prăznuiesc împreună.
Acest vrednic mitropolit s-a născut prin părţile învecinate cu Moldova ale Transilvaniei, probabil Maramureş (deoarece se cunoaşte faptul că a fost dat la învăţătură în Moldova)[2], ca fiu al unei familii de ţărani, primind din Botez numele de Ilie. Va intra de tânăr în mânăstire, la Putna, unde va învăţa carte şi rânduielile bisericeşti şi unde va fi călugărit sub numele de Iorest. Tânărul călugăr va arăta râvnă pentru împlinirea tuturor rânduielilor monahale, iubind învăţătura. Va deveni caligraf şi pictor de icoane, şi datorită vredniciei sale va fi hirotonit ieromonah, în 1625, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că s-a născut în jurul anului 1600, în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, care înfăptuise prima unire politică a celor 3 ţări româneşti. În 1637 Cuviosul Iorest era egumen al mânăstirii Putna, aşa cum putem afla dintr-o însemnare de pe un manuscris slavon a unei lucrări ce are ca autor pe Simion Metafrastul.
În 1640, la 3 septembrie, mitropolitul Ghenadie al II-lea la Transilvaniei se muta la cele veşnice. Ca urmare, au fost necesare alegeri de mitropolit. Candidaţii erau în număr de trei: Meletie Macedoneanul, egumenul mânăstirii Govora, protopopul din Haţeg, şi „moldoveanul” Iorest, propus de Vasile Lupu. În urma alegerilor, Cuviosul Iorest va fi numit mitropolit al Transilvaniei. Va fi hirotonit la Târgovişte, de către mitropolitul Teofil care păstorea atunci. Din activitatea sa ca mitropolit se cunosc puţine lucruri. În tot timpul păstoririi sale, a făcut vizite canonice in toată Transilvania pentru a cunoaşte starea Bisericii, atât cea materială, cât şi cea spirituală. A depus eforturi intense pentru păstrarea credinţei străbune, în faţa tendinţei de calvinizare şi catolicizare a zonei, propovăduind prin sate şi hirotonind preoţi cucernici şi învăţaţi.
Acestea au atras asupra sa uneltirile cârmuitorilor politici calvini ai Transilvaniei. astfel că după 3 ani de păstorire vrednică, vlădica Iorest va fi alungat din scaun, în februarie 1643, şi întemniţat la Belgrad, unde a pătimit timp de 9 luni, împreună cu alţi preoţi şi călugări ortodocşi. Motivele reale ale înlăturării sale au fost împotrivirea sa la presiunile ce se făceau din partea calvinilor de a contribui la răspândirea învăţăturii calvine, mai ales prin cunoscutul Catehism calvinesc, redactat şi tipărit în româneşte în 1642, cât şi anumite raţiuni de ordin politic, determinate de înăsprirea relaţiilor între Vasile Lupu, care îl recomandase ca mitropolit, şi principele Gheorghe Ràkoczy I.
Prin noiembrie 1643, Vlădica Iorest a fost eliberat din închisoare, în schimbul unei sume de 1000 de taleri, pe care neavându-i, aşa cum mărturisesc documentele vremii, s-au dat chezăşie pentru el 24 de credincioşi. Pentru răscumpărarea chezăşiei, vlădica Iorest va pleca la Putna, pentru a strânge banii necesari. În iunie 1645, va pleca în Rusia, însoţit de călugărul Gherman şi de nepotul său, Jurca, pentru a continua strângerea de ajutoare. Aici va cere ajutorul ţarului, Mihail Feodorovici Romanov, căruia îi va prezenta o scrisoare de recomandare şi părticele din moaştele Sfântului Dumitru din Tesalonic, primind în schimb felurite daruri şi bani. A rămas în Rusia încă un an, cercetând Biserica Rusă, în special Lavra Sfântul Serghie, luând astfel legătură cu teologia rusă a acelei perioade.
Se va întoarce în ţară, unde în 1655 va fi ales episcop al Huşilor, unde va păstori până în anul 1657, aproape de sfârşitul vieţii sale. Alţi autor sunt însă de părere că de la întoarcerea din Rusia, vlădica Iorest s-ar fi retras la mânăstirea sa de metanie, Putna, unde ar fi rămas până la sfârşitul vieţii sale, datat la 12 martie 1678. Probabil că a fost îngropat în afara bisericii mânăstireşti de la Putna, pe latura de sud a acesteia, acolo unde s-au descoperit mai multe morminte arhiereşti[3].
