In Biserica Ortodoxa, duminica a patra din postul Sfintelor Pasti este inchinata Sf. Ioan Scararul. Acest sfant este sarbatorit in fiecare an la data de 30 martie, dar ii este inchinata si duminica a patra din Postul Mare, deoarece in aceasta perioada, in biserica, se citeste din lucrarea 'Scara'. Aceasta duminica urmeaza in mod firesc, prin continutul ei si semnificatia duhovniceasca, duminicii inchinata Sfintei Cruci, si anticipeaza, prin postul si rugaciunea pe care le pune in lumina, cealalta duminica, si anume cea a Cuvioasei Maria Egipteanca'.
Sfantul Ioan Scararul este sarbatorit in Biserica Ortodoxa pe 30 martie. Acestui sfant, Biserica i-a inchinat si a patra duminica din postul Sfintelor Pasti.
Sfantul Ioan Scararul sau Climacus s-a nascut in jurul anului 570 si a decedat in anul 649. Intra in viata monahala la varsta de 16 ani. Este primit la Manastirea Sinai, unde este luat ca ucenic de staretul Martiriu. Dupa moartea parintelui sau duhovnicesc, Ioan Scararul se retrage intr-o pestera de la poalele muntelui Sinai, unde petrece timp de 40 de ani in rugaciune, post si meditatie. In anul 639 este chemat la manastire pentru a fi numit staret. Primeste sa devina staret pentru putin timp. Lasa aceasta slujire episcopului Gheorghe, fratele sau, si se retrage in vechea sa pestera, unde petrece in rugaciune pana la sfarsitul vietii sale.
Sfantul Ioan Scararul sau Climacus s-a nascut in jurul anului 570 si a decedat in anul 649. Intra in viata monahala la varsta de 16 ani. Este primit la Manastirea Sinai, unde este luat ca ucenic de staretul Martiriu. Dupa moartea parintelui sau duhovnicesc, Ioan Scararul se retrage intr-o pestera de la poalele muntelui Sinai, unde petrece timp de 40 de ani in rugaciune, post si meditatie. In anul 639 este chemat la manastire pentru a fi numit staret. Primeste sa devina staret pentru putin timp. Lasa aceasta slujire episcopului Gheorghe, fratele sau, si se retrage in vechea sa pestera, unde petrece in rugaciune pana la sfarsitul vietii sale.
Sfantul Ioan Scararul mai este cunoscut sub numele de Ioan Sinaitul, datorita faptului ca a fost egumen la Manastirea Sinai. Insa, pentru eruditia si cultura sa, este numit si Ioan Scolasticul. Numele de "Scararul" sau Climacus, vine de la principala sa opera, intitulata Scara Paradisului.
Sfantul Ioan Scararul scrie lucrarea “Scara Paradisului”, la indemnul prietenului sau Ioan, egumen al manastirii Raithu. Profesorul Remus Rus sustine ca "Scara”"este un indrumar, un ghid sau pedagog al cautatorului sau traitorului mistic. Ea arata sufletului calea spre cer. Acest urcus al sufletului spre cer, este descris, in functie de viziunea scarii lui lacov din cartea Facerii (28, 12). Cele 30 de capitole, care amintesc si de cei 30 de ani ai Mantuitorului, sunt o serie de 30 de cuvantari sau capitole, intelese nu atat ca trepte, cat mai ales ca momente pe care monahul trebuie sa le traiasca nemijlocit, ca masuri si cai de purificare si inaintare, ca popasuri de rugaciune si meditatie, in urcusul lui duhovnicesc.
Primele trei capitole reprezinta o introducere generala asupra vietii monahale, care este considerata ca fiind necesara pentru Biserica si aceasta nu doar ca simplu apostolat, ci mai ales ca exemplu pe care monahii il pot da Bisericii, prin "viata lor ingereasca". Capitolele urmatoare, 23 la numar, formeaza fondul lucrarii si trateaza despre virtuti si pacate, insiruite intr-o coerenta naturala. Ultimele patru capitole au un continut teologico-mistic si se ocupa de isihie, linistea sfanta, rugaciunea personala, nepatimirea sau eliberarea de patimi, dezvoltarea celor trei virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea, dar mai ales a dragostei.
Scara a fost tradusa in limba romana de parintele Dumitru Staniloae si se afla cuprinsa in volumul al IX-lea al Filocaliei.
Primele trei capitole reprezinta o introducere generala asupra vietii monahale, care este considerata ca fiind necesara pentru Biserica si aceasta nu doar ca simplu apostolat, ci mai ales ca exemplu pe care monahii il pot da Bisericii, prin "viata lor ingereasca". Capitolele urmatoare, 23 la numar, formeaza fondul lucrarii si trateaza despre virtuti si pacate, insiruite intr-o coerenta naturala. Ultimele patru capitole au un continut teologico-mistic si se ocupa de isihie, linistea sfanta, rugaciunea personala, nepatimirea sau eliberarea de patimi, dezvoltarea celor trei virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea, dar mai ales a dragostei.
Scara a fost tradusa in limba romana de parintele Dumitru Staniloae si se afla cuprinsa in volumul al IX-lea al Filocaliei.
Sfantul Ioan Scararul reprezinta icoana infranarii si a ascezei. El si-a luat crucea sa pentru a urma Evangheliei in toata rigoarea, retragandu-se din lume pentru a-si stapani placerile trupului si a se inalta spre Dumnezeu prin rugaciune: "Departatu-te-ai de desfatarea lumeasca, cuvioase, ca de ceva vatamator si, vestejindu-ti trupul cu mancarea, ai innoit taria sufleteasca si ai castigat marire cereasca, vrednicule de lauda. Pentru aceasta nu inceta rugandu-te pentru noi, Ioane."
Luptand "dupa legile" ascezei, el si-a mistuit placerile si patimile dobandind curatia si odihna fara de sfarsit a nepatimirii. Prin puterea Duhului Sfant s-a facut stapan peste trupul sau si a inecat pe demoni in lacrimile sale, ajungand pe aripile rugaciunii, pana la lumina duhovniceasca a contemplatiei, ca apoi "sa lumineze lumea" prin invatatura sa si sa-si "hraneasca" ucenicii cu "roadele infranarii".
Luptand "dupa legile" ascezei, el si-a mistuit placerile si patimile dobandind curatia si odihna fara de sfarsit a nepatimirii. Prin puterea Duhului Sfant s-a facut stapan peste trupul sau si a inecat pe demoni in lacrimile sale, ajungand pe aripile rugaciunii, pana la lumina duhovniceasca a contemplatiei, ca apoi "sa lumineze lumea" prin invatatura sa si sa-si "hraneasca" ucenicii cu "roadele infranarii".
Evanghelia care se citeste in duminica a patra din post este plina de intelesuri duhovnicesti si de folos sufletesc. In ea ni se vorbeste despre un indracit, lunatic, care a fost vindecat de Mantuitorul Iisus Hristos. Nici ucenicii, nici tatal fiului lunatic nu au credinta suficient de puternica, ci o credinta incompleta. De aceea, Mantuitorul zice: „O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda?“ (Marcu 9, 19). Faptul ca ucenicii Lui nu au putut alunga demonul din copilul posedat, de asemenea Il nemultumeste pe Mantuitorul. Dar, dupa ce spune: „O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda?“, indata Mantuitorul zice: „Aduceti-l la Mine“ (pe cel bolnav).
Mantuitorul Iisus Hristos nu Se bucura cand credinta noastra este indoielnica, cand este putina sau cand slabeste. Cand tatal copilului zice catre Iisus: „De poti face ceva, ajuta-ne, fie-Ti mila de noi“, Mantuitorul ii raspunde: „De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede“. Cand mustrarea lui Iisus este perceputa de tatal fiului bolnav ca un repros pentru credinta sa slaba, acesta se pune in starea de cainta, de parere de rau si de smerenie, iar apoi raspunde cu lacrimi: „Cred Doamne! Ajuta necredintei mele“. In aceste cuvinte, „Cred Doamne! Ajuta necredintei mele“, se vede deodata dorinta si efortul tatalui sarman de a crede mai puternic, dar si smerita recunoastere a putinei lui credinte pe care el nu o mai numeste „putina credinta“, ci „necredinta mea“.
Vedem cum Hristos Domnul intareste credinta tatalui si apoi ii vindeca fiul suferind. Deci, Iisus vindeca mai intai pe tatal copilului de indoiala si pe copil de boala, iar apoi, pe ucenicii ii vindeca de nepricepere si de neosteneala, invatandu-i ca demonii nu pot fi alungati decat cu post si rugaciune. Prin aceasta, Mantuitorul lisus Hristos ne arata ca, de fapt, credinta se intareste prin post si rugaciune. Prin post si rugaciune, credinta nu mai ramane doar o convingere intelectuala sau o speranta vaga, ci devine o stare existentiala, o legatura vie a noastra cu Dumnezeu. Exemplul ne arata ca neamul de demoni care nu iese din om decat cu post si cu rugaciune este unul foarte viclean si rau, atat de viclean si de chinuitor de oameni incat ucenicii insisi ai Mantuitorului Hristos nu l-au putut alunga din copilul lunatic care cadea uneori in foc, alteori in apa, si care facea spume la gura sau cadea la pamant aproape mort. De ce numai prin post si rugaciune se poate savarsi alungarea demonilor? De ce nu ies demonii la simpla porunca a ucenicilor?
Pentru ca ei nu se tem de cuvinte, ci se tem doar de smerenie si de prezenta lui Dumnezeu in om. Cand postim si ne rugam, ne punem in starea de smerenie, nu mai contam pe ajutorul nostru, nu dam prioritate hranei materiale in viata noastra, ci hranei duhovnicesti. Postul, ca prioritate data hranei duhovnicesti fata de hrana trupeasca, ne pune in starea de dependenta totala de Dumnezeu si in starea de smerenie. In general, oamenii care postesc se simt adesea mai slabiti si mult mai flamanzi si mai insetati dupa prezenta si iubirea lui Dumnezeu, decat daca sunt imbuibati cu hrana trupeasca. Starea aceasta de foame si sete dupa Dumnezeu, stimulata de post si rugaciune, este starea prin care ne umplem de prezenta sauharul lui Dumnezeu cel Atotputernic. Cand harul divin este prezent in noi, demonii se tem nu de om, ci de Duhul Sfant prezent in omul care se roaga si posteste. Prin dobandirea Duhului Sfant, omul devine puternic duhovniceste, iar atunci duhurile necurate se infricoseaza si pleaca la porunca oamenilor duhovnicesti, a celor ce se roaga fierbinte si postesc mult.
Iata cum cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos, „Acest neam de demoni nu iese decat numai cu post si cu rugaciune”, ne indeamna sa aprofundam mai mult intelesul si folosul postului si al rugaciunii, in aceasta perioada de urcus duhovnicesc spre Inviere. Sa ne curatam, asadar, de pacate, sa ne intarim in credinta si sa ne umplem de harul Sfantului Duh prin post si pocainta, prin spovedanie si impartasire euharistica, prin rugaciune fierbinte si prin fapte bune. Sa invatam de la acest tata sarman si necajit sa ne rugam si sa spunem si noi cu lacrimi de pocainta: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!“. Astfel, vom vedea cum se vindeca sufletul nostru de patimi dracesti si inchipuiri desarte, de ganduri si vorbe urate, de credinta slaba si de fapte rele. La toate acestea ne indeamna si Sfantul Ioan Scararul, mare traitor si dascal al pocaintei, al postului si al virtutilor.
Duminica a patra din Postul Mare este numita si Duminica Sfantului Ioan Scararul pentru ca, in aceasta duminica, se face o pomenire deosebita Sfantului Ioan Scararul, desi el este praznuit, de obicei, pe 30 martie. Deci, pomenirea Sfantului Ioan Scararul nu se face pentru ca ar fi ziua trecerii lui la viata vesnica, ci el este pomenit in duminica a patra din Post ca dascal al pocaintei. El se numeste „Scararul“ pentru ca a scris o carte deosebita pe care a intitulat-o "Scara virtutilor" sau "Scara paradisului", prin care ne arata cum, prin lepadarea de patimi si prin dobandirea virtutilor, oamenii urca duhovniceste, in sufletul lor, spre invierea sufletului si spre intalnirea cu Hristos cel rastignit si inviat, adica prin comuniunea cu Dumnezeu ei dobandesc Raiul sau Paradisul.
Sfantul Ioan Scararul a trait in ultima parte a secolului al Vl-lea si prima parte a secolului al VII-lea, a murit in anul 649 si a fost pretuit totdeauna de Biserica in calitatea sa de intelept duhovnic, vindecator de suflete, dascal al pocaintei. Cartea sa, numita "Scara", a fost multa vreme un manual de formare duhovniceasca a calugarilor, fiind citita secole de-a randul cu multa atentie si cu multa dragoste in toate manastirile. Ceea ce retinem in mod deosebit din aceasta lucrare este faptul ca adevarata pocainta este izvor de bucurie. El vorbeste despre lacrimile pocaintei cele de bucurie aducatoare. Bucuria pe care lacrimile pocaintei o aduc este bucuria Duhului Sfant, pe care Dumnezeu o daruieste celor ce isi plang pacatele si primesc iertare. Aceasta este bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria innoirii, bucuria sfintirii sufletului omului pacatos, bucuria invierii lui din moartea pacatelor si a patimilor.
"Scara" a fost si inca mai este, in multe manastiri, calauza duhovniceasca in lupta impotriva patimilor si in dobandirea virtutilor. In lucrarea sa "Scara", se vede ca Sfantul Ioan a scris cum a trait si a trait cum a scris. De aceea, in duminica a patra din PostulSfintelor Pasti, el este pomenit ca „scara“ sau intaritor al celor ce se nevoiesc si urca sau sporesc duhovniceste, atat prin pilda vietii, prin scrisul sau, cat si prin rugaciunile pentru cei ce se lupta duhovniceste, asa dupa cum ne arata cartea Triodului: „Intarind ca niste trepte virtutile, spre cer te-ai suit cu adevarat luminand, prin dreapta credinta, la adancul cel nemasurat al privirii la cele de sus, biruind toate pandirile demonilor, si pazesti pe oameni de vatamarea lor, o Ioane, scara virtutilor; si acum te rogi, sa se mantuiasca robii tai“.
Fiind icoana a infranarii si a ascezei, Sfantul loan Scararul este numit in Triod „rai al virtutilor“, „legiuitorul ascezei (nevointei)“ si „faptuitorul“ prin excelenta. Cu alte cuvinte, Sfantul loan Scararul este o faclie si o buna calauza duhovniceasca postitorilor in urcusul lor spre Inviere, spre Lumina Sfintelor Pasti.
Mantuitorul Iisus Hristos nu Se bucura cand credinta noastra este indoielnica, cand este putina sau cand slabeste. Cand tatal copilului zice catre Iisus: „De poti face ceva, ajuta-ne, fie-Ti mila de noi“, Mantuitorul ii raspunde: „De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede“. Cand mustrarea lui Iisus este perceputa de tatal fiului bolnav ca un repros pentru credinta sa slaba, acesta se pune in starea de cainta, de parere de rau si de smerenie, iar apoi raspunde cu lacrimi: „Cred Doamne! Ajuta necredintei mele“. In aceste cuvinte, „Cred Doamne! Ajuta necredintei mele“, se vede deodata dorinta si efortul tatalui sarman de a crede mai puternic, dar si smerita recunoastere a putinei lui credinte pe care el nu o mai numeste „putina credinta“, ci „necredinta mea“.
Vedem cum Hristos Domnul intareste credinta tatalui si apoi ii vindeca fiul suferind. Deci, Iisus vindeca mai intai pe tatal copilului de indoiala si pe copil de boala, iar apoi, pe ucenicii ii vindeca de nepricepere si de neosteneala, invatandu-i ca demonii nu pot fi alungati decat cu post si rugaciune. Prin aceasta, Mantuitorul lisus Hristos ne arata ca, de fapt, credinta se intareste prin post si rugaciune. Prin post si rugaciune, credinta nu mai ramane doar o convingere intelectuala sau o speranta vaga, ci devine o stare existentiala, o legatura vie a noastra cu Dumnezeu. Exemplul ne arata ca neamul de demoni care nu iese din om decat cu post si cu rugaciune este unul foarte viclean si rau, atat de viclean si de chinuitor de oameni incat ucenicii insisi ai Mantuitorului Hristos nu l-au putut alunga din copilul lunatic care cadea uneori in foc, alteori in apa, si care facea spume la gura sau cadea la pamant aproape mort. De ce numai prin post si rugaciune se poate savarsi alungarea demonilor? De ce nu ies demonii la simpla porunca a ucenicilor?
Pentru ca ei nu se tem de cuvinte, ci se tem doar de smerenie si de prezenta lui Dumnezeu in om. Cand postim si ne rugam, ne punem in starea de smerenie, nu mai contam pe ajutorul nostru, nu dam prioritate hranei materiale in viata noastra, ci hranei duhovnicesti. Postul, ca prioritate data hranei duhovnicesti fata de hrana trupeasca, ne pune in starea de dependenta totala de Dumnezeu si in starea de smerenie. In general, oamenii care postesc se simt adesea mai slabiti si mult mai flamanzi si mai insetati dupa prezenta si iubirea lui Dumnezeu, decat daca sunt imbuibati cu hrana trupeasca. Starea aceasta de foame si sete dupa Dumnezeu, stimulata de post si rugaciune, este starea prin care ne umplem de prezenta sauharul lui Dumnezeu cel Atotputernic. Cand harul divin este prezent in noi, demonii se tem nu de om, ci de Duhul Sfant prezent in omul care se roaga si posteste. Prin dobandirea Duhului Sfant, omul devine puternic duhovniceste, iar atunci duhurile necurate se infricoseaza si pleaca la porunca oamenilor duhovnicesti, a celor ce se roaga fierbinte si postesc mult.
Iata cum cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos, „Acest neam de demoni nu iese decat numai cu post si cu rugaciune”, ne indeamna sa aprofundam mai mult intelesul si folosul postului si al rugaciunii, in aceasta perioada de urcus duhovnicesc spre Inviere. Sa ne curatam, asadar, de pacate, sa ne intarim in credinta si sa ne umplem de harul Sfantului Duh prin post si pocainta, prin spovedanie si impartasire euharistica, prin rugaciune fierbinte si prin fapte bune. Sa invatam de la acest tata sarman si necajit sa ne rugam si sa spunem si noi cu lacrimi de pocainta: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!“. Astfel, vom vedea cum se vindeca sufletul nostru de patimi dracesti si inchipuiri desarte, de ganduri si vorbe urate, de credinta slaba si de fapte rele. La toate acestea ne indeamna si Sfantul Ioan Scararul, mare traitor si dascal al pocaintei, al postului si al virtutilor.
Duminica a patra din Postul Mare este numita si Duminica Sfantului Ioan Scararul pentru ca, in aceasta duminica, se face o pomenire deosebita Sfantului Ioan Scararul, desi el este praznuit, de obicei, pe 30 martie. Deci, pomenirea Sfantului Ioan Scararul nu se face pentru ca ar fi ziua trecerii lui la viata vesnica, ci el este pomenit in duminica a patra din Post ca dascal al pocaintei. El se numeste „Scararul“ pentru ca a scris o carte deosebita pe care a intitulat-o "Scara virtutilor" sau "Scara paradisului", prin care ne arata cum, prin lepadarea de patimi si prin dobandirea virtutilor, oamenii urca duhovniceste, in sufletul lor, spre invierea sufletului si spre intalnirea cu Hristos cel rastignit si inviat, adica prin comuniunea cu Dumnezeu ei dobandesc Raiul sau Paradisul.
Sfantul Ioan Scararul a trait in ultima parte a secolului al Vl-lea si prima parte a secolului al VII-lea, a murit in anul 649 si a fost pretuit totdeauna de Biserica in calitatea sa de intelept duhovnic, vindecator de suflete, dascal al pocaintei. Cartea sa, numita "Scara", a fost multa vreme un manual de formare duhovniceasca a calugarilor, fiind citita secole de-a randul cu multa atentie si cu multa dragoste in toate manastirile. Ceea ce retinem in mod deosebit din aceasta lucrare este faptul ca adevarata pocainta este izvor de bucurie. El vorbeste despre lacrimile pocaintei cele de bucurie aducatoare. Bucuria pe care lacrimile pocaintei o aduc este bucuria Duhului Sfant, pe care Dumnezeu o daruieste celor ce isi plang pacatele si primesc iertare. Aceasta este bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria innoirii, bucuria sfintirii sufletului omului pacatos, bucuria invierii lui din moartea pacatelor si a patimilor.
"Scara" a fost si inca mai este, in multe manastiri, calauza duhovniceasca in lupta impotriva patimilor si in dobandirea virtutilor. In lucrarea sa "Scara", se vede ca Sfantul Ioan a scris cum a trait si a trait cum a scris. De aceea, in duminica a patra din PostulSfintelor Pasti, el este pomenit ca „scara“ sau intaritor al celor ce se nevoiesc si urca sau sporesc duhovniceste, atat prin pilda vietii, prin scrisul sau, cat si prin rugaciunile pentru cei ce se lupta duhovniceste, asa dupa cum ne arata cartea Triodului: „Intarind ca niste trepte virtutile, spre cer te-ai suit cu adevarat luminand, prin dreapta credinta, la adancul cel nemasurat al privirii la cele de sus, biruind toate pandirile demonilor, si pazesti pe oameni de vatamarea lor, o Ioane, scara virtutilor; si acum te rogi, sa se mantuiasca robii tai“.
Fiind icoana a infranarii si a ascezei, Sfantul loan Scararul este numit in Triod „rai al virtutilor“, „legiuitorul ascezei (nevointei)“ si „faptuitorul“ prin excelenta. Cu alte cuvinte, Sfantul loan Scararul este o faclie si o buna calauza duhovniceasca postitorilor in urcusul lor spre Inviere, spre Lumina Sfintelor Pasti.
+ DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
Omilie la Duminica Sfantului Ioan Scararul, cuprinsa in volumul Foame si sete dupa Dumnezeu - intelesul si folosul postului, Editura Basilica, Bucuresti, 2008
Evanghelia Duminicii Sfantului Ioan Scararul
17. "Si I-a raspuns Lui (Iisus) unul din multime: Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Si oriunde-l apuca, il arunca la pamant si face spume la gura si scrasneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut.
19. Iar El, raspunzand lor, a zis: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine.
20. Si l-au adus la El. Si vazandu-L pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil, si, cazand la pamant, se zvarcolea spumegand.
21. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cata vreme este de cand i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: Din pruncie.
22. Si de multe ori l-a aruncat si in foc si in apa ca sa-l piarda. Dar de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila de noi.
23. Iar Iisus i-a zis: De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede.
24. Si indata strigand tatal copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele.
25. Iar Iisus, vazand ca multimea da navala, a certat duhul cel necurat, zicandu-i: Duh mut si surd, Eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el!
26. Si racnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit; iar copilul a ramas ca mort, incat multi ziceau ca a murit.
27. Dar Iisus, apucandu-l de mana, l-a ridicat, si el s-a sculat in picioare.
28. Iar dupa ce a intrat in casa, ucenicii Lui L-au intrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim?
29. El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decat numai cu rugaciune si cu post.
30. Si, iesind ei de acolo, strabateau Galileea, dar El nu voia sa stie cineva.
31. Caci invata pe ucenicii Sai si le spunea ca Fiul Omului se va da in mainile oamenilor si-L vor ucide, iar dupa ce-L vor ucide, a treia zi va invia.
32. Ei insa nu intelegeau cuvantul si se temeau sa-L intrebe." (Marcu 9, 17-32)
17. "Si I-a raspuns Lui (Iisus) unul din multime: Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Si oriunde-l apuca, il arunca la pamant si face spume la gura si scrasneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut.
19. Iar El, raspunzand lor, a zis: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine.
20. Si l-au adus la El. Si vazandu-L pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil, si, cazand la pamant, se zvarcolea spumegand.
21. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cata vreme este de cand i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: Din pruncie.
22. Si de multe ori l-a aruncat si in foc si in apa ca sa-l piarda. Dar de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila de noi.
23. Iar Iisus i-a zis: De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede.
24. Si indata strigand tatal copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele.
25. Iar Iisus, vazand ca multimea da navala, a certat duhul cel necurat, zicandu-i: Duh mut si surd, Eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el!
26. Si racnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit; iar copilul a ramas ca mort, incat multi ziceau ca a murit.
27. Dar Iisus, apucandu-l de mana, l-a ridicat, si el s-a sculat in picioare.
28. Iar dupa ce a intrat in casa, ucenicii Lui L-au intrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim?
29. El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decat numai cu rugaciune si cu post.
30. Si, iesind ei de acolo, strabateau Galileea, dar El nu voia sa stie cineva.
31. Caci invata pe ucenicii Sai si le spunea ca Fiul Omului se va da in mainile oamenilor si-L vor ucide, iar dupa ce-L vor ucide, a treia zi va invia.
32. Ei insa nu intelegeau cuvantul si se temeau sa-L intrebe." (Marcu 9, 17-32)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu