Predica la Duminica Sfantului Ioan Scararul (25 MARTIE)

Intr-o zi ca aceasta, a patra din Sfantul si Marele Post, predicatorul este pus in fata unei dileme. Anume in aceea de a nu sti ce sa aleaga din ceea ce-i ofera traditia Bisericii ca teme pentru predica zilei. Duminica aceasta este inchinata unuia din sfintii ostenitori ai vietii crestine: Sfantului Ioan Scararul. Se si numeste "Duminica Sfantului Ioan Scararul". Ar trebui deci sa spunem ceva despre acest sfant. Biserica l-a asezat in calendar, pentru ca sa ne sugereze sa-l amintim credinciosilor ca pe un model de crestin realizat.

In al doilea rand, Biserica ne readuce in amintire Evanghelia dupa Marcu, in care ni se istoriseste una din importantele minuni ale Mantuitorului. In al treilea rand, tipicul Bisericii indica sa se citeasca astazi si textul Fericirilor. Despre care din aceste trei subiecte sa vorbeasca predicatorul? Meditand asupra tuturor, am gasit ca in fiecare dintre ele, sau in legatura cu ele, credinciosii ar putea pune cel putin cate o intrebare care cere raspuns. De aceea m-am hotarat sa vorbesc, chiar cu riscul de a nu fi foarte sistematic, despre fiecare din aceste teme oferite de Biserica, limitandu-ma, bineinteles, la anumite aspecte, fara intentia de a le epuiza.

De ce in aceasta duminica, a patra din post, Biserica ne pune inainte figura acestui mare ascet? Pentru ca sa ne aduca aminte ca el a trait in post si rugaciune, ca si-a inchinat viata lui Dumnezeu, ca intreaga lui viata de peste 70 de ani n-a facut altceva decat sa-si lucreze sufletul, in asa fel incat sa-l apropie cat mai mult de Dumnezeu. A trait pana la mijlocul secolului al Vl-lea, trecand la cele vesnice la inceputul secolului al VII-lea. S-a nascut, probabil, in Palestina si a trait in preajma Muntelui Sinai, unde spre sfarsitul vietii a si fost egumenul manastirii, de aceea se mai numeste uneori si Sfantul Ioan Sinaitul. I se mai zice in traditia crestina si Ioan Scolasticul, pentru ca a fost unul din Sfintii mari carturari, desi mai exista un canonist cu acest nume. Scararul i se zice dupa numele unei carti scrise de el si care se numeste "Scara".

De fapt Scara l-a facut celebru in istoria vietii crestine si numele de Scararul e numele cu care a ramas in istorie. Altfel, din viata lui, in afara de nevointele ascetice pe care si le-a impus, si de Scara, nu se cunosc prea multe amanunte. Amintirea vietii lui, traita cu smerenie, a ramas ascunsa, ramanandu-ne doar cele pe care le-au scris despre el cei cativa ucenici care l-au inconjurat si urmat. Nu ni se povestesc totusi, in legatura cu el, multe minuni, cum se povestesc despre alti sfinti. Una ni se aminteste, legata fiind chiar de unul din ucenicii lui:

Se spune ca avea un ucenic pe nume Moise si l-a trimis sa aduca apa. In pustie apa se aducea de foarte departe. Mergand el pe drum, a obosit si s-a intins sa se odihneasca putin. A adormit sub un povarnis de munte. Si iata ca, in momentul in care el era culcat acolo, Sf. Ioan Scararul, in chinovia unde era staret, a simtit dintr-o data un fel de toropeala care l-a adormit. A auzit o voce in vis. "Tu dormi, iar ucenicul tau se afla in mare primejdie". Si l-a strigat pe nume pe ucenic, dupa care de indata s-a desteptat. Si-a zis in gandul sau: Cine stie prin ce incercare va fi trecand ucenicul meu! Celalalt, care dormea sub stanca, la un moment dat a sarit din somn si s-a rostogolit intr-o parte chiar in clipa in care, pe locul in care dormise, s-a povarnit o piatra grea care, daca l-ar fi lovit, l-ar fi omorat. S-a dus, si-a umplut vasele cu apa, s-a intors la chinovie, si acolo batranul staret l-a intrebat doar atat: Cum ai petrecut? Nu cumva ti s-a intamplat ceva in drum? Ucenicul a raspuns: Nu mi s-a intamplat, dar era sa mi se intample. M-am asezat sub o stanca si am atipit si, la un moment dat, prin somn, nu stiu cum, mi s-a parut ca am auzit glasul tau strigandu-ma. Si dandu-mi seama ca in loc sa ma duc la ascultarea mea, m-am pus pe somn, in aceeasi clipa m-am trezit si am auzit un zgomot deasupra mea, si m-am rostogolit intr-o parte. A fost spre norocul meu, pentru ca indata a cazut o piatra pe locul acela, care m-ar fi omorat.

Sfantul Ioan Scararul nu i-a spus ucenicului ca a avut stire in vis despre aceasta, pentru ca n-a vrut sa se laude cu fapta lui sau, mai degraba, cu starea deosebita in care l-a pus Dumnezeu dar, spre sfarsitul vietii, va fi povestit intamplarea aceasta cuiva, sau va fi fost povestita de ucenic, de unde a luat-o cel care i-a scris viata.

Incolo, el straluceste in istoria crestinismului mai ales prin Scara, o carte in treizeci de capitole, care nu sunt altceva decat cele treizeci de trepte ale vietii crestine, trepte ale devenirii intru desavarsire. Si-a ales numarul de treizeci, dupa anii pe care i-a trait Mantuitorul pe pamant, timpul in care si-a propovaduit invatatura Sa.

Se pune intrebarea: Trebuie oare crestinul sa treaca prin aceste treizeci de trepte? E posibil sa treci prin treapta intaia, s-o depasesti, sa treci prin a doua, a douazeci si cincea, a treizecea? Se pare ca este foarte greu. Ci eu va spun: e mai greu decat pare! Pentru ca nu trebuie sa treci pe rand prin cele treizeci de trepte, ci trebuie sa fii pe toate cele treizeci, in acelasi timp. Adica, toate virtutile sa le practici in acelasi timp. Ca nu se poate sa practici una, sa fii pe treapta intaia si pe cele douazeci si noua sa le lasi. Nu se poate sa fii pe a doua, si pe cele douazeci si opt sa le lasi. Trebuie sa fii in acelasi timp pe toate cele treizeci de trepte ale virtutilor crestine, care sunt tot atatea trepte ale luptei cu pacatul.

Luandu-le foarte in serios, ele pot sa inspaimante pe oricare credincios. Cum adica? Sa fim permanent pe cele treizeci de trepte? E adevarat. Sfantul Ioan Scararul isi scrie cartea sa mai ales pentru monahi. Monahii au ales sa duca o lupta duhovniceasca mai deosebita, sa se lupte cu ei insisi, cu relele, cu pacatele din ei. Sa realizeze virtutea. Sa se roage pentru ei si pentru lume. De aceea credinciosii de rand au o atitudine de respect deosebit fata de monahi. Acestia se retrag ca sa traiasca in post, in rugaciune si in viata curata.

Dar ce se intampla cu ceilalti, cu marea masa a crestinilor care nu au vocatie monahala? Scara nu e si pentru ei o carte folositoare si normativa? Trebuie sa stim ca Scara este valabila pentru toti, chiar daca e scrisa numai pentru monahi. Toti pot gasi in ea metode bine gandite de lupta cu gandurile rele, cu duhurile rele, cu pacatul si cu viciul. Gasesc in ea mijloace de a realiza virtutea. Daca e greu pentru un monah, e cu atat mai greu pentru un crestin de rand sa fie pe toate cele treizeci de trepte deodata. Nu e totusi atat de greu pe cat s-ar parea. Sfantul Ioan Scararul descrie toate ispitele care asalteaza sufletul omului, si felul cum pot fi biruite. El nu prezinta insa o tehnica, o urcare treptata, cum s-ar putea crede. Nu e vorba de obtinerea de performante prin exercitii treptate, ca in antrenamentul sportivilor. Se poate urca dintr-o data pe treapta a treizecea, prin smerenie si dragoste. Acestea le lasa in urma pe toate celelalte virtuti care biruiesc pacatele.

Dar aceasta nu inseamna ca treptele nu au totusi si un rost pedagogic sistematic, de invatare treptata a cailor care pot pregati desavarsirea. Pentru cei care nu pot urca dintr-o data la virtutea cea mai mare, trebuie sa le exerseze pe toate celelalte mai mici, ascultarea, postul, rabdarea, rugaciunea etc, dar nici atunci pe rand, ci pe toate in legatura una cu alta. Sa fie incepator in toate si sa treaca in clasa urmatoare in toate. Fiecare biruinta il trece in clasa a treizecea. Dar in fiecare clipa trebuie sa treaca prin cele douazeci si noua din nou. Clasa a treizecea e mereu in fata sa.

Scara e o carte de profunde analize psihologice. Ea se poate citi cu interes duhovnicesc, dar se poate citi si cu un interes stiintific. E uimitor cum un Parinte din secolul al VI-lea, a stiut sa sesizeze si sa analizeze, cu infinite amanunte, cele mai subtile miscari ale sufletului omenesc si, totodata, sa prescrie metode care sa indrumeze cum pot fi dirijate miscarile sufletesti dinspre rau inspre bine.

Cartea a intrat in atentia crestinilor de indata ce a fost scrisa. Ea a intrat si in zestrea spiritualitatii ortodoxe romanesti din momentul in care inca Varlaam, cel care a scris Cartea romaneasca de invatatura, Cazania, a tradus-o in limba noastra. A facut-o inainte de a scrie Cartea sa de invatatura, si a dat-o spre meditatie monahilor din tarile romane. A fost copiata in multe exemplare, pana cand o noua traducere a facut mitropolitul Veniamin Costache, publicand-o in tipografia lui de la Neamtu. Au aparut apoi mai multe traduceri si editii tiparite. Ultima traducere a facut-o parintele profesor Dumitru Staniloae, acum cativa ani, si a aparut in volumul IX al Filocaliei romanesti.

Iata, asadar, cateva cuvinte despre acest sfant pe care Biserica ni-l pune inainte astazi ca model de desavarsire crestina, invitandu-ne, pe cat e posibil, sa ne folosim de Scara lui, spre a invata sa urcam pe treptele virtutilor. Exista multe carti de indrumare crestina spre viata virtuoasa. Se poate spune insa ca Scara e printre cele mai populare. Daca timpul nu ne-a ingaduit sa staruim asupra continutului ei, el ne ingaduie totusi s-o recomandam ca pe o carte de mare folos sufletesc. Citind-o, vom cinsti memoria Sfantului ei autor care pentru noi a scris-o. Viata lui e in ea. Prin ea este Sfantul Ioan Scararul model de viata aleasa, indrumator in stiinta lucrarii cu sufletele. E carte buna in acelasi timp pentru duhovnici si pentru ucenici, pentru incepatori si pentru inaintati, pentru monahi si pentru mireni. Fiecare are ce alege din ea. Si, firesc, doar rasfoind-o, poate intelege oricine ca nu e simplu deloc sa-ti cresti sufletul. E ca si cum ti-ai creste un copil. Si pentru aceasta e nevoie de o anumita disciplina si randuiala, pe care numai nestiinta o poate ignora.

Sa fie ziua lui, daca nu altceva, macar ziua de lansare a Cartii lui, de indemn la citirea ei, ca sa ne fie de tot folosul spre mantuire. Evanghelia de astazi ne readuce in amintire o intamplare de fapt o minune savarsita de Mantuitorul cu un tanar stapanit de un duh rau. Tatal lui l-a dus la apostoli, dar apostolii n-au putut sa-l vindece. Si atunci l-a adus in fata Mantuitorului. Mantuitorul i-a cerut tatalui cateva explicatii. De cand este asa si cum se manifesta? (Marcu 9, 21). Inainte insa de a face ceva, Mantuitorul a spus o vorba greu de priceput de catre cei de fata. Era ca o izbucnire de manie, de suparare: "O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi! Pana cand am sa va sufar? Aduceti-l la Mine" (Marcu 9, 19). Iisus si-a revenit insa indata din suparare, caci duhul "de indata ce L-a vazut pe Iisus, a zguduit pe tanar si acesta a cazut la pamant si s-a tavalit spumand" (Marcu 9, 20). Adresandu-se tatalui, Iisus i-a spus: "De poti crede, toate-s cu putinta celui ce crede".

Omul i-a dat atunci un raspuns ciudat. Un raspuns despre care fiecare din noi isi poate pune intrebarea daca este cu adevarat raspunsul pe care l-a dat omul, sau e cumva o greseala a evanghelistului care ni l-a redat. Pentru ca omul a raspuns asa: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!" Raspunsul nu pare logic. De vreme ce credea, ar fi trebuit sa spuna: Cred, Doamne, ajuta credintei mele. In mod paradoxal el a spus: "Cred, Doamne, - cu aceasta completare ciudata: ajuta necredintei mele". Nu este o greseala. In mod sigur nu este o greseala. Evanghelistul a redat exact cuvintele pe care le-a zis omul. Si iata, cuvintele au ramas memorabile in istoria Bisericii.

Ele sunt din aceeasi categorie, cu "cei de pe urma vor fi cei dintai", sau: "cine-si va castiga sufletul si-l va pierde", sau: "de nu M-ai fi gasit, nu M-ai fi cautat", al lui Pascal, sau: "Daca Dumnezeu nu exista, trebuie inventat", al lui Voltaire. Credea el, sau nu credea? Era ca noi toti. Credea ca Dumnezeu exista. Credea ca Dumnezeu este Tatal. Credea si in puterea lui Dumnezeu. Credea ca Dumnezeu poate corecta unele nereguli in existenta noastra cand, din diferite motive, isi fac aparitia, asa cum aparuse in viata fiului sau aceasta dereglare a vietii, prin duhul rau carre intrase intr-ansul. Dar nu avea credinta pana la puterea minunii. Ar fi dorit insa s-o aiba, si tocmai de aceea a gasit aceasta formula extraordinara: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!"

Toti credem, toti cei care ne-am adunat aici, care suntem in jurul Bisericii, toti credem ca Dumnezeu exista, pe toti ne minuneaza ceea ce vedem in jurul nostru. Pe toti ne minuneaza dezvoltarea dintr-un simplu embrion a celui ce va fi mai apoi un om, cu complicatele aparate care-l alcatuiesc. Pe toti ne minuneaza miracolul existentei lumii si al devenirii. Toate ne provoaca uimirea si nasc in noi credinta in Dumnezeu. Ne uimesc desigur si ne descumpanesc si neregulile care tulbura ordinea creatiei. Multora nu stim sa le dam explicatii suficiente. De pilda, bolilor incurabile. Acestea par a nu intra in ordinea creatiei. Toate acestea ne tulbura. Dar ele nu sunt in masura sa ne tulbure in asa fel, incat sa ne distruga credinta si uimirea pe care ne-o provoaca celelalte aspecte ale vietii, ale lumii si ale existentei noastre, care ne vorbesc despre Dumnezeu.

Dezordinea ne descumpaneste, dar observarea ordinii ne repune in echilibru. Ordinea din univers, ordinea din viata noastra, ordinea morala din viata noastra, toate ne vorbesc despre existenta lui Dumnezeu. Si ne vorbesc la orice varsta ne-am afla. Se zice ca erau doi insi care discutau despre existenta sau neexistenta lui Dumnezeu. Unul spunea ca da, altul spunea ca ba. Si atunci unul din ei a propus un arbitru: Sa intrebam un copil. Sa vedem ce ne spune o minte inca in stare pura in fata existentei. Poate sa nu fie concludent ceea ce gandeste el, inca nedezvoltat, dar sa vedem totusi. Macar asa de curiozitate. Cel care nu credea l-a intrebat: - Copile, crezi in Dumnezeu? - Cred, a raspuns copilul. Mi-a spus mama ca El a facut totul si ca vede totul. - Dar poti tu sa-mi spui unde este Dumnezeu ? -Uite, ai de la mine un mar, daca-mi raspunzi. - Nene, i-a raspuns copilul, iti dau eu doua mere, daca imi spui dumneata mie, unde nu este Dumnezeu!

Convorbirea n-a mai putut continua. Dumnezeu este in toate. Noi crestinii Il vedem peste tot. Acolo unde nu gasim explicatii, desi suntem atenti la toate lamuririle stiintei, noi spunem: dincolo de ceea ce nu intelegem, e Dumnezeu. Unii, in fata limitelor cunoasterii, au alte optiuni. Spun ca nu exista Dumnezeu. E treaba lor. Fiecare opteaza pentru ce crede ca se potriveste mintii si sufletului sau, pentru ceea ce crede ca se motiveaza mai bine in mintea si in inima lui.

La Dumnezeu, insa, intr-un fel sau altul, ajung toti. Unii ca sa-L afirme, altii ca sa-L nege. Dar nu-L pot evita. Louis Jouvet, actor francez cunoscut (1887-1951), recitand odata la teatrul "Antoine" din Paris piesa lui Jean Paul Sartre "Le Diable et bon Dieu", a facut remarca: Nu vad nici o diferenta intre opera lui Sartre, care se crede antireligios, si aceea a lui Graham Greene, care se vrea religios. Si unul si altul sunt obsedati de ideea de Dumnezeu, si cel care crede ca nu crede, e cel care vorbeste cel mai mult despre Dansul". Aceasta imi aduce aminte de remarca asemanatoare a cuiva despre atei. Au un singur cusur: vorbesc prea mult despre Dumnezeu!

Noi crestinii avem in plus si altceva, care ne face sa optam pentru Dumnezeu, si anume faptul ca la un moment dat Dumnezeu insusi s-a intrupat pe pamant. Iisus Hristos ne-a invatat despre Dumnezeu, ne-a invatat despre noi insine, ne-a invatat despre univers, despre sensul vietii aici si despre sensul vietii dincolo, si ne-a demonstrat ca invatatura Lui este adevarata, prin faptul ca a inviat din morti. Credinta in inviere e argumentul nostru in plus, al crestinilor. Daca Iisus Hristos a inviat, toti vom invia. Daca Iisus Hristos a inviat, suntem nemuritori. De aici vine si raspunderea noastra grava in fata vietii. Trebuie sa traim o viata morala, o viata cumpatata, inchinata binelui, dreptatii, frumosului, echitatii, egalitatii, pentru ca toti suntem frati si fii ai aceluiasi Dumnezeu.

Aceasta credinta o avem. Dar avem noi oare mai multa credinta decat omul din Evanghelia de azi, care a marturisit: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele?" Poate ca nu totdeauna o avem pana la masura minunii. Dar ori de cate ori simtim, ori de cate ori auzim in interior intrebarea: "Crezi?", sa fim gata sa raspundem si noi, cu hotarare, dar si cu smerenie, ca si omul din Evanghelie: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele". Nu pentru ca ne-am indoi, ci pentru ca ne dam seama ca nu avem acea credinta, cat un graunte de mustar, care sa mute si muntii din loc.

Cu acest prilej a rostit Mantuitorul sentinta cu privire la credinta cat un graunte de mustar. Ucenicii care n-au putut vindeca pe copilul cuprins de acel duh rau, L-au intrebat pe invatatorul, dupa ce Acesta a scos duhul si a vindecat copilul: "Pentru ce noi n-am putut sa-l scoatem?" Iisus le-a raspuns: "Pentru necredinta voastra. Caci adevarul va graiesc: de ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati zice muntelui acestuia: muta-te de aicea acolo, si s-ar muta; si nimic nu v-ar fi cu neputinta" (Matei 17, 19-20).|

Multe am mai putea inca medita in legatura cu acestea. Apostolii aveau totusi credinta. Dar nu aveau acea credinta pe care o avea Iisus. Erau si ei, inca, din categoria celor aflati in drama neimplinirii, ca si omul cu "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele". Exista trepte in credinta. Caci credinta nu e stiinta. Credinta e o biruinta de fiecare clipa a indoielii. Aceasta e conditia credintei, atata vreme cat suntem in trup. Ea e intreaga si in putin, si in mult. Dar desavarsita e numai cand Dumnezeu o ajuta prin Harul Sfantului Duh. Atunci ea devine lucratoare altfel. Pe treapta obisnuita, e de domeniul cunostintei; pe treapta desavarsirii, devine facatoare de minuni, caci minunea o face intotdeauna Dumnezeu. Noi zicem: "Sfantul Cutare, facator de minuni". In fapt Dumnezeu e "Facatorul de minuni", prin sfantul care s-a deschis prin credinta desavarsita, harului Sfantului Duh care a patruns in el.

Apostolii, in momentul cand le-a fost adus tanarul posedat de duhul rau, nu primisera inca pe Duhul Sfant, care li se va da la Rusalii. Dupa aceea au facut si ei minuni. Se vede aceasta imediat, precum e scris in Faptele Apostolilor. Petru si Ioan au vindecat un olog din nastere, cunoscut de toata lumea ca atare (F. Ap. 3, l-11).

Ca "necredinta" celui care avea totusi "credinta", n-a fost un impediment in calea vindecarii, o vedem clar. A contat credinta lui. Mantuitorul pe aceasta i-a luat-o in considerare si i-a primit rugaciunea. Nu i-a refuzat-o. El nu era atat de necredincios incat sa nu se roage. Era doar in neimplinire. Pe baza acestei adanci si sincere rugaciuni, Mantuitorul i-a vindecat fiul. Asa ne spune evanghelistul. Iata deci cum trebuie inteleasa aceasta vorba ramasa pana azi in istorie si in vorbirea crestina: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele"! Daca s-a putut ruga, in rugaciune era credinta. Invatam de aici ca in rugaciune trebuie sa intram in orice imprejurare, chiar si atunci cand ni se pare ca ne-a slabit credinta. Atunci va lucra speranta din rugaciune. Si Dumnezeu o va asculta. N-as vrea sa lungesc vorba, dar mi se pare ca e posibila si o alta exegeza a textului "Toate sunt cu putinta celui ce crede". E drept ca Iisus i-a cerut lui, omului, sa creada: "De poti crede", si acela a raspuns: "Cred, Doamne", dar minunea a facut-o Mantuitorul. A raportat-o la credinta celui ce se ruga dar, dincolo de aceasta, El a facut vindecarea. Era ca si cum i-ar fi zis: "Vei vedea ca Eu, avand credinta, pot totul si il voi vindeca. De ati avea si voi credinta - si ii includea si pe apostoli in aceasta categorie - si voi ati putea vindeca. Dar Mantuitorul a vrut sa lase sa se inteleaga ca nu El, ci credinta e cea care poate face minuni. A lor ca si a Lui. Pe de o parte le-a dat exemplul puterii credintei Sale, pe de alta i-a invatat ca de ar avea o credinta ca a Lui, le-ar fi si lor "toate cu putinta".

Am promis si cateva cuvinte despre Fericiri, fiindca ne-au fost citite astazi, desi le auzim intotdeauna la Sfanta Liturghie. In legatura cu Fericirile s-au spus si lucruri bune, s-au spus si lucruri mai putin bune, impotriva crestinismului. De pilda, una din acuzatiile care s-au adus Mantuitorului si crestinismului a fost aceea ca ii demobilizeaza pe oameni de la activitate, si de la rezolvarea pe pamant a tuturor socotelilor. Fericiti cei saraci cu duhul; fericiti cei ce plang; fericiti cei prigoniti pentru dreptate! Cum de ii fericeste Mantuitorul pe acestia? Ii fericeste in stare de nefericire! Ii lasa sa planga? Ii lasa sa fie prigoniti pentru dreptate? Ii lasa sa fie saraci cu duhul? Si ce e aceea "a fi sarac cu duhul"?

In vorbirea curenta, zicem despre unul, asa, mai slab la minte, ca e sarac cu duhul! De ce fericeste Mantuitorul pe unii ca acestia? A fi sarac cu duhul poate insemna simplitate, dar nu inseamna a fi rau! Inseamna a nu fi daruit cu multa stiinta si discernamant in cele inalte, dar cu bun-simt in cele imediate. Inseamna si credinta simpla, dar sincera. Se da ca exemplu de saracie cu duhul o femeie intrata in istorie tocmai pentru aceasta. In anul 1415 un vestit profesor de la Praga, Jan Hus, a fost condamnat la moarte pentru unele neintelegeri de principiu, asupra dogmelor, cu rectorul universitatii la care era profesor. Biserica romano-catolica l-a condamnat la ardere pe rug. Si a fost cu adevarat ars pe rug, cu o suta de ani inainte de Reforma. In timp ce era legat de un stalp si in jurul lui executorii adunasera lemnele cu care sa-l arda pe nefericit, o batranica de vreo 80 de ani venea si ea cu un brat mic de lemne, sa-1 arunce peste focul care incepuse sa arda, ca sa mai mareasca flacara.

Ce stia ea despre motivul condamnarii? Stia ea daca avea el dreptate, sau daca aveau dreptate cei care il condamnasera? Nu stia nimic despre toate acestea. Era o femeie simpla care a vazut in hotararea de a-l arde, o hotarare dreapta, pentru ca asa o socoteau cei mai invatati decat ea. Cel care era legat la stalp, inconjurat de flacari, vazand-o a spus un cuvant care a ramas de asemenea memorabil in istoria omenirii: Sancta simplicitas! - Sfanta simplitate! Sfanta! N-a condamnat-o. Stia ca n-o facea din rautate.

Tot pe seama simplitatii, dar a unei sfinte simplitati, am putea gandi si la o alta cauza a gestului batranei. Va fi facut-o din bunatate. Sa fie focul mai mare, ca sa-l arda mai repede. Sa-i micsoreze suferinta! Cine stie! Tot sancta simplicitas ar fi fost, si cu atat mai sfanta, cu cat voia sa curme, nu sa inmulteasca suferinta!

Dar sa ne intoarcem la intrebarea: De ce-i fericeste Mantuitorul pe cei care sufera? La prima vedere, nu e prea usor sa se dea raspuns la o asemenea intrebare. S-ar parea ca cei care acuza crestinismul de demobilizare in fata greutatilor vietii, au dreptate. Dar sa ne gandim. Sa incercam una din explicatiile posibile, desi poate nu cea mai concludenta si mai aproape de intentia Mantuitorului. Pe cine avea in vedere Mantuitorul in aceste cazuri? Sa presupunem ca ii avea in vedere pe cei care erau dincolo de marginea puterilor omenesti. Cazurile de limita. De pilda, pe cei loviti de boli incurabile, pe cei condamnati pe nedrept la inchisoare sau, cu martori mincinosi si cu un judecator rau, pe cei condamnati la moarte, sau la inchisoare pe viata, si care nu mai aveau nici un mijloc de a-si dovedi nevinovatia. Daca spre acestia vine Mantuitorul, catre aceste cazuri de limita, ca sa le aduca si lor o mangaiere, o ultima speranta, o ultima mangaiere, pe care nimeni si nimic nu le-o mai putea da, mangaierea Lui era ca o raza de speranta, ca o scara catre o eliberare posibila.

De fapt, in orice interpretare, Fericile sunt un pas inainte spre fereastra unei sperante, pe care inteleptii cei vechi, si multi dintre cei mai noi, n-au vazut-o. Epictet, desi a trait in era crestina dar a ramas filosof profan, sfatuia la impacarea cu soarta, indemnand "sa ne indreptam sfortarile numai spre cele ce stau in sfera putintei noastre, lasand pe cele de dincolo de dansa in voia mersului universal". Iisus s-ar fi exprimat tot asa, numai ca El promitea, in plus, o compensatie si celor carora "mersul universal", adica un destin implacabil, le harazea, fara iesire, numai suferinta, nedreptate, pedeapsa nemeritata. in gandirea lui Iisus, dupa dreptatea lui Dumnezeu, lucrurile nu puteau ramane in eternitate strambe, fara speranta unei compensatii, fara mangaierea biruintei adevarului. Nu putin a contat aceasta noua perspectiva adusa de Iisus. Si cine ar putea spune ca este o perspectiva demobilizatoare? Caci e vorba de cei care se gasesc intr-o situatie de limita, oricum, si numai despre acestia care nu s-ar mai putea mobiliza in nici un fel impotriva situatiei in care au cazut, sau in care i-a prins "mersul universal", adica destinul, cum il numeste Epictet.

Iisus sparge, intrerupe implacabilul sumbru al destinului orb, promite biruinta asupra destinului. in final, cei nedreptatiti vor fi fericiti. Si, prin credinta, pot fi de pe acuma fericiti.

E adevarat, nu in viata aceasta, in intregime, ci in viata de dincolo. Dar e totusi o raza de speranta. Aduce o raza: Fericiti voi care plangeti pentru ca v-au murit copiii inainte de vreme, care plangeti pentru ca v-au murit parintii si nu mai e nimic de facut, care plangeti pentru ca vi s-a facut o nedreptate care nu mai poate fi reparata de nimeni, niciodata! Fiti si voi fericiti! Bucurati-va ca exista o lege a echitatii, ca vi se va da si voua o satisfactie. Dincolo, e adevarat. Dar daca alta posibilitate nu exista, aveasta exista. Fara aceasta ati ramane chiar fara nici una, ceea ce ar fi absurd. Nu se poate sa biruiasca absurdul!

In sensul acesta, raspunsul pe care-L da Mantuitorul, satisfactia de viitor pe care o promite este revolutionara, este ceva cu totul neasteptat si pe care nimeni, nici o lege omeneasca sau religioasa, pana la El, n-a imaginat-o. N-a adus nimeni o astfel de mangaiere sufletului omenesc.

Inseamna aceasta demobilizare? Dimpotriva. inseamna ca prin speranta il ridici pe om din starea de pierdere totala, de renuntare totala, la o speranta noua, la o noua intelegere a vietii. Si nu la una iluzorie. Speranta pe care le-o dadea, pe care ne-o da, nu era si nu este iluzorie. Cand va invia din morti si va demonstra ca suntem nemuritori si ca totul se reglementeaza in cer, Fericirile isi vor revela realismul lor. Dar Fericirile nu sunt numai acestea. Descoperim inca o data, cu adevarat, ca invatatura Mantuitorului era o invatatura dinamica, o invatatura perfectionista, pentru ca El spune: "Fiti desavarsiti", nu ramaneti asa cum sunteti. Luptati-va sa deveniti mai buni. "Fericiti cei blanzi!" Fiti blanzi, fiti altfel. "Fericiti facatorii de pace!" Fiti facatori de pace, intr-o lume in care sunt numai razboaie, intr-o lume in care e numai neintelegere si neimpacare. Fiti facatori de pace! "Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate". Fiti luptatori pentru dreptate. Si vedeti ce metafora extraordinara gaseste Mantuitorul: a flamanzi si a inseta, deci ia metafora realizarii dreptatii din randul celor mai vitale realitati ale vietii omenesti: a manca si a bea, fara de care nu se poate trai. Deci nu se poate trai nici fara dreptate. Nu se poate trai omeneste!

Voi aspirati mereu catre dreptate. Fiti luptatori pentru dreptate! Fiti luptatori pentru pacea sufletului, pentru pacea oamenilor, pentru pacea dintre popoare. Fericiti cei care lupta pentru dreptate. Fericiti cei care lupta pentru pace, ca nu se poate pace fara dreptate.

Iata, parca ar vorbi lumii de astazi. Parca ne-ar spune noua: "Fericiti facatorii de pace"! "Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate". Iata cum, din aceasta perspectiva, Fericirile sunt un indemn spre activitate, pentru ca toate aceste indemnuri presupun fapta, presupun lupta, lucrare, presupun implicare in viata, presupun angajarea noastra a tuturor in vederea realizarii acestor bunuri omenesti, a realizarii lor inca pe pamant. Fericiti veti fi pe pamant, daca le veti avea pe toate acestea. Fericiti veti fi si in ceruri, daca le veti realiza pe toate acestea. Deci El nu indeamna la abandonarea luptei si la multumirea cu intamplarea. intelepciunea e sa treci de disperare, chiar si atunci cand aceasta ar parea ultima solutie. Aici, in aceasta sta intelepciunea Fericirilor. Mantuitorul se retrasese in munte, urmat de multimi adunate in jurul sau din Galileea, din Decapole, din Ierusalim si din Iudeea. Pana astazi muntele acela se cheama Muntele Fericirilor. E la nord de marea Galileii, aproape de Capernaum. Se va fi asezat acolo pe o buturuga mai la vedere, la umbra unui copac, iar toti ceilalti il ascultau. Le vorbea inspirat, in sentinte concise, scurte, antitetice, cu un dar al oratoriei cum nimeni altul n-ar fi putut-o face, improvizand. Le vorbea despre viata lor pe pamant si despre viata lor in ceruri.

Il ascultau, fara indoiala, fascinati. Nu misca nimeni..Nu se misca nimic. Iar El rostea cuvintele ca si cum s-ar fi adresat fiecaruia din ei. Fiecare simtea ca i se adreseaza lui. "Fericiti cei ce plang!" Cati din ei nu vor fi avut motive sa planga, si ziceau: Iata, mie imi spune. Citeste in sufletul meu, in-viata mea! Era ca si cum si-ar fi tras vorbele din viata, din sufletele lor, prefacandu-le in cuvinte minunate, pe care apoi le intorcea spre ei, si toti simteau ca se afla in fata Celui care le citea destinul, in fata Celui care le deschidea calea pentru viata vesnica. Daca Iisus Hristos ar veni azi, si daca printr-un miracol noi insine ne-am afla pe munte la picioarele Lui, oare ce ne-ar spune, citind in sufletele si in gandurile noastre? Probabil acelasi lucru, si ar incheia asa cum a incheiat si Predica de pe munte, cu "Bucurati-va si va veseliti!" Sub semnul sperantei.

Bucurati-va si va veseliti de lumina pentru munca! Bucurati-va si va veseliti de intuneric pentru odihna! Bucurati-va de munca pe care-o desfasurati la lumina zilei, si de binecuvantata odihna din timpul noptii. Bucurati-va de copii, de nepoti si de stranepoti. Bucurati-va de toate!

Aveti motive de suparare! Aveti motive de tristete! Exista moarte! Exista boala! Exista si acestea, dar bucurati-va si va veseliti, ca mai mari sunt cele pe care vi le-a dat Dumnezeu, si mai mare decat toate este viata, este faptul ca existati, acest miracol unic care v-a fost dat fiecaruia. Si viata e fara de moarte. E nemuritoare, chiar daca aici muriti.

Bucurati-va si va veseliti! Nu fiti tristi! Oare cine a mai vorbit cu atata putere impotriva tristetii? Si ce e mai greu de suportat in lumea aceasta decat tristetea? Caci e mai mare tristetea decat durerea fizica. E atat de mare, ca Sfintii Parinti o trec pe seama unui duh rau care vrea sa ne compromita viata: "duhul intristarii”. Iisus e "duhul bucuriei". "Bucurati-va!" a fost primul cuvant pe care l-a spus si dupa inviere.

Mai departe, in Predica de pe munte, Mantuitorul insista asupra acestui fapt: "Nu fiti tristi" (Matei 6, 16). Cel mai mare dintre sfinti trebuie sa fie cel mai vesel dintre oameni. Imaginea sfantului trist, posomorat, incruntat, nu este imaginea adevaratului sfant. Cineva a spus odata: Un Sfant trist este un trist sfant! Bucurati-va de viata, bucurati-va de tot ceea ce va da Dumnezeu, de speranta in viata, in bine, si fiti toti cautatori de dreptate, caci fericiti sunt cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate. Cei ce-o cauta cum trebuie, se vor satura de ea.

"Fericiti facatorii de pace ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema". Iata la ce titlu inalt cheama pe toti aceia ce vor sa realizeze pacea in sufletele lor, in primul rand, pacea in lume, pacea in viata sociala.

Sa socotim ca astazi, ca printr-un miracol, am fost partasi acestei Predici extraordinare a Mantuitorului, si ca toate mangaierile pe care le-a adresat celor de atunci, ni le-a adresat si noua acum. Sa sune in urechile noastre, sa sune in viata noastra de acum incolo, asigurarea si indemnul: "Bucurati-va si va veseliti ca plata voastra, pentru toate acestea, este multa in ceruri". Amin.

+ IPS Antonie Plamadeala