Ţinând seama de viaţa sa curată, dar mai ales de statornicia în credinţa străbună şi de suferinţele îndurate pentru aceasta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, ca acest vrednic ierarh să fie cinstit în Biserica noastră ca sfânt mărturisitor al dreptei-credinţe, şi să fie prăznuit la data de 24 aprilie, împreună cu celălalt vrednic ierarh mărturisitor al ortodoxiei, Sfântul Sava Brancovici. Canonizarea lor solemnă a avut loc în data de 21 octombrie 1955, în catedrala Reîntregirii din Alba-Iulia. Tot atunci s-au alcătuit slujba şi sinaxarul celor doi sfinţi mărturisitori, iar mai târziu, slujba Acatistului.
[1] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfântul ierarh Ilie Iorest, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.385.
[2] Singura monografie închinată acesui ierarh este Mitropolitul Ilie Iorest al Transilvaniei. La 300 de ani de la moartea sa, în B. O. R. , XCIV (1978), nr. 9-10, p1149-1163
[3] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit. , p. 392.
Sfântul Ierarh Sava Brancovici, mitropolitul Transilvaniei (24 aprilie)
Între vlădicii care s-au ridicat împotriva încercărilor de calvinizare a credincioşilor din Transilvania trebuie aşezat la loc de cinste şi mitropolitul Sava Brancovici, urmaş vrednic, la câtva timp, al mitropolitului Ilie Iorest.
Viitorul mitropolit făcea parte dintr-o veche familie sârbească, originară din părţile Herţegovinei. Din pricina expansiunilor otomane, această familie a fost nevoită, pe la sfârşitul sec al XVI-lea, să se refugieze în părţile Aradului, unde trăind printre români, a fost sub influenţa unui proces de românizare, fapt ce se desprinde şi din semnăturile mitropolitului, care semnează uneori cu „Brâncoveanu” în loc de Brancovici.
S-a născut în jurul anului 1620, în localitatea Ineu, primind din Botez numele de Simeon. Dintre fraţii săi a făcut parte şi unul pe nume Gheorghe, mai mic decât el, care a fost înalt dregător în Ţara Ardealului, şi care s-a ocupat cu scrierea Cronicii sârbeşti, din care putem afla multe detalii privind viaţa vrednicului mitropolit. De menţionat că tatăl său a fost căpitan de oaste în armata lui Mihai Viteazul.
Tânărul Simeon a învăţat carte la casa părintească, apoi a călătorit prin Ungaria, Serbia şi Bulgaria, şi în cele din urmă s-a îndreptat spre mânăstirea Comana, la sud de Bucureşti, unde se găsea vlădica Longhin Brancovici, unchiul său. Acolo şi-a completat învăţătura, dar aflând de moartea tatălui său, s-a reîntors acasă şi s-a căsătorit, având şi copii, care însă au murit de mici.
Murind protopopul Ineului, Gheorghe Brancovici, o altă rudă a lui Simeon, credincioşii de acolo l-au rugat să-şi închine viaţa slujirii lui Dumnezeu. Răspunzând dorinţelor acestora, va pleca la Târgovişte, unde va fi hirotonit preot, de mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei. Întorcându-se acasă, la Ineu, află că soţia sa murise, iar mama sa se călugărise, ceea ce va schimba total viaţa tânărului preot-protopop. Va păstori mai mulţi ani la Ineu, ca protopop, îngrijindu-se nu numai de nevoile duhovniceşti ale păstoriţilor săi, ci şi de apărarea lor în faţa cotropitorilor turci.
În 1656, murind mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei, soborul întrunit la Alba-Iulia pentru alegerea unui nou mitropolit l-a găsit vrednic pentru această slujire pe protopopul-văduv din Ineu, Simeon Brancovici. De aceea, va pleca la Târgovişte unde va fi tuns în monahism cu numele de Sava, după care tot aici va fi hirotonit arhiereu, în data de 16 septembrie 1656. Încărcat cu daruri, oferite de domnitorul Constantin Şerban Basarab, s-a reîntors la turma sa duhovnicească. fiind primit cu mare cinste în reşedinţa sa din Alba-Iulia.
Mitropolitul Sava s-a aflat în această înaltă slujire arhierească timp de 24 de ani. Deşi îndelungată, păstoria sa a fost mult tulburată de încercările de calvinizare a românilor ortodocşi din Transilvania, acţiuni sprijinite de înşişi principii Transilvaniei, dar şi de războaiele şi schimbările primilor ani ai acestei păstorii. În ciuda acestor greutăţi, vrednicul ierarh s-a străduit să ridice şi să întărească Biserica strămoşilor săi, folosind limba română în cult şi propovăduirea Evangheliei. În iulie 1660, mitropolitul Sava este alungat din scaun, dar după trei ani, în 1662 este readus în scaunul vlădicesc. La începutul anului 1668, datorită lipsurilor materiale, pleacă în Rusia după ajutoare, aşa cum făcuseră şi înaintaşul său, Ilie Iorest. Aici va lua contact cu Biserica Rusă şi cu Ţarul Rusiei, iar în urma acestor dialoguri, se va întoarce în ţară cu un ajutor bănesc substanţial. Totodată va dobândi privilegiul ca la fiecare 7 ani, el şi urmaşii săi în scaunul vlădicesc, să poată merge în Rusia după milostenie.[2]
Datorită acestei călătorii, pentru mitropolit va începe o perioadă de asupriri din partea principelui Mihail Apaffi şi a conducătorilor confesiunii calvine. Cu toate acestea, la începutul anului 1670, vlădica Sava va pleca într-o călătorie în Ţara Românească, unde va obţine o danie anuală de 6000 de bani. În 1672, vlădica Sava va sfinţi două aşezăminte bisericeşti, mânăstirea Moisei din Maramureş, şi biserica din Vlădeni, lângă Braşov, care fusese renovată.
În anul 1675, adunând în sobor clerul din Mitropolia sa, a luat o serie de hotărâri, sub forma a două aşezăminte soborniceşti. Aceste hotărâri priveau în special românizarea slujbelor bisericeşti, îndatorirea preoţilor de a catehiza copii în biserică, înlăturarea superstiţiilor, întărirea vieţii religios-morale a păstoriţilor, precum şi pedepse pentru cei ce nesocoteau canoanele şi rânduielile tradiţionale ortodoxe. menţionăm faptul că acum avem, pentru prima oară precizată în scris, în Transilvania, măsura românizării slujbelor bisericeşti. De aici putem concluziona că vlădica Sava era preocupat de înlocuirea limbii slavone din cult cu cea românească, lucru realizat şi de marele contemporan al său, mitropolitul Dosoftei al Moldovei. În anii următori, datorită înţelepciunii mitropolitului, clerul ortodox transilvănean obţinea câteva diplome deosebit de favorabile.
Toată această frumoasă lucrare bisericească a fost întreruptă în 1680, când datorită unor intrigi calvine, mitropolitul Sava a fost arestat, bătut şi judecat, iar averea sa, alcătuită în mare parte din cărţi, veşminte şi vase liturgice, a fost confiscată. Judecata s-a făcut conform „canoanelor calvine”, iar în urma ei, mitropolitul a fost întemniţat la Alba-Iulia. Aici, în închisoare, vlădica va suferi un aspru tratament, fiind bătut şi batjocorit adeseori.
După trei ani de întemniţare, mitropolitul a fost eliberat din raţiuni politice, de principele Mihail Apaffi. Bătrân şi bolnav, vrednicul ierarh va trece în curând la cele veşnice, prin aprilie 1683. Pentru strădaniile sale depuse pentru apărarea ortodoxiei transilvane, cât şi pentru suferinţele răbdate spre sfârşitul vieţii, acest vrednic ierarh a fost socotit de urmaşi un mucenic al legii strămoşeşti. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl va trece în rândurile sfinţilor, împreună cu alt vrednic ierarh transilvănean, Ilie Iorest, la data de 21 octombrie 1955, hotărând ca amândoi să fie prăznuiţi la aceeaşi dată, şi anume 24 aprilie.
[1] Idem, Sfântul Sava, mitropolitul Transilvaniei, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. p. 406.
[2] Victor Câmpineanu, Mitroplitul Sava Brancovici. Legăturile cu Rusia şi lupta sa împotriva cotropitorilor turci, în B. O. R. , LXXIII
Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş (24 aprilie)
Acest sfânt a fost episcop al Maramureşului şi mărturisitor al dreptei-credinţe, fiind trecut în rândurile sfinţilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, alături de mitropoliţii Ardealului, Ilie Iorest şi Sava Brancovici.
S-a născut în secolul al XVII-lea, într-un sat din Năsăud, într-o familie de creştini ortodocşi şi a dobândit învăţătură de la preoţii satelor şi mergând prin mânăstirile si schiturile Maramureşului. Este hirotonit preot, după care, în anul 1690 este ales episcop al Maramureşului, fiind hirotonit de mitropolitul Moldovei de la acea vreme, Dosoftei. Reşedinţa episcopală a fost la început în incinta mânăstirii Sfântul Mihail din Peri, dar când aceasta a fost desfiinţată, scaunul episcopal s-a mutat la mânăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş.
Sfântul ierarh Iosif a fost un neobosit apărător al credinţei ortodoxe, îmbărbătându-şi fără preget păstoriţii să păstreze învăţăturile Bisericii, într-o vreme în care presiunile pentru uniaţie sau pentru trecerea la calvinism, venite din partea conducerii străine, erau tot mai numeroase. În anul 1701 a fost chemat la Viena, unde i s-a propus renunţarea la ortodoxie, în schimbul unor avantaje materiale. A refuzat categoric, ceea ce a dus la iscarea unui val de acuze injuste şi calomnii ce i s-au adus. În cele din urmă a fost arestat şi întemniţat, dar nu pentru multă vreme, deoarece la presiunile românilor maramureşeni, va fi eliberat.
În anul 1705, este iarăşi adus la judecată şi condamnat, dar iarăşi intervin românii maramureşeni, aşa că la sfârşitul anului Sfântul va fi eliberat, interzicându-i-se însă dreptul de a mai rămâne în fruntea comunităţii ortodoxe din Maramureş. În anul 1711 va reveni însă în scaunul episcopal, dar fiind slăbit de atâtea suferinţe, îşi dă viaţa în mâinile Domnului, la scurtă vreme după aceea.
[1] Dicţionar al Sfinţilor Ortodocşi, ed. cit, 2000, p. 156-157.
Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin (24 aprilie)
La 24 aprilie, se sărbătorea în cetatea Durostor (Silistra), din provincia romană Moesia Inferior, local, pătimirea celor doi fraţi sfinţi mucenici, Pasicrat şi Valentin. După cum aflăm din Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, aceşti doi fraţi erau ostaşi creştini din legiunea armatei romane la Dunăre, cu sediul la Durostor, sub comanda lui Avsolan, căpetenia acelui loc, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu.
Văzând aceşti doi fraţi că păgânii se închină la pietre neînsufleţite, s-au aprins de râvnă pentru adevăratul Dumnezeu şi au mărturisit du îndrăzneală că Hristos este adevăratul Dumnezeu, iar idolii sunt materie neînsufleţită. De aceea, în 298 ei au fost arestaţi şi au fost duşi la comandantul legiunii, care le-a arătat statuia zeului Apollo şi le-a cerut să-i aducă jertfă. Pasicrat, apropiindu-se, l-a scuipat în faţă zicând „Astfel de cinstire se cuvine zeului acestuia”. Pentru aceasta păgânii l-au legat cu lanţuri de fier şi l-au dus la închisoare. Astfel fiind întemniţat, de el s-a apropiat fratele său, Valentin, care, puţin mai înainte, de teamă, voia să jertfească zeului, tăgăduind pe Hristos, şi scăpând astfel de chinuri. Pasicrat văzându-l, l-a respins, spunându-i că este nevrednic de rudenia cu el.
Fiind cercetat din nou, Valentin l-a mărturisit de această dată pe Hristos, ca şi fratele său, iar în urma acestei mărturisiri a fost condamnat la moarte, prin tăierea capului, împreună cu fratele său. Astfel, pe când slujitorii îi duceau afară din cetate, pentru a împlini uciderea, mama acestor bravi mucenici îi însoţea, încurajându-i să fie fără de frică, şi să fie gata să sufere moartea pentru Domnul Hristos. Ajungând la locul stabilit, celor doi fraţi li s-au tăiat capetele, astfel că la vârste fragede, Pasicrat având 22 de ani, iar Valentin 30, s-au învrednicit a fi primiţi de Domnul în rândurile sfinţilor Săi. Apoi, mama lor a luat trupurile celor doi sfinţi mucenici şi le-a înmormântat cu cinste, după rânduielile creştineşti, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce i-a binecuvântat cei doi fii cu moarte mucenicească.
[1] Pr. Prof. Dr. Ioan I. Rămureanu, Sfinţii Pasicrate şi Valentinon, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 133.
sursa http://www.univ-ovidius.ro/btcassian/sinaxar_ortodox
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu