Despre împlinirea dorinţelor
"Nu te întrista dacă ceva din ceea ce se săvârşeşte în lume nu se face după dorinţa ta.
E cu neputinţă ca toate să se săvârşească după gândul tău şi după cum tu voieşti, căci nu toate dorinţele tale sunt bune şi nu toată implinirea lor este cu folos.
S-a împlinit ceva după dorirea şi voia ta - bine; nu s-a împlinit - lasă-l voii lui Dumnezeu. De s-a împlinit vreun lucru aşa după cum tu însuţi l-ai dorit, fii mulţumitor; dacă nu s-a făcut aşa, nu te mâhni, căci nimic nu este veşnic aici, şi orişice lucru este pentru scurtă vreme în această lume.
Tu însă o singură grijă să ai, să nu fii străin de Dumnezeu şi de harul Său preasfânt. Nu râvni foarte ca toate dorinţele tale întotdeauna să se împlinească şi pururea să fie după voia ta - acest lucru nu este în puterea omului, ci întru aceea a lui Dumnezeu.
Una este voia lui Dumnezeu şi alta este voia ta, iar gândurile Sale sunt altele decât ale tale, nefiindu-ţi ţie în putere să cunoşti şi să înţelegi dumnezeieştile gânduri. Iată de ce nu se cade să te mâhneşti pentru dorinţele neîmplinite şi se cuvine ca toate să le laşi în seama Domnului. "Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului" (Psalm 54, 25).
Nu fii împuţinat cu sufletul şi nerăbdător, dorind ca toate să se împlinească îndată după voia ta. Cu mult mai bine este ca întru linişte şi răbdare să te rogi lui Dumnezeu, lăsându-le pe toate în voia Lui. Nu cere împlinirea grabnică a dorinţelor tale - nu oricare dorinţă este bună şi nici toată împlinirea lor nu este folositoare. Poţi afla care din dorinţele tale sunt după voinţa Domnului prin aşteptare îndelungată şi prin rugăciune sârguincioasă.
Dacă este după voia Domnului, El iţi va da degrabă, însă de nu va fi voirea ta după sfânta Sa voie, Dumnezeu va împiedica şi va ţine dorinţa ta neîmplinită tocmai pentru folosul tău, făcând aceasta cu iconomia întru care El binevoieşte. Iar tu, fie că Domnul îţi dă, fie că nu îţi dă, pe toate primeşte-le cu mulţumire întru smerenia inimii.
Nu tânji către ceva cu nesimţire şi fără răbdare, ci toate le săvârşeşte bine cumpănit. Toate sunt mai folositoare şi mai cu temei când se dobândesc întru înţelepciune şi răbdare. Dacă toate s-ar împlini de îndată după dorinţa ta, niciodată nu ai putea ajunge la cunoştinţa neputinţei tale, niciodată nu ai câştiga nimic pentru folosul sufletului tău, ci pe toate le-ai săvârşi împotriva acestui folos. Iată de ce, Atotvăzătorul Dumnezeu, miluind şi cruţând făptura Sa şi îngrijindu-se de folosul fiecăruia, nu îţi dă totdeauna după voia ta, ci cel mai adesea împotrivă, spre călăuzirea ta, ca tu, înnoindu-ţi cunoştinţa slăbiciunii tale, să nu fii împuţinat cu sufletul, ci smerit, plin de răbdare şi umilinţă.
Domnul, ca un adevărat Tămăduitor, spre a vindeca sufletul nostru, adeseori rânduieşte şi plineşte împotriva dorinţelor noastre, cufundându-ne astfel în mâhnire pentru ca noi să căutăm mângâierea cea nemuritoare şi veşnică întru El - Dumnezeu Domnul.
Această întristare şi mâhnire este pentru scurtă vreme, iar acea mângâiere este întru vecii cei nesfârşiţi. Dar ce câştig ai avea de ţi s-ar înfăptui toate dorinţele, iar tu ai mânia pe Dumnezeu în toată vremea? Ce dobândeşti de ţi s-ar împlini toate dorinţele tale, iar tu însuţi ai rămâne cu totul înstrăinat de harul lui Dumnezeu? Cu adevărat nimic!
Cu câtă mulţumire vei răbda amărăciunile trimise asupra ta de Domnul prin neîmplinirea dorinţelor tale, cu atât mai multă mângâiere vei primi de la El mai apoi, căci este scris: "Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu" (Psalm 93, 19).
Aşadar, nu te umple de amărăciune pentru vreo durere de felul acesta îngăduită de Dumnezeu, ci primeşte cu mulţumire acest leac rânduit sufletului tău.
Mai bine înduri aici o durere mică decât mai apoi să te mâhneşti veşnic, căci mai bine este să pătimeşti aici decât dincolo. Cu totul de plâns şi de jelit este cel care întru multe greşind, pururea tânjeşte ca toate să fie după a lui dorire. Cunoaşte că împotriva voii lui va suferi în viaţa viitoare.
Dumnezeu miluind şi cruţând făptura Sa şi dorindu-ne nouă tot ce-i mai bun, adeseori ne trimite aici durere şi strâmtorare. "În lume necazuri veţi avea" (Ioan 16, 33) spune Domnul. El voieşte ca noi să nu ne înecăm în desfătările pământeşti, ci să răbdăm necazuri, pentru ca, cu mai multă osârdie şi izbândă, să ne înălţăm către El şi la El acolo să ne învrednicim de bucuria şi veselia veşnică. "
Sfântul Dimitrie al Rostovului
E cu neputinţă ca toate să se săvârşească după gândul tău şi după cum tu voieşti, căci nu toate dorinţele tale sunt bune şi nu toată implinirea lor este cu folos.
S-a împlinit ceva după dorirea şi voia ta - bine; nu s-a împlinit - lasă-l voii lui Dumnezeu. De s-a împlinit vreun lucru aşa după cum tu însuţi l-ai dorit, fii mulţumitor; dacă nu s-a făcut aşa, nu te mâhni, căci nimic nu este veşnic aici, şi orişice lucru este pentru scurtă vreme în această lume.
Tu însă o singură grijă să ai, să nu fii străin de Dumnezeu şi de harul Său preasfânt. Nu râvni foarte ca toate dorinţele tale întotdeauna să se împlinească şi pururea să fie după voia ta - acest lucru nu este în puterea omului, ci întru aceea a lui Dumnezeu.
Una este voia lui Dumnezeu şi alta este voia ta, iar gândurile Sale sunt altele decât ale tale, nefiindu-ţi ţie în putere să cunoşti şi să înţelegi dumnezeieştile gânduri. Iată de ce nu se cade să te mâhneşti pentru dorinţele neîmplinite şi se cuvine ca toate să le laşi în seama Domnului. "Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului" (Psalm 54, 25).
Nu fii împuţinat cu sufletul şi nerăbdător, dorind ca toate să se împlinească îndată după voia ta. Cu mult mai bine este ca întru linişte şi răbdare să te rogi lui Dumnezeu, lăsându-le pe toate în voia Lui. Nu cere împlinirea grabnică a dorinţelor tale - nu oricare dorinţă este bună şi nici toată împlinirea lor nu este folositoare. Poţi afla care din dorinţele tale sunt după voinţa Domnului prin aşteptare îndelungată şi prin rugăciune sârguincioasă.
Dacă este după voia Domnului, El iţi va da degrabă, însă de nu va fi voirea ta după sfânta Sa voie, Dumnezeu va împiedica şi va ţine dorinţa ta neîmplinită tocmai pentru folosul tău, făcând aceasta cu iconomia întru care El binevoieşte. Iar tu, fie că Domnul îţi dă, fie că nu îţi dă, pe toate primeşte-le cu mulţumire întru smerenia inimii.
Nu tânji către ceva cu nesimţire şi fără răbdare, ci toate le săvârşeşte bine cumpănit. Toate sunt mai folositoare şi mai cu temei când se dobândesc întru înţelepciune şi răbdare. Dacă toate s-ar împlini de îndată după dorinţa ta, niciodată nu ai putea ajunge la cunoştinţa neputinţei tale, niciodată nu ai câştiga nimic pentru folosul sufletului tău, ci pe toate le-ai săvârşi împotriva acestui folos. Iată de ce, Atotvăzătorul Dumnezeu, miluind şi cruţând făptura Sa şi îngrijindu-se de folosul fiecăruia, nu îţi dă totdeauna după voia ta, ci cel mai adesea împotrivă, spre călăuzirea ta, ca tu, înnoindu-ţi cunoştinţa slăbiciunii tale, să nu fii împuţinat cu sufletul, ci smerit, plin de răbdare şi umilinţă.
Domnul, ca un adevărat Tămăduitor, spre a vindeca sufletul nostru, adeseori rânduieşte şi plineşte împotriva dorinţelor noastre, cufundându-ne astfel în mâhnire pentru ca noi să căutăm mângâierea cea nemuritoare şi veşnică întru El - Dumnezeu Domnul.
Această întristare şi mâhnire este pentru scurtă vreme, iar acea mângâiere este întru vecii cei nesfârşiţi. Dar ce câştig ai avea de ţi s-ar înfăptui toate dorinţele, iar tu ai mânia pe Dumnezeu în toată vremea? Ce dobândeşti de ţi s-ar împlini toate dorinţele tale, iar tu însuţi ai rămâne cu totul înstrăinat de harul lui Dumnezeu? Cu adevărat nimic!
Cu câtă mulţumire vei răbda amărăciunile trimise asupra ta de Domnul prin neîmplinirea dorinţelor tale, cu atât mai multă mângâiere vei primi de la El mai apoi, căci este scris: "Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu" (Psalm 93, 19).
Aşadar, nu te umple de amărăciune pentru vreo durere de felul acesta îngăduită de Dumnezeu, ci primeşte cu mulţumire acest leac rânduit sufletului tău.
Mai bine înduri aici o durere mică decât mai apoi să te mâhneşti veşnic, căci mai bine este să pătimeşti aici decât dincolo. Cu totul de plâns şi de jelit este cel care întru multe greşind, pururea tânjeşte ca toate să fie după a lui dorire. Cunoaşte că împotriva voii lui va suferi în viaţa viitoare.
Dumnezeu miluind şi cruţând făptura Sa şi dorindu-ne nouă tot ce-i mai bun, adeseori ne trimite aici durere şi strâmtorare. "În lume necazuri veţi avea" (Ioan 16, 33) spune Domnul. El voieşte ca noi să nu ne înecăm în desfătările pământeşti, ci să răbdăm necazuri, pentru ca, cu mai multă osârdie şi izbândă, să ne înălţăm către El şi la El acolo să ne învrednicim de bucuria şi veselia veşnică. "
Sfântul Dimitrie al Rostovului
. Rostul bolii
Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ne învaţă că singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: “Viaţa pământească – această scurtă vreme – îi este dată omului, din mila Creatorului, pentru ca acesta să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să treacă la viaţă (Arena). Pentru aceasta, trebuie “ca pe toate din această lume să le privim ca pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim inima de nimic din ea (...) pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute; deoarece cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice” (Sfântul ioan din Kronstadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centrul vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.
Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândindu-se la boala sau suferinţa care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne cântăm unul altuia “La mulţi ani” de ziua onomastică şi la alte sărbători, o facem din pricină că Biserica, în înţelepciunea ei, ştie că noi într-adevăr avem nevoie de “mulţi ani” pentru a ne schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă ne-am pocăit; pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de inimă sau cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.
De aceea, “nu trebuie să ne înfricoşăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva neputinţe, nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici de moarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur, La Statui), fiindcă aceste “nenorociri” sunt numai cuvinte şi acestea nu au nici o realitate pentru cei ce trăiesc pentru Împărătia Cerurilor. Singura “nenorocire” adevărată din această viaţă este a-L supăra pe Dumnezeu. Dacă vom avea în cuget această înţelegere fundamentală a scopului vieţii, atunci sensul duhovnicesc al neputinţelor trupeşti ni se poate descoperi şi nouă.
Este o lecţie încă neînvăţată de către neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie “zeii”: din pricină că fiecare păcat este o reînnoire a păcatului primilor oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine. Astfel ne punem pe noi în locul Lui Dumnezeu, slujindu-ne nouă înşine în loc de a sluji Creatorului. În acest fel, suferinţa bolii slujeşte astăzi aceluiaşi scop căruia i-a slujit şi la început: şi din această pricină ea nu este altceva decât un semn al milei şi dragostei Lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi, Sfinţii Părinţi le spun: “Dumnezeu nu te-a uitat; El are grijă de tine” (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia).
Sfântul Ambrozie de la Mănăstirea Optina a vorbit despre relaţia dintre suflet şi trup într-o scrisoare către o mamă al cărei copil era foarte bolnav: “Nu trebuie să uităm că într-o epocă sofisticată ca cea în care trăim, chiar şi copilaşii sunt vătămaţi duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească... Trebuie să înţelegem că desfătarea raiului se dă numai celui ce acceptă suferinţa”.
Sfântul Nicodim Aghioritul a arătat că, deoarece omul este îndoit în fire, creat cu suflet şi trup, “există o interacţiune între suflet şi trup” (Sfaturi), fiecare dintre părţi acţionând una asupra celeilalte, comunicând între ele”. Sfântul ioan Gură de Aur scrie că “ atunci când sufletul este bolnav, de obicei nu simţim nici o durere (...), dar, dacă se întâmplă ca trupul să sufere doar puţintel, facem toate eforturile să ce eliberăm de boală şi de durerea ei”. De aceea, Dumnezeu pedepseşte trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului, sufletul să poată primi vreo vindecare. (...) Hristos a făcut acelaşi lucru cu slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie mai rău! Ce învăţăm de aici? Boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui” (Omilia 38 la Evanghelia Sfântului Ioan).
La Sfântul Serafim din Sarov a fost adusă odată o femeie. Era grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau ridicaţi până la piept. “Ea îi spuse Bătrânului că fusese născută în Biserica Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant, abandonase ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o pedepsise dintr-o dată. (...) Ea nu-şi mai putea mişca nici mâinile, nici picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Crucii. Spuse că nu poate ridica nici o mână; dar, în momentul în care Sfântul s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat”. Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău!
Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii către Dumnezeu. În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri. Bolile ne mai învaţă şi aceea că “adevăratul nostru sine, personalitatea noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, omul lăuntric (Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).
Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate continuă este duhovniceşte “în formă”? Nicidecum, deoarece suferinţa ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că “viaţa nu merită trăită”?
Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur acest fel de suferinţă: “Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar, nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar dori să moară de mii de ori, nefind în stare să suporte jignirile ce li se aduc. (...) Căci, deşi trebuia să ajungem împăraţi şi să trăim împărăţeşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. (...) În mod inevitabil, clipele de restrişte ale împăraţilor sunt la fel de numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă” (Omilia 18 La statui)..
Adeseori protestanţii “revendică” sănătatea în “Numele Lui Hristos”. Ei privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc Lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc: “căci sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre toate este să Îi poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu”. Astfel, “Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, l-a lipsit pe Iov de toată bogăţia, lăsându-l pradă sărăciei şi îngăduind să cadă în boli grave”. Iar Iov, care nu trăia pentru vreo răsplată în această viaţă, a rămas în continuare credincios Lui Dumnezeu (Omilia 1 La statui).
Aşa cum oamenii sănătoşi nu sunt fără de păcat, tot aşa şi Dumnezeu îngăduie câteodată ca cei cu adevărat drepţi să sufere “ca o pildă pentru cei slabi” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari). De aceea, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Casian, “un om se învaţă şi se formează mult mai bine din pilda altuia” (Regulile)..
Vedem aceasta şi în Scriptură în cazul lui Lazăr. “Deşi suferise de răni dureroase, nu a cârtit niciodată împotriva bogatului, nici nu i-a adresat rugăminţi...Ca urmare, el a găsit odihnă în sânul lui Avraam, ca unul care acceptase cu smerenie necazurile vieţii” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari).
Părinţii Bisericii ne învaţă de asemenea că boala este o cale de a imita suferinţa martirilor. Astfel, în vieţile multor sfinţi aflăm cum la sfârşitul vieţii s-au abătut asupra lor suferinţe cumplite, pentru ca astfel, prin suferinţa lor nevinovată, să poată trece printr-o mucenicie trupească. Un foarte bun exemplu în acest sens poate fi aflat la marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului: “A fost bolnav paisprezece zile, iar boala pe care a avut-o, după cum spunea chiar el, l-a muncit în acelaşi fel în care instrumentele de fier pentru tortură ale chinuitorilor îi munceau pe sfinţii mucenici, de parcă i-ar fi zdrobit coastele şi măruntaiele, şi ar fi fost încins cu acestea şi legat în aşa fel încât îi pricinuiau o durere de nesuportat; tot aşa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu au putut face cu sfântul trup al mucenicului, a fost plinit de boală, după negrăita judecată a Providenţei, pentru ca Mărturisitorul Adevărului, Mucenicul şi Biruitorul tuturor suferinţelor să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, după ce va fi trecut prin fiecare suferinţă, mulţumită căreia, până la ultima sa suflare, asemeni aurului lămurit în cuptor, el, în veşnicie, să poată primi o mai mare cinste şi răsplată de la Dreptul Judecător” (The Orthodox World, vol. 3, nr. 3).
Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ne învaţă că singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: “Viaţa pământească – această scurtă vreme – îi este dată omului, din mila Creatorului, pentru ca acesta să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să treacă la viaţă (Arena). Pentru aceasta, trebuie “ca pe toate din această lume să le privim ca pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim inima de nimic din ea (...) pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute; deoarece cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice” (Sfântul ioan din Kronstadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centrul vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.
Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândindu-se la boala sau suferinţa care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne cântăm unul altuia “La mulţi ani” de ziua onomastică şi la alte sărbători, o facem din pricină că Biserica, în înţelepciunea ei, ştie că noi într-adevăr avem nevoie de “mulţi ani” pentru a ne schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă ne-am pocăit; pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de inimă sau cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.
De aceea, “nu trebuie să ne înfricoşăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva neputinţe, nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici de moarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur, La Statui), fiindcă aceste “nenorociri” sunt numai cuvinte şi acestea nu au nici o realitate pentru cei ce trăiesc pentru Împărătia Cerurilor. Singura “nenorocire” adevărată din această viaţă este a-L supăra pe Dumnezeu. Dacă vom avea în cuget această înţelegere fundamentală a scopului vieţii, atunci sensul duhovnicesc al neputinţelor trupeşti ni se poate descoperi şi nouă.
Este o lecţie încă neînvăţată de către neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie “zeii”: din pricină că fiecare păcat este o reînnoire a păcatului primilor oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine. Astfel ne punem pe noi în locul Lui Dumnezeu, slujindu-ne nouă înşine în loc de a sluji Creatorului. În acest fel, suferinţa bolii slujeşte astăzi aceluiaşi scop căruia i-a slujit şi la început: şi din această pricină ea nu este altceva decât un semn al milei şi dragostei Lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi, Sfinţii Părinţi le spun: “Dumnezeu nu te-a uitat; El are grijă de tine” (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia).
Sfântul Ambrozie de la Mănăstirea Optina a vorbit despre relaţia dintre suflet şi trup într-o scrisoare către o mamă al cărei copil era foarte bolnav: “Nu trebuie să uităm că într-o epocă sofisticată ca cea în care trăim, chiar şi copilaşii sunt vătămaţi duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească... Trebuie să înţelegem că desfătarea raiului se dă numai celui ce acceptă suferinţa”.
Sfântul Nicodim Aghioritul a arătat că, deoarece omul este îndoit în fire, creat cu suflet şi trup, “există o interacţiune între suflet şi trup” (Sfaturi), fiecare dintre părţi acţionând una asupra celeilalte, comunicând între ele”. Sfântul ioan Gură de Aur scrie că “ atunci când sufletul este bolnav, de obicei nu simţim nici o durere (...), dar, dacă se întâmplă ca trupul să sufere doar puţintel, facem toate eforturile să ce eliberăm de boală şi de durerea ei”. De aceea, Dumnezeu pedepseşte trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului, sufletul să poată primi vreo vindecare. (...) Hristos a făcut acelaşi lucru cu slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie mai rău! Ce învăţăm de aici? Boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui” (Omilia 38 la Evanghelia Sfântului Ioan).
La Sfântul Serafim din Sarov a fost adusă odată o femeie. Era grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau ridicaţi până la piept. “Ea îi spuse Bătrânului că fusese născută în Biserica Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant, abandonase ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o pedepsise dintr-o dată. (...) Ea nu-şi mai putea mişca nici mâinile, nici picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Crucii. Spuse că nu poate ridica nici o mână; dar, în momentul în care Sfântul s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat”. Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău!
Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii către Dumnezeu. În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri. Bolile ne mai învaţă şi aceea că “adevăratul nostru sine, personalitatea noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, omul lăuntric (Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).
Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate continuă este duhovniceşte “în formă”? Nicidecum, deoarece suferinţa ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că “viaţa nu merită trăită”?
Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur acest fel de suferinţă: “Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar, nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar dori să moară de mii de ori, nefind în stare să suporte jignirile ce li se aduc. (...) Căci, deşi trebuia să ajungem împăraţi şi să trăim împărăţeşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. (...) În mod inevitabil, clipele de restrişte ale împăraţilor sunt la fel de numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă” (Omilia 18 La statui)..
Adeseori protestanţii “revendică” sănătatea în “Numele Lui Hristos”. Ei privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc Lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc: “căci sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre toate este să Îi poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu”. Astfel, “Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, l-a lipsit pe Iov de toată bogăţia, lăsându-l pradă sărăciei şi îngăduind să cadă în boli grave”. Iar Iov, care nu trăia pentru vreo răsplată în această viaţă, a rămas în continuare credincios Lui Dumnezeu (Omilia 1 La statui).
Aşa cum oamenii sănătoşi nu sunt fără de păcat, tot aşa şi Dumnezeu îngăduie câteodată ca cei cu adevărat drepţi să sufere “ca o pildă pentru cei slabi” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari). De aceea, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Casian, “un om se învaţă şi se formează mult mai bine din pilda altuia” (Regulile)..
Vedem aceasta şi în Scriptură în cazul lui Lazăr. “Deşi suferise de răni dureroase, nu a cârtit niciodată împotriva bogatului, nici nu i-a adresat rugăminţi...Ca urmare, el a găsit odihnă în sânul lui Avraam, ca unul care acceptase cu smerenie necazurile vieţii” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari).
Părinţii Bisericii ne învaţă de asemenea că boala este o cale de a imita suferinţa martirilor. Astfel, în vieţile multor sfinţi aflăm cum la sfârşitul vieţii s-au abătut asupra lor suferinţe cumplite, pentru ca astfel, prin suferinţa lor nevinovată, să poată trece printr-o mucenicie trupească. Un foarte bun exemplu în acest sens poate fi aflat la marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului: “A fost bolnav paisprezece zile, iar boala pe care a avut-o, după cum spunea chiar el, l-a muncit în acelaşi fel în care instrumentele de fier pentru tortură ale chinuitorilor îi munceau pe sfinţii mucenici, de parcă i-ar fi zdrobit coastele şi măruntaiele, şi ar fi fost încins cu acestea şi legat în aşa fel încât îi pricinuiau o durere de nesuportat; tot aşa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu au putut face cu sfântul trup al mucenicului, a fost plinit de boală, după negrăita judecată a Providenţei, pentru ca Mărturisitorul Adevărului, Mucenicul şi Biruitorul tuturor suferinţelor să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, după ce va fi trecut prin fiecare suferinţă, mulţumită căreia, până la ultima sa suflare, asemeni aurului lămurit în cuptor, el, în veşnicie, să poată primi o mai mare cinste şi răsplată de la Dreptul Judecător” (The Orthodox World, vol. 3, nr. 3).
Extras din: “Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi”
Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2003
Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2003
Arha
nghelul Rafael - vindecatorul
nghelul Rafael - vindecatorulArhanghelul Rafael ne aduce darul tamaduirii si ne arata cum sa ne vindecam noi însine prin iubire si bucurie; el ne permite sa gasim vindecarea în natura si în energiile universale.
Numele sau semnifica "vindecatorul divin" sau "Dumnezeu vindeca". De la el porneste orice vindecare si, fiind mesager al Divinei Providente, tot el îi ghideaza pe cei aflati în cautarea unitatii. El confera vindecarea esentiala si definitiva a raului de orice fel, altfel spus, el e revenirea la sursa divina. Rafael intervine pentru a ne salva corpul, mintea si inima, el ne alina suferintele. Ne conduce spre terapeutii autentici care pot face ceva pentru noi. Si, atunci când ne asumam cu adevarat propria vindecare, el încurajeaza pe vindecatorul potential din noi care stie intuitiv ce e mai bine pentru sanatatea si vitalitatea noastra.
Arhanghelul Rafael are în grija vindecarea Pamântului si a locuitorilor lui. El e cel care a vegheat asupra însanatosirii lui Abraham dupa circumcizie si tot el i-a încredintat lui Moise ierbarul care îi permitea sa vindece toate bolile. Cartea lui Tobit, din Vechiul Testament, povesteste cum Rafael i-a redat vederea tatalui lui Tobias, gratie unui unguent fabricat din vezica biliara a unui peste urias. Rafael este citat ca fiind protectorul vânturilor de seara, pazitorul Copacului Vietii din Gradina Edenului, înger al caintei, al rugaciunii, al iubirii, al bucuriei si luminii. Dar el e mai ales îngerul vindecarii, al stiintei, al cunoasterii si gratiei, care vegheaza asupra întregii umanitati.
Rafael ne învata ca sanatatea perfecta este atunci când dragostea inunda total inima, mintea, întregul corp. O persoana care este plina de dragoste nu este niciodata bolnava. Daca este încercata de boala, acesta este un semn de lipsa de iubire datorita unei tristeti, furii, gelozii, ranchiuna sau un sentiment negativ care trebuie identificat, înteles si înlocuit cu iubire.
Pentru a obtine vindecarea dragostea este suficienta. Atunci când doua sau mai multe inimi se unesc în aceeasi dorinta, Dumnezeu actioneaza mult mai mult si nu poate decât sa împlineasca acea dorinta. Dragostea este mult mai puternica decât teama, dar este mai greu de cladit în fiecare atom al fiintei noastre. Câteodata, oamenii se tem chiar de dragoste. Atunci când dorim ceva, sa fim convinsi ca acest lucru deja s-a realizat, sa ne raportam la el ca si cum deja s-a împlinit. Aceasta denota încrederea totala în alegerea pe care am facut-o, în transformarea personala si, astfel, nimic nu poate opri împlinirea dorintei. Daca mnifestam încredere constanta si iubire, totul este posibil, cu conditia sa avem discernamântul necesar în selectarea dorintelor si necesitatilor noastre.
În cautarea noastra plina de speranta si dorinta de vindecare, chiar asa, cu mintile si inimile noastre ranite, ne apropiem de aripile luminoase ale lui Rafael si putem accede la bunatatea divina. Rafael va cauta în permanenta sa ne conduca spre o mai mare unitate si armonie. Ne este de ajuns sa-l rugam din toata inima sa ne îndrepte spre singurul medic adevarat, Dumnezeu.
Arhanghelul Rafael are în grija vindecarea Pamântului si a locuitorilor lui. El e cel care a vegheat asupra însanatosirii lui Abraham dupa circumcizie si tot el i-a încredintat lui Moise ierbarul care îi permitea sa vindece toate bolile. Cartea lui Tobit, din Vechiul Testament, povesteste cum Rafael i-a redat vederea tatalui lui Tobias, gratie unui unguent fabricat din vezica biliara a unui peste urias. Rafael este citat ca fiind protectorul vânturilor de seara, pazitorul Copacului Vietii din Gradina Edenului, înger al caintei, al rugaciunii, al iubirii, al bucuriei si luminii. Dar el e mai ales îngerul vindecarii, al stiintei, al cunoasterii si gratiei, care vegheaza asupra întregii umanitati.
Rafael ne învata ca sanatatea perfecta este atunci când dragostea inunda total inima, mintea, întregul corp. O persoana care este plina de dragoste nu este niciodata bolnava. Daca este încercata de boala, acesta este un semn de lipsa de iubire datorita unei tristeti, furii, gelozii, ranchiuna sau un sentiment negativ care trebuie identificat, înteles si înlocuit cu iubire.
Pentru a obtine vindecarea dragostea este suficienta. Atunci când doua sau mai multe inimi se unesc în aceeasi dorinta, Dumnezeu actioneaza mult mai mult si nu poate decât sa împlineasca acea dorinta. Dragostea este mult mai puternica decât teama, dar este mai greu de cladit în fiecare atom al fiintei noastre. Câteodata, oamenii se tem chiar de dragoste. Atunci când dorim ceva, sa fim convinsi ca acest lucru deja s-a realizat, sa ne raportam la el ca si cum deja s-a împlinit. Aceasta denota încrederea totala în alegerea pe care am facut-o, în transformarea personala si, astfel, nimic nu poate opri împlinirea dorintei. Daca mnifestam încredere constanta si iubire, totul este posibil, cu conditia sa avem discernamântul necesar în selectarea dorintelor si necesitatilor noastre.
În cautarea noastra plina de speranta si dorinta de vindecare, chiar asa, cu mintile si inimile noastre ranite, ne apropiem de aripile luminoase ale lui Rafael si putem accede la bunatatea divina. Rafael va cauta în permanenta sa ne conduca spre o mai mare unitate si armonie. Ne este de ajuns sa-l rugam din toata inima sa ne îndrepte spre singurul medic adevarat, Dumnezeu.
Ma vindec si ma întaresc prin puterea dragostei divine
Cuvinte frumoase, calde si pline de duh!
*Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru. (Sf.Scriptura)
*Vreti sa aflati valoarea sufletului ? Ascultati în ce a constat rascumpararea lui: sângele si moartea unicului Dumnezeu. (Fericitul Augustin)
*În orice suflet se regaseste sensul spiritual si imaginea lui Dumnezeu. (Origen)
*Numai Dumnezeu poate vindeca sufletele noastre. (Sf.Ioan Gura de Aur)
*Sfântul numeste sufletul constiinta. Sufletul e ca un izvor: din izvor, cu cât se ia apa mai multa, cu atât da la iveala apa mai curata. Sfântul numeste sufletul constiinta. (Cuv.Agaton)
*În sufletul uman este o transformare minunata pe care Dumnezeu Însusi o lucreaza. (Harent)
*Sufletul traieste vesnic si nu poate muri, caci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, (…) iar la *Judecata de Apoi, sufletul iarasi se va uni cu trupul. (Sf.Ioan Gura de Aur)
*Când veti curata sufletele voastre, atunci vor straluci si se vor împartasi de prezenta lui Dumnezeu si de dumnezeiasca si cereasca Sa stralucire. Atunci, sufletele vor fi ca niste oglinzi curate, receptive la lumina dumnezeiasca si vor putea primi si ele stralucire. ( Sf.Dionisie Areopagitul)
*Lumea toata este de mai putin pret decât un suflet. Ce nesfârsita valoare are sufletul omenesc ! (Nicodim Patriarhul României)
*Sufletul si Hristos, doar acestea doua, sa te intereseze! Lumea toata sa cada, pe acestea doua, nimeni nu ti le poate lua, afara numai daca nu le dai tu, cu voia ta. (Sf.Cosma Etolul)
*Fii împacat cu sufletul tau si, atunci, cerul si pamântul se vor împaca cu tine. (Sf.Isaac Sirul)
*Scara ce duce în Împaratie este ascunsa în sufletul tau. (Sf.Isaac Sirul)
*Sufletul curat, daca va privi în el însusi, Îl va vedea, ca într-o oglinda, pe Dumnezeu. (Sf.Atanasie cel Mare)
*Dumnezeu este mostenirea sufletului, iar sufletul este mostenirea lui Dumnezeu. (Sf.Macarie)
*Daca ajungem lânga Dumnezeu, suntem în cer. Sa ne facem sufletul cer! (Sf. Ioan Gura de Aur)
*A însetat sufletul meu dupa Dumnezeu. ( Sf.Scriptura)
*Ce-i va folosi omului daca va câstiga lumea întreaga, iar sufletul sau îl va pierde? (Sf.Scriptura)
*Daca trupul nostru este , cum sa întraznim noi sa tinem acest templu neîngrijit, în mizerie? (Nicodim Patriarhul României)
*Neputinta trupului trebuie sa dea o noua putere sufletului nostru. (Sf.Ioan Gura de Aur)*Hraneste-ti trupul, dar nu-l omorî prin lacomie! (Sf.Ioan Gura de Aur)*Trupul nostru cel muritor se va preschimba, muritorul se va îmbraca în nemurire, iar în locul nevoilor va intra o pace sigura si un statornic repaos al vietii. (Sf.Ioan Gura de Aur)
*Asa cum aici se vede sufletul prin trup, tot asa acolo, în viata viitoare, se va vedea trupul prin suflet. (Sf.Grigorie Palama)
*Vreti sa aflati valoarea sufletului ? Ascultati în ce a constat rascumpararea lui: sângele si moartea unicului Dumnezeu. (Fericitul Augustin)
*În orice suflet se regaseste sensul spiritual si imaginea lui Dumnezeu. (Origen)
*Numai Dumnezeu poate vindeca sufletele noastre. (Sf.Ioan Gura de Aur)
*Sfântul numeste sufletul constiinta. Sufletul e ca un izvor: din izvor, cu cât se ia apa mai multa, cu atât da la iveala apa mai curata. Sfântul numeste sufletul constiinta. (Cuv.Agaton)
*În sufletul uman este o transformare minunata pe care Dumnezeu Însusi o lucreaza. (Harent)
*Sufletul traieste vesnic si nu poate muri, caci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, (…) iar la *Judecata de Apoi, sufletul iarasi se va uni cu trupul. (Sf.Ioan Gura de Aur)
*Când veti curata sufletele voastre, atunci vor straluci si se vor împartasi de prezenta lui Dumnezeu si de dumnezeiasca si cereasca Sa stralucire. Atunci, sufletele vor fi ca niste oglinzi curate, receptive la lumina dumnezeiasca si vor putea primi si ele stralucire. ( Sf.Dionisie Areopagitul)
*Lumea toata este de mai putin pret decât un suflet. Ce nesfârsita valoare are sufletul omenesc ! (Nicodim Patriarhul României)
*Sufletul si Hristos, doar acestea doua, sa te intereseze! Lumea toata sa cada, pe acestea doua, nimeni nu ti le poate lua, afara numai daca nu le dai tu, cu voia ta. (Sf.Cosma Etolul)
*Fii împacat cu sufletul tau si, atunci, cerul si pamântul se vor împaca cu tine. (Sf.Isaac Sirul)
*Scara ce duce în Împaratie este ascunsa în sufletul tau. (Sf.Isaac Sirul)
*Sufletul curat, daca va privi în el însusi, Îl va vedea, ca într-o oglinda, pe Dumnezeu. (Sf.Atanasie cel Mare)
*Dumnezeu este mostenirea sufletului, iar sufletul este mostenirea lui Dumnezeu. (Sf.Macarie)
*Daca ajungem lânga Dumnezeu, suntem în cer. Sa ne facem sufletul cer! (Sf. Ioan Gura de Aur)
*A însetat sufletul meu dupa Dumnezeu. ( Sf.Scriptura)
*Ce-i va folosi omului daca va câstiga lumea întreaga, iar sufletul sau îl va pierde? (Sf.Scriptura)
*Daca trupul nostru este , cum sa întraznim noi sa tinem acest templu neîngrijit, în mizerie? (Nicodim Patriarhul României)
*Neputinta trupului trebuie sa dea o noua putere sufletului nostru. (Sf.Ioan Gura de Aur)*Hraneste-ti trupul, dar nu-l omorî prin lacomie! (Sf.Ioan Gura de Aur)*Trupul nostru cel muritor se va preschimba, muritorul se va îmbraca în nemurire, iar în locul nevoilor va intra o pace sigura si un statornic repaos al vietii. (Sf.Ioan Gura de Aur)
*Asa cum aici se vede sufletul prin trup, tot asa acolo, în viata viitoare, se va vedea trupul prin suflet. (Sf.Grigorie Palama)
Şi când rupi în două pâinea pentr-un frate credincios, tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc — e chiar Hristos."
Într-un cătun
N-ar fi loc în lumea-ntreagă, cum apostolul a spus,
ca să scriu cu de-amăruntul, tot ce-a făptuit Iisus.
Şi de-atunci de-am scrie vrafuri şi volum după volum,
Iată numai o lucrare:
Undeva într-un cătun,
într-o iarnă mai geroasă, către vremea de Crăciun,
cu o Biblie în mână, în locaşul sfânt din sat,
predica zelos păstorul, cu duh blând şi devotat,
despre văduva sărmană, care printre cei avuţi,
a adus şi ea la Templu cei din urmă doi bănuţi.
"Fraţii mei, spunea păstorul, mulţi au dat arginţi şi zloţi.
Văduva, ne spune Domnul, ea a dat mai mult ca toţi!
Dacă dai, şi dai cu milă, unui om flămând, stingher,
un bănuţ din sărăcie e cât o comoară-n Cer.
Şi când rupi în două pâinea pentr-un frate credincios,
tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc — e chiar Hristos."
Astfel le-a vorbit păstorul şi-au răspuns cu toţi: Amin!
Dar mai din adânc răspunse un biet suflet de creştin.
Şi pornind el către casă, se gândea bătând paşi iuţi,
doar la văduva sărmană, care-a dat cei doi bănuţi...
"Doamne, îşi zicea, strângându-şi vechitura de cojoc,
ea a dat ce-avea în pungă, eu nici pungă n-am deloc...
Dar, ce-i drept, am sănătate, am picioare, grai... Ia staţi!
Am să merg din casă-n casă şi-am să cer de la bogaţi.
Ei au bani, eu am credinţă. Şi-astfel Domnul care-l bun,
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!"
Şi a doua zi se duse la băcanul cel fălos,
ce-n biserică adesea se-nchina către Hristos.
Cum către Crăciun se-ntâmplă, prăvălia era plină,
între doi clienţi creştinul către negustor se-nclină.
— Domnul să vă aibă-n pază! Uite ce voiam să spun:
Daţi şi pentru cei în lipsă o hăinuţă de Crăciun!
— Altă treabă n-ai sarace? Am eu timp de dăruit?
— Da! Iertaţi-mi îndrăzneala! zise omul umilit.
Şi ieşind îşi spuse-n sine: "Timpu-i scump la negustori.
Ia să-ncerc eu încă-o dată mâine-n revărsat de zori."
Şi, din zori, când prăvălia se vedea aproape goală,
el intră, dădu bineţe şi cu vorba lui domoală,
începu:
— Acum desigur nu sunteţi grăbit ca ieri.
Pentru cei sărmani vin iarăşi, ca să daţi... după puteri.
— Ce sărmani? strigă băcanul. Ia te rog să ieşi afară!
Cine n-are să se-mbrace să muncească, nu să ceară!
Omul iar s-a-ntors spre casă plin de gânduri: "Nu se poate
să nu aibă el un mugur cât de mic de bunătate!
N-am văzut eu cum se roagă?" îşi zicea zorind prin frig,
"Dar aici, în prăvălie, gândul lui e la câştig.
A!.. Ia stai! Să-ncerc mai bine să mă duc când stă la masă,
între-ai săi, acel mic mugur e o floare luminoasă...
Mă voi duce prin credinţă. Şi-astfel Domnul care-I bun va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!"
Iar a doua zi când, veseli, toţi ai casei, la băcan,
luau masa împreună, în belşug de bogătan,
lăudând cotletul straşnic şi al vinului miros,
cine le răsare-n uşă cu cojocul zdrenţăros?
Biet creştinul plin de râvnă. Negustorul, ca trăznit, se făcut la faţă negru. Dintr-odată a sărit şi-mbrâncindu-l jos pe scară, repede, cu-n vreasc de foc
— Na pomană! Na pomană! îl croi peste cojoc.
Pe când omul, din zăpadă, îşi zicea, strângând din coate:
"Doi bănuţi... eu cred c-ar face vânătăiele din spate..."
Iar când obosi băcanul, omul se sculă de jos,
şi frecându-se pe şale, zise: — Mulţumesc frumos...
Pentru mine-atât ajunge... Dar... să nu vă supăraţi, spuneţi-mi acuma, totuşi... pentru cei sărmani ce daţi?
Când îl auzi, băcanul, a încremenit în ger.
Parcă l-a străpuns deodată însuşi Dumnezeu din Cer.
Prăbuşindu-se pe scară, zise: — Vai, sunt un smintit.
Am lovit un sfânt, un înger, chiar pe Domnul L-am lovit
Frate, iartă-mi nebunia! Vino-n casa mea acum,
să-mi îndrepţi de azi-nainte paşii pe-al credinţei drum!
Şi de nu a dat atâta cât a dăruit Zacheu,
dar a dat cu voie bună cum I-e drag lui Dumnezeu.
Iar a doua zi creştinul, ca un bun misionar,
după alţi Zachei, prin viscol, alerga, zicându-şi iar:
"Ei au bani, eu am credinţă, şi-astfel Domnul, care-i bun
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun".
ca să scriu cu de-amăruntul, tot ce-a făptuit Iisus.
Şi de-atunci de-am scrie vrafuri şi volum după volum,
Iată numai o lucrare:
Undeva într-un cătun,
într-o iarnă mai geroasă, către vremea de Crăciun,
cu o Biblie în mână, în locaşul sfânt din sat,
predica zelos păstorul, cu duh blând şi devotat,
despre văduva sărmană, care printre cei avuţi,
a adus şi ea la Templu cei din urmă doi bănuţi.
"Fraţii mei, spunea păstorul, mulţi au dat arginţi şi zloţi.
Văduva, ne spune Domnul, ea a dat mai mult ca toţi!
Dacă dai, şi dai cu milă, unui om flămând, stingher,
un bănuţ din sărăcie e cât o comoară-n Cer.
Şi când rupi în două pâinea pentr-un frate credincios,
tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc — e chiar Hristos."
Astfel le-a vorbit păstorul şi-au răspuns cu toţi: Amin!
Dar mai din adânc răspunse un biet suflet de creştin.
Şi pornind el către casă, se gândea bătând paşi iuţi,
doar la văduva sărmană, care-a dat cei doi bănuţi...
"Doamne, îşi zicea, strângându-şi vechitura de cojoc,
ea a dat ce-avea în pungă, eu nici pungă n-am deloc...
Dar, ce-i drept, am sănătate, am picioare, grai... Ia staţi!
Am să merg din casă-n casă şi-am să cer de la bogaţi.
Ei au bani, eu am credinţă. Şi-astfel Domnul care-l bun,
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!"
Şi a doua zi se duse la băcanul cel fălos,
ce-n biserică adesea se-nchina către Hristos.
Cum către Crăciun se-ntâmplă, prăvălia era plină,
între doi clienţi creştinul către negustor se-nclină.
— Domnul să vă aibă-n pază! Uite ce voiam să spun:
Daţi şi pentru cei în lipsă o hăinuţă de Crăciun!
— Altă treabă n-ai sarace? Am eu timp de dăruit?
— Da! Iertaţi-mi îndrăzneala! zise omul umilit.
Şi ieşind îşi spuse-n sine: "Timpu-i scump la negustori.
Ia să-ncerc eu încă-o dată mâine-n revărsat de zori."
Şi, din zori, când prăvălia se vedea aproape goală,
el intră, dădu bineţe şi cu vorba lui domoală,
începu:
— Acum desigur nu sunteţi grăbit ca ieri.
Pentru cei sărmani vin iarăşi, ca să daţi... după puteri.
— Ce sărmani? strigă băcanul. Ia te rog să ieşi afară!
Cine n-are să se-mbrace să muncească, nu să ceară!
Omul iar s-a-ntors spre casă plin de gânduri: "Nu se poate
să nu aibă el un mugur cât de mic de bunătate!
N-am văzut eu cum se roagă?" îşi zicea zorind prin frig,
"Dar aici, în prăvălie, gândul lui e la câştig.
A!.. Ia stai! Să-ncerc mai bine să mă duc când stă la masă,
între-ai săi, acel mic mugur e o floare luminoasă...
Mă voi duce prin credinţă. Şi-astfel Domnul care-I bun va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!"
Iar a doua zi când, veseli, toţi ai casei, la băcan,
luau masa împreună, în belşug de bogătan,
lăudând cotletul straşnic şi al vinului miros,
cine le răsare-n uşă cu cojocul zdrenţăros?
Biet creştinul plin de râvnă. Negustorul, ca trăznit, se făcut la faţă negru. Dintr-odată a sărit şi-mbrâncindu-l jos pe scară, repede, cu-n vreasc de foc
— Na pomană! Na pomană! îl croi peste cojoc.
Pe când omul, din zăpadă, îşi zicea, strângând din coate:
"Doi bănuţi... eu cred c-ar face vânătăiele din spate..."
Iar când obosi băcanul, omul se sculă de jos,
şi frecându-se pe şale, zise: — Mulţumesc frumos...
Pentru mine-atât ajunge... Dar... să nu vă supăraţi, spuneţi-mi acuma, totuşi... pentru cei sărmani ce daţi?
Când îl auzi, băcanul, a încremenit în ger.
Parcă l-a străpuns deodată însuşi Dumnezeu din Cer.
Prăbuşindu-se pe scară, zise: — Vai, sunt un smintit.
Am lovit un sfânt, un înger, chiar pe Domnul L-am lovit
Frate, iartă-mi nebunia! Vino-n casa mea acum,
să-mi îndrepţi de azi-nainte paşii pe-al credinţei drum!
Şi de nu a dat atâta cât a dăruit Zacheu,
dar a dat cu voie bună cum I-e drag lui Dumnezeu.
Iar a doua zi creştinul, ca un bun misionar,
după alţi Zachei, prin viscol, alerga, zicându-şi iar:
"Ei au bani, eu am credinţă, şi-astfel Domnul, care-i bun
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun".
Istorioare duovnicesti pr.Trifa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu