Să mai râdem ...putin

Să mai râdem un pic

Împietrirea inimii este o mare problemă. Că acolo e locul unde trebuie să fie Dumnezeu cu dragostea lui. Ori noi, în disperare şi frică, închidem prin tristeţe orice portiţă prin care ar putea pătrunde un pic de lumină şi veselie. Fericirea sau veselia reprezintă medicamentul prin care putem îndepărta tristeţea de pe chipul nostru. Nu degeaba a spus „bucuraţi-vă”. Pentru că a ştiut că oamenii se vor poticni din frică, frica de a alege ce e bun, frica de viaţă, frica de moarte. Ba merge mai departe şi întăreşte cuvântul taman pentru cei mai încercaţi şi zice că, fericiţi sunt cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi, cei ce flămânzesc şi însetează, cei milostivi, cei curaţi cu inima, cei ce sunt făcători de pace, cei prigoniţi şi ocărâţi. Dacă ei, cei ce suferă fără să aibă vină, sunt fericiţi, cu atât mai mult noi, cei ce suntem degrevaţi de aceste stări uneori, trebuie să ne îmbrăcăm cu veselia.(...) Vreau să vă spun doar că trebuie să evităm tristeţea spre a face loc bucuriei. Chiar Mântuitorul zice "acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră sa fie deplină" Ioan 15-11. Veselia, bucuria, fericirea reprezintă împlinirea inimii şi vindecarea sufletului. Eu, văd acest lucru mereu în ochii copiilor. Mult mai rar în ochii adulţilor. Să mai râdem un pic. E loc de primăvară în sufletul nostru.(din pr.Victor, Să mai râdem un pic)

Inima sincera, luminata, vie

Ni se intampla uneori in timpul rugaciunii, acasa sau la biserica, sa ne cuprinda un fel de slabiciune a sufletului si a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu pagan pustiu si desert. Dar indata ce ne incordam inima intr-o rugaciune sincera, indreptandu-ne-o catre Dumnezeu impreuna cu mintea, cu o credinta vie, indata sufletul prinde viata, se incalzeste, devine roditor. Si ne cuprinde deodata, o stare de pace, de usurare, de umilinta, un foc launtric sfant; incep sa ne picure din ochi lacrimi si sa ne para rau din tot cugetul ca L-am maniat pe Stapanul Cel Preabun cu pacatele noastre. Cata lumina in inima si in minte, ce bogat suvoi de apa vie ne inunda inima, putand sa se reverse de acolo nestanjenit, in cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hartie! Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima. De ce oare nu ne indreptam mai des sufletele spre Domnul? Cata pace si cata liniste ne pregateste Domnul in locasurile Sale! “Cat este de mare multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai gatit-o celor ce se tem de tine“ (Psalmul 30,20). (Sf. Ioan de Kronstadt, Viata mea in Hristos)

Inima trebuie trezita mereu pentru rugaciune

Inima trebuie trezita mereu pentru rugaciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iata calitatile de care nu trebuie sa se lipseasca rugaciunea. Sa ne rugam in duh, fiindca Dumnezeu nu este trup, ci duh. Sa ne rugam adevarat, nu fatarnic, fiindca Dumnezeu este Adevarul. Tot asa si in rugaciunile catre sfinti. Sa nu-i chemam doar cu gura, fiindca ei nu mai au gura, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte si atunci ne vor auzi, fiindca ceea ce se aseamana, se aduna. Nu carnea si sangele vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzand de iubire de Dumnezeu.(Sf. Ioan de Kronstadt, Viata mea in Hristos)

Cai parcurse de catre sfinti

Si multe sunt caile spre pocainta. Mai intai trebuie sa ne pocaim de pacatele noastre. A doua cale este sa iertam aproapelui greselile. A treia este rugaciunea, cea din toata inima inaltata. A patra este sa dam milostenie. A cincea este gandul cel smerit. Deci, sa nu ne lenevim, ci, in toate zilele, prin toate acestea sa umblam, ca foarte placute sunt caile acestea. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin. (Invatatura a fericitului Macarie,din Proloagele zile de 19 ianuarie)

Cum ne este inima, aşa ne este şi viaţa

Cum ne este inima, aşa ne este şi viaţa. Dacă inima este curată, sfântă, pătrunsă de dragoste fierbinte faţă de Domnul Iisus Hristos, toate faptele, toate gândurile, toate opiniile noastre sociale şi politice, toată filosofia noastră de viaţă vor fi pătrunse de această simţire, de aceste sfinte porunci ale inimii – şi atunci din vistieria cea bună a inimii noastre vom scoate roade bune în tot ce facem, şi în primul rând în viaţa de zi cu zi, în legăturile noastre cu cei din jur. Iar dacă în inimă domnesc răul şi întunericul, oricât de bună ar fi orânduirea socială şi politică, oricât ar fi de drepte legile, omul va face rele. Nici un fel de legi, nici un fel de orânduire socială nu pot înfrâna inima omenească. (Sf. Luca al Crimeei – La PORŢILE POSTULUI MARE, Predici la Triod; Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004)

MÂINILE PREOTULUI - “linguriţe dumnezeieşti” De ce sărutăm mâna preotului?

Fără a avea intenţia de a mă face în acest chip învăţătorul cuiva, voi încerca, încredinţându-mă ajutorului oblăduitor al harului Sfântului Duh, să formulez un răspuns cât de cât temeinic la această întrebare, mai întâi mie însumi şi apoi fraţilor mei întru Hristos care, fie au fost tentaţi să privească cu suspiciune această practică (sărutarea mâinii preotului), fie au fost asaltaţi cu această întrebare de acei creştini “necreştini”, îmbuibaţi cu spirit raţionalist care, prin concepţiile şi atitudinile lor faţă de tradiţia ascetico-liturgică ortodoxă, tind să se situeze în afara Bisericii noastre dreptmăritoare, ba mai mult, tind să se autoexpedieze în atât de numeroasa “Biserică” înşelată de raţiune a Apusului, pe care Sfântul Grigorie Palama o asemăna elefantului care atunci când cade nu se mai poate ridica.

“Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească” - ne spun Părinţii tălmăcind în graiul nostru o zicere de-a Sfântului Antonie cel Mare: “Cei care nu au povăţuitor cad ca frunzele.”

Străduindu-mă deci să împlinesc acest cuvânt al Părinţilor, am purces a face un pelerinaj pe aripile filelor de carte pe la marile “scaune apostoliceşti” pentru a întreba pe “marii dascăli ai lumii şi ierarhi” şi “părtaşi obiceiurilor şi următori scaunelor apostolilor”, “pe propovăduitorii cei de Dumnezeu vestitori” în vederea obţinerii unui răspuns odrăslit din tulpina Tradiţiei apostolice.

În acest pelerinaj mi-am luat şi Sfânta Scriptură din care, adesea, îmi potoleam foamea şi setea pricinuite de greutatea drumului şi zăduful zilei. În aceste momente de liniştire, coborând parcă din Scriptura Vechiului Testament, înţeleptul Isus Sirah mi-a zis: “Din tot sufletul tău teme-te de Domnul şi pe toţi preoţii lui cinsteşte-i […], pe slujitorii lui să nu-i părăseşti […] cinsteşte pe preot şi dă-i partea lui precum s-a poruncit ţie.” (Sir. 7, 30-32).

Neîntârziat, întrupând Scriptura Noului Testament, Sfântul Apostol Pavel mi s-a adresat cu aceleaşi cuvinte cu care acum aproape 2000 de ani scria episcopului din Efes, Timotei: “Preoţii, care-şi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura […] Pâră împotriva preotului să nu primeşti…” (I Tim.5; 17, 19).

Multe perle duhovniceşti mi-au dăruit Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii, dar de multe din ele m-a văduvit uitarea. De aceea, mă voi grăbi a le împărtăşi dragostei Voastre, pe cele încă neprădate, ca unei vistierii nefurate.

Mai întâi mă plec preotului, apoi îngerului

Am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu la vechiul Mediolanum (Milano de azi), cândva ortodox. Închinându-mă fericitului Arhipăstor Ambrozie, am sorbit de la el adânc de bogoslovie şi de har din care scot acum un cuvânt frumos pentru a-l împărtăşi dragostei Voastre: “Preotul este ambasadorul iubirii lui Hristos”.

Venind către neînseratul nostru Răsărit ortodox, un anonim apusean mi-a spus: “Dacă aş întâlni un preot şi un înger, aş saluta mai întâi pe preot şi apoi pe înger, pentru că îngerul este numai prietenul lui Dumnezeu, pe când preotul Îi ţine locul”. Ca apoi, aflându-mă gânditor în Roma cea nouă (Constantinopol), să aflu că aceste cuvinte fuseseră rostite de Sfântul Arhiepiscop Ioan “cel cu limba şi cu cuvintele de aur”. Dar aceste cuvinte cu aur poleite erau de data aceasta acomodate neliniştii mele, fiind menite să înlăture norii cei grei ai nedumeririi: “Dacă aş întâlni un preot şi un înger m-aş pleca întâi preotului până la pământ şi i-aş săruta mâna sfinţitoare şi apoi m-aş pleca îngerului”. Cu toate acestea nu l-am lăsat pe de Dumnezeu luminatul ierarh şi iar l-am întrebat: Pentru ce pricină, prea îndumnezeitule la minte Părinte ? Atunci, “Nilul cel ce revarsă undele sale de aur în cuvinte şi minuni”, amintindu-mi printre altele că “preotul este Evanghelia ce trece pe cale”, mi-a răspuns: “Spune-mi, te rog, unde-l vom pune pe preot, când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârşeşte prea înfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al tuturora ? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândeşte-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai sfânt decât oricare altul, sufletul care a primit atâta Duh? Atunci şîn timpul Sfintei Liturghii-n.n.ţ şi îngerii stau împrejurul preotului. Tot altarul şi locul din jurul jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui ce Se află pe jertfelnic” (“Despre preoţie” VI, 4). {i, ca un adevărat luminător al dreptei cinstiri de Dumnezeu, Sfântul Arhipăstor a continuat să mă înveţe: “Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre oameni şi că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă şi rugându-se, când vezi că toţi se înroşesc cu împărtăşirea cu Cinstitul Sânge al lui Hristos” din mâinile preotului? “Mai socoteşti oare, că te-ai mutat dintr-o dată în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc şi că priveşti numai cu sufletul gol şi cu mintea curată cele din ceruri? O, minune! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ţinut în clipa aceea în mâini” de ţărână, în mâinile preotului. “şi Se dă pe Sineşi tuturor celor ce voiesc să-L sărute şi să-L primească” prin aceleaşi mâini ale preotului (“Despre preoţie” III, 4).

Coboară cerul pe pamânt

Cu aceste aurite cuvinte mi-a învăpăiat sufletul părintele nostru Ioan, dascălul pocăinţei şi dulceaţa Bisericii. De aceea, părăsind cu bucurie împărăteasca cetate, m-am îndreptat spre Siria ca să mă adăp din râul cel plin de apele Duhului care în pustie a izvorât. Acest râu - Sfântul Efrem Sirul, m-a albit cu apele înţelegerii şi cunoştinţei celei curate, zicându-mi: “toţi să cinstim, toţi să fericim pe cei ce au treapta cinstitei preoţii, cunoscând cu dinadinsul, că dacă cineva pe prietenul Împăratului îl iubeşte, pe acesta cu mult mai mult îl iubeşte Împăratul. Deci să iubim pe preoţii lui Dumnezeu; căci prieteni ai însuşi Celui bun sunt şi mijlocesc pentru noi şi pentru lume. Cinsteşte pe preoţi împlinind porunca lui Hristos care zice: cel ce primeşte prooroc cu bucurie întru nume de prooroc, plată de prooroc va lua. Iar dacă nu ştii, de este vrednic de treaptă cel sfinţit preot sau de nu este vrednic, pentru porunca lui Hristos să-l cinsteşti!” (“Cuvinte şi învăţături”, Cartea a treia, Ed. Bunavestire, Bacău, 1996, pag. 19-20).

Lăsând în urmă pustiul Siriei ce înflorea asemeni unui crin, m-am întors prin Episcopia Filadelfiei (Asia Mică). Aici m-am întâlnit cu plăcutul lui Dumnezeu ierarh Teolipt care, parcă ştiindu-mi dinainte neliniştea sufletului, a turnat peste el balsamul tămăduitor al cuvintelor sale: “De alergi la un preot dreptcredincios, la Hristos alergi, pe Hristos Îl cinsteşti, pe Hristos Îl primeşti”. N-am îndrăznit cu acest prilej să ocolesc strălucitul oraş al Niceii unde avut loc întâiul Sinod ecumenic (325). Aici, m-au întâmpinat cuvintele fericitului Teofan, Episcopul cetăţii, cuvinte care m-au mişcat mult, înţelegând şi de această dată pronia călăuzitoare a lui Dumnezeu: “Mâinile preotului sunt ca două linguriţe dumnezeieşti prin care se hrănesc mădularele Bisericii” cu Trupul şi Sângele Mielului Celui înjunghiat pentru viaţa noastră.

Părăsind Niceea, am ajuns în de Dumnezeu păzita noastră Patriarhie unde, aşa a vrut Dumnezeu, m-am izbit de frumoasele cuvinte ale părintelui Dumitru Fecioru, osârdnic traducător al cuvintelor Sfinţilor Părinţi în “limba vechilor cazanii”: “Mare şi înfricoşată taină! Dumnezeu Se lasă ţinut de mâinile omeneşti ale preotului. Preotul se apropie de Dumnezeire”, căci “de fiecare dată când slujeşte Sfânta Liturghie, preotul coboară cerul pe pământ. Cu mâinile lui de tină şi cu glasul lui de om, aduce pe Dumnezeu pe Sfânta Masă de pe tronul slavei Sale din ceruri". “Preotul este trup, este sânge, este carne şi oase, dar are putere mai mare ca un arhanghel. În faţa mâinii lui, cu degetele închipuind semnul Sfintei Cruci şi făcând semnul Sfintei Cruci, diavolul fuge, păcatele se şterg, lanţurile cad, lacrimile se usucă, sufletele se slobozesc şi pleacă luminate, uşurate, vesele, fericite”. “{i nu mă minunez atâta că cei mari ai pământului se pleacă şi îngenunche în faţa preotului, cât mă spăimântez că Împăratul împăraţilor, Domnul Domnilor, Se pleacă preotului şi-i face voia lui”.

Dau slavă lui Dumnezeu că mă aflu din nou în necropola Muşatinilor din Rădăuţi, lângă moaştele plăcutului lui Dumnezeu ierarh Leontie! Aici, îmi sună încă în urechile sufletului glasul nemuritorului dascăl al pocăinţei, Arhimandritul Teodor Pavlo (V 15 august 1996), fostul povăţuitor duhovnicesc al obştii de aici. Parcă îl văd cu ochii minţii cu ce zel, cu ce râvnă, cu ce dragoste de Dumnezeu ne povăţuia pe calea mântuirii! Îndrăznesc să spun că o făcea “cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Luca 1, 17)! Parcă se coborâse din icoana frescă a tuturor sfinţilor! Parcă se desprinse din ceata Proorocilor şi - foarte popular, aşa cum era - ne spunea în timp ce ne miruia: “Acu’ văd că unii sărută mâna preotului, alţii nu…Da’ ce?! Credeţi că noi avem nevoie să ne sărutaţi dumneavoastră mâna?… Dar eu mă gândesc că dumneavoastră vă folosiţi sărutând mâna preotului; căci preotul umblă cu cele sfinte, săvârşeşte Sfintele Taine…”. Acestea şi multe altele ne spunea retrăgându-se la locul lui; acolo, în ceata proorocilor propovăduitori, care, parcă era nedeplină fără el... Cred că de la o bucată nu l-au mai lăsat profeţii să coboare!…

Dumnezeieştii cleşti ai serafimului

Rămânând în acest spaţiu ascetico-liturgic şi istoric totodată, în care voievozii coboară din tabloul votiv, iar sfinţii din icoane, pentru a se uni în rugăciune cu obştea pravoslavnicilor creştini, l-am auzit pe Vlădica Gherasim predicând în urma săvârşirii unei hirotonii în preot. Printre altele, Prea Sfinţia Sa asemăna mâinile preotului cu mâinile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Căci, după cum acesteia i-a fost dat să poarte pe braţele sale pe Cel nepurtat, să cuprindă cu palmele pe Cel necuprins cu mintea nici de puterile îngereşti, în acelaşi fel, şi preotului i s-a dat, nu numai să ţină în palmele sale pe Cel ce ţine cu palma toată făptura, pe care cu dumnezeieştile Lui mâini a plăsmuit-o, ci i-a fost dăruit preotului chiar să-L junghie şi să-L jertfească, împărtăşindu-ni-L nouă “spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.

Spre adeverirea deplină a celor scrise, îndrăznesc a cita aici din ritualul Sfintei Liturghii: “Iar preotul, sfărâmându-L în patru părţi, cu luare-aminte şi cu evlavie, zice: Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”. (Liturghier , Ed. Inst. biblic şi de misiune al B.O.R., Bucureşti, 1995, pag. 162).

Aşadar, nu vom cinsti oare cum se cuvine dumnezeieştii cleşti ai serafimului văzut de Isaia (Is. 6, 6), care ne curăţesc de zgura păcatelor cu Cărbunele cel înţelegător, Hristos, Dumnezeul nostru? Vom săruta deci mâna distinselor doamne, pentru că aşa ne învaţă doamna Aurelia Marinescu în “Codul bunelor maniere”, iar mâinile Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, Doamna noastră, a tuturor, mâinile bătrânului şi dreptului Simeon, cu care asemenea sunt mâinile preotului, nu le vom săruta?!

Să pătrundem dar, dragi cititori şi iubiţi fraţi în Domnul, cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos adresat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli şi, prin aceştia, urmaşilor lor legitimi, episcopilor şi preoţilor: “Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine…Cine primeşte prooroc (preot, în virtutea slujirii profetice pe care o exercită din încredinţarea Mântuitorului - n. n.) în nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua.” (Luca 10, 16; Matei 10, 41).

Ierodiacon LEONID

Primavara

Traim cu asemenea viteza incat anotimpurile ne surprind. Primăvara acum e în mine – neaşteptată, parfumata, dimineata anului. Obişnuiam să stau şi s-o aştept, iar acum calendarul m-a trezit ca de serbare. Primavara, fiica cea mai tanara a batranului an, cea aducatoare de bucurie si voie buna a sosit si la noi cu alaiul ei de flori, lumina si culoare. E mai multa energie in atmosfera, energie care pentru unii e benefica, iar pentru altii se transforma in „astenie”.
Dar la noi anul acesta primavara inca se lupta cu iarna si nu incape indoiala ca va birui.De rasuflul cald al cerului primavaratic se vor topi , pensionata zapada si gheata.
A revenit primavara. Ea trezeşte la viaţă întreaga natură.Pamantul este asemeni unui copil care a invatat poezia si va imbraca o noua haina . Vor porni plugurile sa-l are ,sa-l destelenesca caci primăvara este aici unde se ascunde viaţa.Toate intineresc… la fiecare stranut al primaverii apare o noua floare.
Ziua aduce cuprinsul ei ,soarele… caldura firii .
Aerul se inmiresmeaza de tot ce I nou de florile si frumnzele cele dintai ale anului :” Îşi scot strămoşii degetele-afară,/De ghiocei, de crini, de toporaşi”(Virgil Carianopol). Culorile incep sa se amestece.Vor fi si ploile prima –verii ca sa in germineze rodul samantei, in pamantul cel bun.Cineva spunea ca primavara si ecoul e verde. Frumuseţea ei se trage de la prospeţimea naturii.Totul înverzeşte şi devine transparent, aerian, diafan. Suna ramul,vuie glia iar pasarile cu cantecele ne vrajesc si ne poarta calatorI peste ceruri… Primavara, viata rade cu tine.
Jubileza pomul in floare,infinitul in sarbatoare! “A cunoaşte-nseamnă iarnă/ a iubi e primăvară(Lucian Blaga). Misterul ei este nedezvaluit,farmecele dulci si gradinarul la casa sa. Pomisorul sadit a devenit printul gradinilor. Pomişorul meu dansează în bătaia vântului, celebrând primăvara, noua lui viaţă, prietenia noastră…este anotimpul în care ne putem testa ideile creative născute în aburul dens al hibernării… cel mai nebunatic anotimp, in care alergam, visam, exageram, coloram, plutim, ametim. Izvoarele se trezesc la viata, zburda, stropesc, clipocesc mai ademenitor, mai cristalin decat in alte perioade ale anului.
Si primavera infloreste vise…pe campuri unde zburda miei! Odata cu ea vin si povestile. Fiecare primavara este unica primavera. “Primavara ne arata ce poate face Dumnezeu dintr-o lume murdara si anosta” (Virgil A. Kraft).
Cand firea inconjuratoare intra in primavera atunci la noi soseste si un anotimp al primaverii celei sufletesti…Postul Mare, pregatirea de Inviere.” Lumina mea, ingroapa-te cu mine, la primavara poate incoltim”( Adrian Paunescu). Imi place primavara si pentru sentimentul pe care mi-l da. Faptul ca ma invita la „curatenie”(duhul curateniei) si la miscare.
Dacă eram un anotimp, eram primăvară, primăvara naşterii mele, primăvara renaşterii mele... zumzetul harniciei .Mintea poate fi ca iarna dar sufletul e o primavera permanenta…un suras al infinitului.

O fi avand si aripi sa zboare macar pana izvorul copilariei noastre fiindca primavara ne amintim de inocenta noastra. Amintirea este primavara eterna a vietii. Primavara te scoate afara din tine. Si te pune sa te uiti la ceea ce conteaza.
Este vremea gandurilor bune, al inceputului de drum, al sperantelor si al stralucirii din priviri. Este realitatea ta, dar fara lucrurile mici. Doar cele mari, adica doar cele care conteaza.

Primavara este poate modul in care universul si Dumnezeu ne spun ca totul e circular. Ca tot ce s-a incheiat e pe cale sa inceapa. Primavara este timpul tau de renegociere cu tine. Cu cine esti, cu ce haine si hram porti, cu ce vrei sa faci...Cu mantia plina de lumina ,primavara imparte din pocalul ei tinerete,voiosie si culoare.Sa ne bucuram toti de acest minunat martisor primit in dar de la blanda primavara.

sursa libraria sophia.ro