Pomenirea Cuviosului Emilian monahul (7 martie)

   În cetatea Roma era un om anume Victorin, care din tinereţe îşi petrecuse viaţa în multe păcate. Acela mai pe urmă, spre bătrîneţe, şi-a venit în simţire şi, aducîndu-şi aminte de păcatele sale, se cutremura de judecata lui Dumnezeu. Deci, intrînd într-una din sfintele mănăstiri şi rugînd pe egumen ca să-l primească, s-a lepădat de toate lucrurile lumii şi s-a făcut monah, luînd numele de Emilian. Apoi s-a deprins la toată supunerea şi ascultarea, păzind porunca ce i se dăduse şi îşi ostenea trupul ziua şi noaptea. Şi avînd neîncetată pomenire de moarte în sufletul său, se pregătea totdeauna pentru înfricoşata lui Dumnezeu judecată, ce va răspunde pentru păcatele sale în ziua răsplătirii, avînd de-a pururea în minte frica veşnicelor munci ale gheenei.

    Cu o frică ca aceasta şi-a obosit şi şi-a uscat trupul, încît toţi fraţii, care erau întru dragostea lui Dumnezeu în mănăstire, s-au mirat de atîta smerenie şi osteneală. Toţi se sîrguiau să-i urmeze vieţii lui şi să cîştige nevoinţele lui în ascultări, că doar şi-ar curăţi şi ei păcatele prin multă pocăinţă şi osteneală, căci îl vedeau în toate zilele flămînzind, însetînd şi muncindu-şi trupul; se foloseau foarte mult. Mănăstirea aceea era făcută pe un munte înalt care avea de o parte o peşteră. Şi avea obicei, tăinuit de toţi, fericitul Emilian a ieşi tîrziu seara din mănăstire la peştera aceea şi acolo se ruga cu lacrimi, pînă la cîntarea Utreniei.

    După cîtva timp a simţit egumenul pe Emilian ieşind noaptea tîrziu din mănăstire. Şi neştiind ce face fratele acela afară din mănăstire, şi-a lăsat chilia şi a plecat în taină pe urma lui. Văzîndu-l intrînd în peşteră, a stat lîngă dînsa, vrînd să aştepte pînă ce va ieşi, ca să-l întrebe care este pricina de intră noaptea în peştera aceea. Dar după puţin timp o lumină cerească, mai puternică decît razele soarelui, a strălucit în muntele acela. Şi a văzut egumenul pe Cuviosul Emilian stînd în peşteră, avînd mîinile întinse în sus şi rugîndu-se lui Dumnezeu. Apoi lumina aceea cerească se pogora peste capul fericitului.

    Văzînd egumenul acea lumină, s-a înspăimîntat şi l-a cuprins frica. Deci întorcîndu-se, a fugit la mănăstire tremurînd, abia putînd fugi cu picioarele, de spaima cea mare. Sosind el la porţile mănăstirii, a auzit un glas din cer, zicînd: "Emiliane, iartă-ţi-se ţie păcatele tale!" Mai mult înspăimîntîndu-se, egumenul a intrat în chilia sa şi tăcea, aşteptînd lumina zilei. Iar după cîntarea Utreniei, vrînd egumenul să folosească pe fraţi, a întrebat înaintea tuturor pe Cuviosul Emilian: "Unde ai fost, frate, în noaptea asta?" Iar cuviosul închinîndu-se egumenului, a răspuns: "M-am odihnit în mănăstire cu fraţii toată noaptea".

    Apoi fiind văzut de egumenul şi silindu-l să nu tăinuiască mila lui Dumnezeu cea arătată păcătoşilor celor ce cu adevărat se pocăiesc, a spus, chiar nevrînd, taina aceea la toţi fraţii, cum adică s-a pogorît peste dînsul lumina şi glasul din cer, de la scaunul milostivirii. Atunci a început egumenul a grăi către fraţi: "Ascultaţi, dragii mei fraţi, ar fi putut Dumnezeu Cel Atotputernic să ierte în taină păcatele acestui frate. Dar pentru noi a trimis în chipul luminii mila Sa, cu glas, deşteptînd ale noastre inimi spre pocăinţă, ca să ştim şi să ne minunăm de mila şi de iubirea de oameni a Făcătorului nostru, cum că nu este departe de cei ce se pocăiesc cu adevărat".

    După o vestire ca aceasta pentru iertare de greşelile sale, Cuviosul Emilian săvîrşind cealaltă vreme a vieţii sale întru bucurie sufletească, s-a dus spre lumina cea neapropiată, ca să audă glasul bucuriei şi al veseliei celor ce dănţuiesc la cer, în locaşurile drepţilor, în veci. Amin.