Ispitele, medicamentul cel amar al lui Dumnezeu

Când omul este încercat prin ispite îşi descoperă  neputinţa, se smereşte, şi astfel, atrage harul lui Dumnezeu. Prin ispite, dacă vom şti să le fructificăm, de multe ori vom avea ocazia să trecem de la o viaţă trăită după placul nostru, la una trăită după voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu îngăduie ispitele: prietenilor Săi, ca aibă îndrăzneală înaintea Lui; nevoitorilor, pentru a-şi spori bogăţia duhovnicească; celor nepăsători, pentru a-i păzi în căderile lor şi, celor care sunt departe de El, pentru a-i aduce mai aproape.

Astfel, Bunul Dumnezeu prin ,,medicamentele Sale cele amare” dăruieşte sănătate sufletelor noastre.

Nimeni nu ar putea să intre în Împărăţia Cerurilor neispitit, după cum bine spune un cuvânt: ,,Ridică toate ispitele şi atunci nimeni nu se va mai mântui”.

Păcatul - o modă!

Astăzi păcatul a ajuns o modă!...

Suntem un neam ortodox de peste două mii de ani, dar iată în ce stare ne aflăm noi astăzi. Şi lucru şi mai rău e că oamenii de azi, dacă îl văd pe un altul că nu urmează curentul epocii, adică nu păcătuieşte, îl numesc, întârziat, retrograd.

Oamenii de azi iau drept o jignire faptul de a nu păcătui, iar păcatul, ei îl iau drept progres. Şi lucrul acesta, e mai rău decât toate. Dacă oamenii de azi, care trăiesc în tot felul de păcate, ar recunoaşte măcar aceasta, Dumnezeu în marea Sa milă, i-ar milui. Însă ei îndreptăţesc pe cele nejustificate şi elogiază păcatul. Şi aceasta este cea mai mare hulă la adresa Duhului Sfânt: ca păcatul să fie considerat progres, iar morala să fie luată drept înapoiere. De aceea, mare plată vor avea cei care se nevoiesc în lume şi îşi păstrează viaţa cât mai curată.

Mai demult, dacă unul se ştia a fi păcătos, se ruşina să iasă în piaţă, deoarece ar fi fost dispreţuit. Dacă una călca puţin mai pe de lături, la fel, nu îndrăznea să iasă afară. Şi aceasta era într-un fel frână.

Astăzi însă, dacă cineva este corect, dacă de pildă o fată trăieşte cu evlavie, se spune: ,,Bre, dar unde trăieşte oare aceasta?”. Şi în general, dacă omul săvârşea un păcat, sărmanul, îşi simţea păcătoşenia sa, îşi pleca căpşorul, şi nicidecum nu îi ironiza pe cei ce trăiau duhovniceşte. Acum însă, nici vinovăţie nu mai simt, nici respect nu mai există. Ba din contră, dacă unul nu trăieşte lumeşte, îşi bat joc de el şi îl iau în râs.  

                                                                           (Părintele Paisie Aghioritul)

Voia lui Dumnezeu

Facă-se voia Domnului! Să se împlinească şi cu dumneavoastră voinţa Lui cea bună! Aveţi credinţă şi întipăriţi-vă adânc în inimă, că nu există nimic fără Dumnezeu, până în cele mai mici amănunte. Toate sunt la El rânduite. Datoria noastră este să le îndreptăm pe toate spre mântuirea sufletului şi să reţinem din toate foloase sufleteşti. În aceasta stă toată înţelepciunea noastră. Dar cum să ne chivernisim pe noi, încă nimeni nu a descoperit cu de la sine putere. Totul este ca un păienjeniş. Sărmanul om împleteşte şi iar împleteşte, dar suflă Vântul şi le spulberă pe toate. Dar când ţese Domnul, totul e trainic! Este subţire, dar tare, ca o frânghie. Fericit sufletul care se odihneşte în mâinile lui Dumnezeu! Ca un prunc la sânul mamei, la fel se odihneşte sufletul sub acoperământul Domnului. Să înţelegi aceasta, ba mai mult, să o simţi, este lucru anevoios.

Dumnezeu să vă ajute!

Cel ce cade cu durere la Dumnezeu, nu este uitat.

                              (Sfântul Teofan Zăvorâtul - Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină)

Cugetări

Oamenii care nu-şi pot stăpâni inima, cu atât mai puţin îşi pot stăpâni limba.

Oamenii care nu pot face să sălăşluiască pacea în inima lor, cu atât mai puţin vor putea face să sălăşluiască pacea în ţară.

Oamenii care nu pot vedea lumea în ei, cu atât mai puţin se pot vedea pe ei înşişi în lume.

Oamenii care nu pot lua parte la durerea altuia, cu atât mai puţin pot lua parte la bucuria altuia.

Tot ce ai pierdut pentru Dumnezeu, ai păstrat; tot ce ai păstrat pentru tine, ai pierdut. Tot ce ai dat în numele lui Dumnezeu, ai dat cu dobândă; tot ce ai dat în numele măririi şi deşertăciunii tale, ai aruncat în lac. Tot ce ai primit de la oameni ca de la Dumnezeu, ţi-a adus bucurie; tot ce ai primit de la oameni ca de la oameni, ţi-a adus griji.

                                                (Sfântul Nicolae Velimirovici - Gânduri despre bine şi rău)

O ţară are valoarea pe care o au oamenii ei

Partea cea mai importantă a unei păşuni este iarba; a unui ogor, grâul; iar a unei grădini, legumele care cresc în ea. Nimeni nu se va lăuda cu gardul păşunii mai mult decât cu calitatea ierbii care creşte în ea. Nici mai mult cu şopronul ridicat la marginea ogorului, mai mult decât cu grâul care creşte pe el. Şi nici mai mult cu şanţurile de irigare ale grădinii, decât cu legumele care se fac în ea. Aşadar, de ce oare se laudă unii oameni cu ţările lor, adică cu calitatea şoselelor din ţara lor, cu buna administraţie a graniţelor lor, şi a oraşelor şi satelor lor, adică în general cu ceea ce - prin comparaţie cu însăşi recolta, adică omul - nu e mai important decât gardul păşunii, şopronul ogorului sau şănţuleţele de irigare a grădinii? 

Nu oamenii unei ţări există de dragul acelei ţări, ci ţara trebuie să existe de dragul oamenilor din ea. Hristos nu a venit să mântuiască diviziuni administrative, ci a venit să mântuiască oameni. O ţară are valoarea pe care o au oamenii ei. Căci ce folos au oamenii cei răi de la ţara lor cea mare? Doar mulţimea spinilor din întinsele ogoare.

                                                   (Sfântul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida)

Muzica

De un lucru care îţi dă umilinţă, care te apropie de Dumnezeu, te poţi folosi cu discernământ. Fiecare om este unic din punct de vedere duhovnicesc. Ceea ce pe unul îl vatămă, pe altul îl poate ajuta, astfel neputându-se adopta  nicio regulă generală, ci fiecare trebuie să se controleze singur sau cu ajutorul duhovnicului său.

Pentru unul mai sporit duhovniceşte sfânta linişte este cea mai bună muzică, însă linişte nu înseamnă să nu auzim nimic în jurul nostru, liniştea este o armonie, nu înseamnă să nu ai pe nimeni în jurul tău, ci înseamnă o armonie cu toţi cei din jurul tău.

Cel ce trece prin aceasta simte lucrul acesta, însă astăzi este o vreme când nu ne putem izola de lume. Vrem sau nu vrem, ne lovim de durerile ei, ne lovim de muzica vieţii lor, iar pe cel ce trăieşte duhovniceşte însăşi trăirea îl învaţă de ce trebuie să se ferească. Dacă un lucru îl opreşte să se roage,  îl dă la a parte, dacă îl îndeamnă spre rugăciune sau spre altă faptă bună îl foloseşte cu discernământ.

                                                         (Deşertăciunea lumii - Ieromonah Ioan Buliga)

Lauda şi defăimarea

În lumea aceasta suntem ca marfa scoasă la vânzare. Unii neguţători ridică preţul nostru până la cer, alţii îl coboară până la nimic. Întotdeauna lauda sau defăimarea, care vin de la oameni, împart sufletul nostru în două: cu o jumătate de suflet ne bucurăm de laudă, iar cu cealaltă ne întristăm; cu o jumătate de suflet ne mâhnim din pricina defăimării, iar cu cealaltă ne bucurăm - căci simţim în adâncurile tainice ale cugetului nostru că nici lauda şi nici defăimarea n-au spus totul despre noi. Fii cu luare aminte la laudele umflate, ca şi la defăimările peste măsură, şi socoteşte-te mai mic decât zic cele dintâi şi mai mare decât zic cele din urmă - ca să nu zbori fără aripi şi să nu te pierzi fără nădejde.

                                                (Sfântul Nicolae Velimirovici - Gânduri despre bine şi rău)

Avortul

O femeie îngândurată, cu un copil în braţe, s-a dus la medicul ei şi i-a spus:

“Domnule doctor, am o problemă serioasă şi am nevoie disperată de ajutorul dumneavoastră! Copilul meu nu are nici măcar un an, iar eu sunt din nou însărcinată. Nu vreau să am copii cu o vârstă atât de apropiată.”

Medicul i-a spus : ”În regulă, ce vreţi să fac?”

Ea a răspuns: “Vreau să întrerupeţi sarcina mea şi mă bazez pe ajutorul dumneavoastră pentru aceasta.”

Medicul a stat pe gânduri câteva clipe, şi apoi i-a răspuns femeii:

“Cred că am o soluţie mai bună la problema dumneavoastră. Şi e mai puţin periculoasă pentru sănătatea dumitale. Vedeţi dumneavoastră, pentru a nu fi nevoită să aveţi grijă de doi copii în acelaşi timp, haideţi să îl ucidem pe cel care-l ţineţi în braţe. Aşa vă puteţi şi odihni o vreme înainte ca celălalt să se nască. Dacă tot vom omorî unul din ei, nu contează pe care. Nu există niciun fel de risc pentru corpul dumneavoastră dacă îl alegeţi pe cel din braţe.”

Femeia ... speriată…, a zis : “Nu, doctore, e înspăimântător ce spui ! E o crimă să omori un copil! ”

“Sunt de acord,” zise medicul. “Dar păreaţi să fiţi de acord cu acest lucru, aşa că mă gândeam ca aceasta ar fi cea mai bună soluţie.”

Medicul a zâmbit, ştiind că s-a făcut înţeles.

El a convins-o pe acea mamă că nu există nicio diferenţă între a omorî un copil care deja s-a născut şi unul care este încă în pântece.

Crima este aceeaşi!

Iubirea înseamnă să te sacrifici pentru binele unei alte persoane.

Avortul însă, înseamnă să sacrifici o altă persoană pentru binele tău.

Învaţă de la toate

Învaţă de la toate, să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră, să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă, cum neclintit să crezi,
Învaţă de la soare, cum neclintit s-apui,
Învaţă de la piatră, cum trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie prin poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.

Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr, să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări, ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape, să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră, să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă, să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele, că-n cer sunt multe oşti;

Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi.
Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi;
Învaţă de la vulturi, când umerii-ţi sunt grei.
Şi du-te la furnică, să vezi povara ei…
Învaţă de la floare, să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la soare, să ai blândeţea sa;
Învaţă de la păsări, să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.

 Învaţă de la toate, că toate sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci:
Să-nveţi din tot ce piere, ca să trăieşti pe veci.

                                                                    
(din lirica norvegiană)

Maxime remarcabile

4 ianuarie 2009

Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă.

(N. Iorga)

Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare.

(Tudor Muşatescu)

Dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.

(J.F.Kennedy)

Dacă vrei să ştii cine este un om, dă-i o funcţie de conducere.

(Robert Brasillach)

Nimeni nu e de neînlocuit dar, uneori, este nevoie de mai multe persoane pentru a înlocui una singură.

(Claire Martin)

Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţei.

(Isaac Asimov)

Cel mai greu lucru de păstrat e echilibrul.

(Jean Grenier)

Oboseala şi lenea au aceleaşi simptome.

(Bissane de Soleil)

Dăruind, vei dobândi

27 februarie 2009

Fraţilor, Domnul întoarce împrumutul pe care îl ia de la oameni însutit şi înmiit, atunci când oamenii îl împrumută pre Domnul prin săracii Lui.

A fost odinioară o femeie creştină măritată cu un bărbat păgân, care trăia cu bărbatul ei în iubire şi sărăcie. Muncind din greu, bărbatul a câştigat cincizeci de monede de argint, şi i-a zis soţiei lui aşa: să pună banii aceştia la schimbătorii de bani, ca să îi poată lua înapoi cu dobândă; altminteri, vor fi nevoiţi să îi cheltuiască ban cu ban, şi iar vor rămâne săraci. Dar înţeleaptă soţie i-a zis: Dacă voieşti să dai banii în împrumut cu dobândă, împrumută-i mai bine Dumnezeului creştin, şi mai mare dobândă vom lua. Şi unde este Dumnezeul creştin?, a întrebat bărbatul. Soţia şi-a luat atunci bărbatul de mână şi l-a dus la biserica creştină, i-a cerut să împartă banii la săracii ce stăteau înaintea ei, şi apoi i-a zis: „Domnul va primi banii din mâna lor, căci toţi aceşti săraci ai Lui sunt”.

După ce au împărţit săracilor toţi cei cincizeci de taleri de argint dobândiţi din sudoarea frunţii, bărbatul şi femeia au plecat la casa lor. După o altă vreme ei iar au rămas fără pâine. Atunci femeia i-a cerut bărbatului ei să meargă la biserică, spunându-i că are să primească acolo împrumutul dat lui Dumnezeu. Bărbatul s-a supus, dar acolo nu a văzut iar decât săraci, şi a stat uimit întru sine, întrebându-se cum îi vor putea da aceia vreun ban. Întru nedumerire, el a înconjurat încet biserica privind abătut în pământ, când deodată a văzut un ban de argint. El l-a luat şi a mers cu banul de argint la piaţă, de unde a cumpărat de mâncare un peşte. Ducându-l acasă şi dându-l femeii lui să-l gătească, i-a povestit cu amărăciune  că la biserică  nimeni nu i-a dat nimic, ci că din întâmplare numai a găsit un ban pierdut de argint cu care a putut cumpăra de abia acest peşte. Credincioasa lui soţie i-a zis: „Domnul Dumnezeu nevăzut este, şi nevăzut de ochii oamenilor lucrează El”. Spintecând femeia peştele, află în el o piatră strălucitoare, pe care o dă bărbatului ei să o ducă la bijutieri, să vadă ce preţ ar putea lua pe ea. Negustorul de nestemate cercetează piatra şi îi oferă omului cinci taleri de argint, dar omul începe să râdă, crezând că negustorul glumeşte. El nu crede că o piatră găsită astfel poate să preţuiască atât de mult. Dar negustorul, dimpotrivă, crede că omul râde din pricina preţului ridicol de mic pe care îl oferă pentru nestemată; de aceea, urcă preţul, şi la râsul din ce în ce mai neîncrezător al omului, îl sporeşte mereu, oferindu-i pe nepreţuitul juvaier zece, cincisprezece, apoi treizeci, cincizeci de taleri de argint. Atunci omul îşi dă seama că fără de preţ este piatra lui, şi tace. De aceea negustorul creşte preţul lui până la trei sute de taleri de argint. Luând cei trei sute de taleri, omul merge acasă la a lui soţie mut de bucurie. “Acum vezi ce fel de Dumnezeu este Dumnezeul creştinilor?” - i-a zis credincioasa femeie. Bărbatul, rămas întru uimire, a primit Sfântul Botez îndată şi împreună cu soţia lui iubită L-a preaslăvit pururea pe Dumnezeu.
                          (Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 7 decembrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)

 

Harnicul şi leneşul

26 februarie 2009

Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi l-a întrebat:

- Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?

- Ei, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?

- Bineînţeles, bunicule că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer.

- Păi, vezi, băiatul meu...! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. Când eşti muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător, diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.

Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar aşa va afla linişte şi bucurie în viaţă.
                                                                    (Leon Magdan - Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)

Îndemnurile ieroschimonahului Anatolie de la Optina

22 februarie 2009

Fără iarnă nu ar exista primăvară, fără primăvară nu ar exista vară. Aşa este şi în viaţa duhovnicească: puţină mângâiere, iar apoi puţină durere şi, astfel, puţin câte puţin, se formează calea mântuirii.

Domnul ne poate mângâia tot timpul. Însă mângâierea neîncetată ne face rău, aşa cum, dacă soarele va dogori neîncetat, totul se va usca sau se va culca la pământ. Dar, când fenomenele alternează este bine.

Cine a izbutit să-şi aprindă candela sa, acela va triumfa împreună cu Preadulcele şi Preadoritul său Mire în răsunetul cel mare al celor ce prăznuiesc. Iar candela aceasta este rugăciunea. Inima este fitilul, rugăciunea este focul, iar bucuria cea negrăită în inima rugătoare este lucrarea Duhului Sfânt sau desfătarea în logodna cu Mirele Ceresc. De aceea vă şi îndemn şi vă rog: nu moţăiţi, nu pierdeţi timpul cu râsete şi glume, căci timpul nu se mai întoarce; toate aceste mângâieri vremelnice se vor preface în cărbuni aprinşi, în duhoare şi miros urât, în întuneric de nepătruns şi nu ai unde să fugi. De aceea le-a spus Domnul celor iubiţi ai Săi: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită (Matei 26: 41).

Când tăcerea e un păcat

5 februarie 2009

Se spune că tăcerea este de aur. Dar nu totdeauna. În anumite împrejurări, tăcerea este păcat; iată câteva exemple, când tăcerea devine păcat:

Când taci la spovedanie şi nu spui păcatele, e păcat.

Când îţi auzi copiii minţind, blestemând, înjurând, grăind de rău, etc. şi taci şi nu-I mustri, este păcat.

Când copiii tăi fac fapte rele şi tu taci, e păcat.

Când semenul tău păcătuieşte şi tu îl vezi sau îi ştii păcatele şi nu-l sfătuieşti de bine şi taci, e păcat.

Când nu-ţi înveţi copiii să meargă la Biserică, să se spovedească, să se împărtăşească, să facă fapte bune, să fie respectuoşi, să se roage lui Dumnezeu, tăcerea este un păcat.

Când nu te rogi lui Dumnezeu pentru părinţii sau copiii tăi, tăcerea este un păcat.

Când asculţi pe cel ce vorbeşte de rău şi nu-l opreşti, ci taci, este un păcat.

Nu uita că ai datoria de a vorbi despre oameni cu Dumnezeu - adică a te ruga pentru ei - cât şi datoria de a vorbi despre Dumnezeu cu oamenii - adică a-i învăţa Credinţa Ortodoxă.

Să nu rămâi în nici o zi dator lui Dumnezeu cu Rugăciunea şi nici omului cu cuvântul folositor.

De ce aprindem candela?

29 martie 2009

Prima – deoarece credinţa noastră este lumină. Hristos spune "Eu sunt lumina lumii " (Ioan 8,12). Lumina candelei ne reaminteşte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

A doua – pentru a ne reaminti de caracterul strălucitor al sfinţilor în faţa icoanelor cărora aprindem candelele, pentru că sfinţii sunt numiţi "fiii luminii" ( Ioan 12,26, Luca 16,8).

A treia – pentru că este o întoarcere a noastră de la faptele noastre întunecate, de la gândurile noastre şi dorinţele diavoleşti şi pentru a ne întoarce pe calea Evangheliei şi pentru ca noi să fim mai insistenţi în împlinirea poruncilor Mântuitorului: "Şi lumina ta să lumineze în faţa oamenilor, ca ei să vadă faptele tale bune" (Matei 5,16).

A patra – pentru ca lumina candelei să fie micul nostru sacrificiu în faţa lui Dumnezeu, Care S-a dat pe Sine Însuşi pe deplin ca jertfă pentru noi, şi ca un mic semn al marilor noastre mulţumiri şi al dragostei pentru El, de la Care cerem prin rugăciune viaţă, sănătate, mântuire şi tot ceea ce numai iubirea cerească fără margini poate acorda.

A cincia – pentru ca frica să cuprindă puterile diavoleşti care uneori ne asaltează chiar la vremea rugăciunii şi ne depărtează gândurile de la Cel care ne-a creat. Puterile demonice iubesc întunericul şi tremură la cea mai mică lumină, în special la cele care sunt ale lui Dumnezeu şi la cele care Îi sunt bineplăcute lui Dumnezeu.

A şasea – pentru ca această lumină să ne trezească din egoism. Aşa cum uleiul şi fitilul ard în candelă, după voia noastră, să ne lăsăm sufletele să ardă cu flacăra iubirii în toate suferinţele noastre, întotdeauna supuşi voii lui Dumnezeu.

A şaptea – pentru ca să ne înveţe că fără mâna noastră candela nu poate să fie aprinsă, şi la fel, inima noastră, candela sufletului nostru, nu poate fi aprinsă fără focul sfânt al Duhului lui Dumnezeu, chiar dacă inima este plină de toate virtuţile. Toate aceste virtuţi ale noastre, [sunt doar] combustibilul material, iar focul care le aprinde vine de la Dumnezeu.

A opta – pentru ca să ne reamintească faptul că înaintea la orice, Creatorul lumii a făcut lumina, şi după aceea pe toate celelalte în ordine: "Şi Dumnezeu a Zis, să fie lumină; şi a fost lumină" (Cartea Facerii 1,3). Şi la fel trebuie să fie şi cu viaţa noastră spirituală, adică înainte de orice, lumina adevărului lui Hristos trebuie să lumineze în interiorul nostru. De la această lumină a lui Hristos fiecare faptă bună răsare şi se dezvoltă în noi.
Fie ca Lumina Mântuitorului să strălucească şi în voi!

                                                     
Răspunsuri întocmite de Sfântul Nicolae Velimirovici

Meditaţie

20 mai 2009

Dacă-ţi vine-aşa în minte un cuvânt rău, de ocară,

Şi-a ta limbă este gata să îl dea pe el afară,

Tu gândeşte-te, creştine, cu smerenie firească

La un mut, ce tot ascultă, dar nu poate să vorbească.

Când te-apasă neputinţe, când picioarele te dor,

Când vederea-ţi este slabă, sau auzul nu-i uşor,

Tu gândeşte-te, creştine, la cei fără de picioare,

La orbi, surzi şi paralitici, ce trăiesc aşa sub soare.

După ce, sătul de muncă, obosit, soseşti acasă,

Iar mâncarea ce te-aşteaptă nu îţi pare prea gustoasă,

Înainte de a spune că nu-ţi place, măi, creştine,

Tu gândeşte-te la fraţii ce n-au niciun colţ de pâine.
 

Înainte de-a te plânge că în casă n-ai condiţii,

Că n-ai lux, n-ai termopane sau moderne achiziţii,

Tu gândeşte-te că unii n-au nici casă, nici ogradă,

Că trăiesc sub cerul liber şi adesea dorm pe stradă.

Dacă soţul sau soţia ţi-au greşit, iubite frate,

Înainte ca să-l judeci pentru cele întâmplate,

Tu gândeşte-te că-n lume sunt atâţia soţi uitaţi,

Sunt atâţia oameni singuri, care plâng nemângâiaţi.

Astăzi când te plângi de viaţă, de cumplita ei povară,

Tu gândeşte-te, creştine, la aceia ce plecară

Prea curând din viaţa asta, regretând al vieţii dar,

Ce-şi doreau să mai trăiască doar o zi, atâta doar…

Când te plângi pe la prieteni de copiii tăi zburdalnici,

Neascultători şi mândri, uneori, ba chiar obraznici,

Tu gândeşte-te, creştine, la părinţii fără fii,

La căsuţele în care n-auzi glasuri de copii.

Înainte de-a te plânge că stai mult la semafoare,

Că maşina e prea veche, şi distanţa e prea mare

De acasă la serviciu, şi e drumul plicticos,

Tu gândeşte-te, creştine, la acei ce merg pe jos.

Când vorbeşti despre serviciu, despre şefii tăi şi trudă,

Şi te plângi pe la prieteni de-a ta soartă rea şi crudă,

Tu gândeşte-te, creştine, şi privirea îţi aruncă

Spre şomerii care astăzi nu găsesc un loc de muncă.

Înainte ca să judeci, să condamni, să osândeşti,

Tu gândeşte-te, creştine, în ce stare te găseşti.

Nu uita că nu e nimeni pe pământ făr’ de păcat,

Iar cel care osândeşte, şi el va fi judecat.

Dacă-ţi pare rugăciunea lungă şi obositoare,

Tu gândeşte-te, creştine, că sunt unele popoare

Idolatre şi păgâne, ce se roagă în zadar,

Ce nu au ca noi, creştinii, scumpul şi cerescul har.

Când primeşti loviri şi scârbe de la fraţi sau venetici,

Tu ia pildă de răbdare de la sfinţii mucenici

Şi priveşte spre Golgota la Acela, care duce,

Umilit şi plin de sânge, dar cu dragoste, o cruce.

Când atâtea gânduri sumbre vor făţiş să te doboare,

Cu-ale lor sclipiri viclene şi săgeţi nimicitoare,

Du-te iute la duhovnic şi demască-l pe vrăjmaşul,

Căci el e, să ştii, creştine, autorul, el, trufaşul.