Cel mai important tezaur al Parohiei noastre consta in racla cu o parte din Sfintele Moaste facatoare de minuni ale Sfintilor Douazeci de Mucenici Monahi ucisi de arabi in Manastirea Sfantului Sava din Palestina in anul 796 , praznuiti in fiecare an la data de 20 martie , cand se sarbatoreste si cel de al doilea Hram al bisericii noastre.
Aceste odoare de mare pret au fost daruite Pr.Stavr.Drd.Mircea Pricop in anul 1999 de catre Sfintia Sa Varsanufie Prahoveanul,episcop Vicar al Sfintei Arhiepiscopii al Bucurestilor,ca semn de prietenie duhovniceasca si de apreciere fata de personalitatea si bogata sa activitate pastoral-misioanara.
În zilele preasfinţitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu acelaşi nume în Sfînta Cetate a Ierusalimului, aflată atunci sub stăpînirea agarenilor, iar în Constantinopol împărăţind Constantin şi Irina (780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminţia agarenilor. Şi multă risipire se făcea ţării cu războiul acela, pentru că barbarii, oştindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci şi cetăţile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia şi celelalte. Căci năvăleau fără de veste şi, deşi nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile şi omorau pe toţi aceia care li se împotriveau. Şi şedeau pe lîngă toate căile, prinzînd pe cei ce treceau, bătîndu-i, rănindu-i şi răpindu-le tot ce aveau, pînă la cămaşă. Numai această milă aveau, că eliberau vii pe cei dezbrăcaţi, bătuţi şi răniţi. Atunci şi Sfînta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că, strîngîndu-se de prin cetăţile dimprejur şi de prin sate, poporul străjuia zidurile şi se pregătea să stea împotriva barbarilor acelora care tîlhăreşte năvăleau asupra lor. În acea vreme şi preaslăvitul locaş al Sfîntului Hariton a fost foarte risipit şi de atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvîrşită pustiire. Dar şi Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuită atunci. Căci adunîndu-se din diferite locuri sfinţii părinţi, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viaţă plăceau lui Dumnezeu; iar în vremea războiului agarenilor şi a năvălirii lor tîlhăreşti, nu ieşeau din locaşul lor. Că, deşi puteau să lase lavra şi să se izbăvească de barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfînt, în care de la început primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvîrşit, nu se îngrijeau de moartea ce era să vină asupra lor. Căci îşi puseseră nădejdea în Hristos, zicînd: "Puternic este ca, de va voi Stăpînul nostru, cu înlesnire să ne scoată pe noi din mîinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecăţile Sale cele drepte, ca să fim daţi barbarilor spre înjunghiere, apoi, mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie degrabă". Şi grăiau unul către altul: "Să primim din mîinile Stăpînului nostru cele mai folositoare nouă şi să nu ne întoarcem de la liniştea cea pustnicească la gîlceava lumească de frica barbarilor, ca să nu fim socotiţi în ochii tuturor ca nişte fricoşi, care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice:Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate şi urmează lui Hristos, apoi cît de necuvios lucru este a-i vedea, după puţină vreme de nevoinţă în pustie, că se întorc iarăşi la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu rîdă de noi diavolul, vrăjmaşul cel de obşte al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din liniştea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un cîine izgonit cu ruşine, ajutîndu-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui. Nu avem ziduri de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfîntul Prooroc David, ne-am învăţat a-I cînta: Fii mie Dumnezeu scutitor şi drept, casă de scăpare şi loc de întărire, ca să mă mîntuieşti. Nu avem zale, coifuri şi paveze, cu care să putem înfrînge săgeţile barbarilor; ci avem armele duhovniceşti ale dragostei, platoşa nădejdii, pavăza credinţei, coiful mîntuirii; deci cu acelea să ne înarmăm. Nu sînt la noi cete de oaste, care ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dînsul şi ne va izbăvi. Pentru că vieţuind, avem pe Hristos, iar dacă murim, avem dobîndă, de vreme ce nu iubirea şi dorinţa de viaţă vremelnică ne-au silit a intra în pustia aceasta. Şi pentru ce ne-am sălăşluit în locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Şi dacă vom fi ucişi aici, pentru Hristos vom fi ucişi, pentru Care şi vieţuim aici!" Astfel petreceau în lavră, şi cu cuvinte mîngîindu-se şi îmbărbătîndu-se unul pe altul, trupurile împreună cu sufletele lor le încredinţau Domnului. Apoi şi altă pricină binecuvîntată şi dreaptă îi ţinea neieşiţi; căci, cei care petreceau împrejurul lor, aveau pizmă asupra acelui sfînt locaş şi nimic altceva nu doreau, decît să vadă risipită lavra Sfîntului Sava, iar locul acela să fie pustiu şi nelocuit de monahi. Şi, dacă ar fi ieşit fraţii cît de puţin din lavră, apoi îndată pizmaşii ar fi năvălit şi ar fi aprins biserica şi chiliile şi tot locaşul l-ar fi asemănat cu pămîntul. Dar pentru ca acest lucru să nu li se întîmple, sfinţii părinţi petreceau neieşiţi. Deci ei nu erau ca o trestie clătinată de vînturi, ci erau nemişcaţi de viforul ispitelor ce năvălesc asupra noastră şi ca nişte stîlpi întemeiaţi pe piatră. Şi, nu numai pentru aceea nu ieşeau din lavră, adică să păzească pereţii ci, mai vîrtos, pentru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamărit în acel loc oarecînd, şi Care şi în zilele lor Se preamărea. Astfel vieţuind acei sfinţi părinţi în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfîntă, îi ferea nevătămaţi de barbari, pentru că, deşi de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte taberele lor spre marele locaş şi se abăteau aici, însă nici un rău nu le făceau, decît numai căutau mîncare. După aceea, uitîndu-se spre monahi şi scrîşnind din dinţi, nu-i vătămau, nelăsîndu-i Dumnezeu să facă rău robilor Lui. Apoi, luînd mîncare din locaş cît putea să se găsească, se duceau într-ale lor. Iar în loc să mulţumească, se lăudau că vor risipi lavra şi vor face locul acela pustiu. Odată, o tabără de barbari vrînd să-şi împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gînd, a venit asupra lavrei ca s-o prade şi să risipească locaşul. Din întîmplare s-a întîlnit fără de veste, în dreptul Sfîntului Betleem, cu oastea care era pusă de ierusalimiteni să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcîndu-se război, barbarii au fost biruiţi şi izgoniţi, precum mai pe urmă s-a făcut înştiinţare. Dar şi al doilea rînd, a pornit tabără, cu acelaşi gînd rău. Şi, mergînd într-un sat oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub lemne şi, îmbătîndu-se, au făcut război între dînşii; şi, rănindu-se unul pe altul, mulţi au căzut morţi, încît li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit. După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lămureşte în ulcea, aşa să se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Şi a lăsat ca mîinile barbarilor să se atingă de plăcuţii Săi sfinţi, cărora înainte le-a pregătit muceniceşti cununi. Căci auzind cuvioşii despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost biruită de ostaşii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a doua singuri între ei s-au bătut şi s-au risipit, şedeau fără frică în chiliile lor, săvîrşind sfîntul post de patruzeci de zile în obişnuitele osteneli pustniceşti. În acea vreme, însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat nişte arapi barbari, ca la şaizeci, care purtau arce, săgeţi şi săbii. Aceştia se sfătuiseră să năvălească tîlhăreşte asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva bogăţii. Şi, aproape de sfîrşitul sfintelor patruzeci de zile, în săptămîna dinaintea Duminicii Stîlpărilor, în ziua a treisprezecea a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simţind-o, monahii alergau din pustniceştile chilii în mînăstire şi în biserică, iar barbarii, cu săbiile şi cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mînăstirii. Şi a lor cruzime vrînd s-o îmblînzească, unii din părinţi au ieşit înaintea lor cu blîndeţe, vorbind către dînşii cu cuvinte blînde şi zicînd: "Pentru ce, o, bărbaţilor, aţi venit ca la război la noi cei fără de arme şi ca la nişte vrăjmaşi? Ce v-a adus? Noi cu toţii sîntem în pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mîhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem în pustia aceasta, lăsînd în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtaţi de pizmuiri, de sfezi şi de războaie, să putem a plînge în pace pentru păcatele noastre şi să plăcem lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mîhnit pe nimeni din voi, ci ne sîrguim şi a face bine, pe cît putem. Pentru că pe mulţi din ai voştri, venind pe aici, i-am ospătat, i-am odihnit şi le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiţi rele în loc de bune, ci mai ales sînteţi datori să ne mulţumiţi pentru facerile de bine făcute de noi, vouă, că şi acum sîntem gata să vă punem bucate înainte şi cu iubirea de străini, obişnuită nouă, să vă odihnim". Iar barbarii strigau cu mînie: "Nu pentru mîncare am venit aici, ci pentru argint şi aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne daţi aur şi argint ca să fiţi vii, ori, nevrînd să ne daţi, să pieriţi de mîinile noastre". Zis-au părinţii: "Să ne credeţi, o, bărbaţilor, că sîntem săraci şi scăpătaţi şi atît de lipsiţi, încît nici pîine destulă, nici haine n-avem de ajuns; iar aur şi argint, de care aveţi trebuinţă, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decît numai puţine lucruri de nevoie obişnuim în viaţa noastră". Acestea grăind sfinţii, s-au mîniat barbarii şi au slobozit săgeţile ca ploaia asupra monahilor celor adunaţi şi neîncetat săgetau, pînă ce şi-au deşertat sacii; şi îndată pe treisprezece cuvioşi părinţi i-au lovit de moarte, iar pe alţii i-au rănit puţin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfărîmau uşile ca să găsească ceva şi scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile şi tot astfel voiau să facă şi bisericii. Dar, cu rînduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje şi foc la biserică, au văzut de departe nişte oameni venind şi, socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru apărarea monahilor, îndată au fugit, scoţînd împreună cu ei lucrurile monahiceşti jefuite. Iar ava Toma, scoţînd săgeţile din fraţii cei răniţi, le spăla rănile şi le punea doctoria care li se cădea, deoarece era doctor iscusit cu meşteşugul. Şi se vedeau rănile cele cumplite, la unii în piept, la alţii pe umeri, la alţii în obraz şi în frunte, iar la alţii le erau capetele sfărîmate cu pietre. Însă toţi se udau cu sîngele care curgea dintr-înşii şi privirea celorlalţi era foarte umilită. Sosind praznicul Duminicii Stîlpărilor şi cîntarea cea de toată noaptea săvîrşindu-se, se înştiinţară unii din acei cuvioşi părinţi, că acei barbari adună mai mulţi tovarăşi tîlhari ca să năvălească iarăşi asupra lavrei lor. Şi i-au cuprins pe acei fericiţi părinţi mare frică şi cutremur, însă n-au fugit; ci îndată, pregătindu-se de moarte şi punînd nădejdea lor spre Dumnezeu, îşi aşteptau sfîrşitul. După ce s-a apropiat ziua Patimilor Stăpînului, le-a sosit şi acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în Joia cea Mare, dimineaţa, au năvălit arapii tîlhăreşte a doua oară asupra lavrei, cu mai multă putere, şi au ucis pe cuvioşi fără cruţare, prin felurite ucideri. Pe unii săgetîndu-i cu săgeţile, altora tăindu-le capul cu săbiile, pe alţii tăindu-i în două şi altora tăindu-le mîinile şi picioarele, iar pe alţii ucigîndu-i cu pietre. Pe cei ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în biserică, vrînd să-i muncească ca să spună vistieria bisericii şi averile mînăstireşti. Şi înconjuraseră locaşul împrejur şi pîndeau pe munţi şi pe dealuri ca nici unul din monahi să nu scape din mîinile lor; pentru că mulţi căutau să fugă, dar cădeau în mîinile vrăjmaşilor şi abia dacă unul dintr-înşii a scăpat. Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de străini, cel tînăr de ani, l-au prins fugind la munte şi l-au muncit fără de milă, i-au tăiat vinele de la mîini şi de la picioare, apoi, apucîndu-l de picioare, îl trăgeau pe pietre din vîrful muntelui pînă la biserică şi toată pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascuţişurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor bisericeşti, văzînd cum erau munciţi cuvioşii părinţi şi temîndu-se ca nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele bisericeşti, tăinuindu-se, a fugit din mînăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile barbarilor şi spre mînăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrînd el, şi i-au tăiat sfîntul cap. Alţi cîţiva părinţi, scăpînd din mîinile ucigaşilor, s-au ascuns în peştera ce era afară din mînăstire. Pe aceştia văzîndu-i fugind, barbarul care străjuia pe deal a strigat tovarăşilor săi, arătîndu-le cu mîna peştera şi spunîndu-le despre monahii care au fugit acolo. Atunci, un arap înfricoşat, stînd cu sabia la gura peşterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunşi să iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis şoptind către dînşii: "Nu vă temeţi, fraţilor, eu pentru voi singur voi ieşi şi voi muri, iar voi şedeţi aici, tăcînd". Şi a ieşit spre arap, fiind gata să-şi pună sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: "Mai sînt acolo alţi monahi?" Cuviosul a răspuns că numai el singur a fost; şi l-a dus arapul la biserică. Adunînd barbarii de pretutindeni pe sfinţii părinţi în biserică, au zis către dînşii: "Răscumpăraţi-vă, voi şi biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar de nu, îndată pe voi toţi cu sabia vă vom ucide şi biserica voastră cu foc o vom arde". Iar sfinţii părinţi au răspuns cu blîndeţe: "Iertaţi-ne, pentru Dumnezeu, o, bărbaţilor, şi nu ne vărsaţi în zadar sîngele nostru cel nevinovat; pentru că nu avem atîta aur cît cereţi de la noi, nici n-am avut cîndva. Acum nici un galben nu se află în toată lavra noastră; iar de voiţi, luaţi cele ce vedeţi la noi, hainele noastre şi toate cîte vedeţi şi aflaţi, iar nouă numai viaţa să ne lăsaţi, măcar şi goi de am rămîne". Iar barbarii, umplîndu-se de mînie, cu mare strigăt îşi repezeau săbiile în grumajii sfinţilor, ca şi cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: "Daţi-ne vasele bisericeşti cele de aur şi de argint şi să ne spuneţi şi de cealaltă vistierie a mînăstirii". Iar sfinţii părinţi le spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: "Arătaţi-ne pe mai marii voştri! Cine este între voi egumen şi ceilalţi rînduitori?" Răspuns-au cuvioşii: "Părintele nostru egumen nu se află acum în lavră, căci s-a dus pentru o trebuinţă de obşte la Sfînta Cetate, iar noi toţi sîntem deopotrivă". Şi era în mînăstire peştera Cuviosului Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luînd pe sfinţii părinţi, i-au dus în peştera aceea; apoi lîngă uşa peşterii au aprins foc şi, adunînd găteje şi gunoi, au făcut fum mare şi chinuiau cu acel fum pe cuvioşii din peşteră, ca să le arate vistieria şi pe mai marii lor. După aceea i-au scos la întrebare şi cu morţi cumplite îi îngrozeau, cerînd de la dînşii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decît numai rugăciuni către Dumnezeu. Pentru că unul striga: "Doamne, primeşte în pace duhul meu!" Iar altul: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! Şi iarăşi, aruncîndu-i pe toţi în peştera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; şi au murit de fum optsprezece cuvioşi părinţi, între care erau şi cei mai sus pomeniţi Ioan şi Patrichie fericitul. Iar numele celorlalţi care au murit de fum, de sabie şi de alte munci, singur Dumnezeu le ştie, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieţii. Dar şi pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea muncă a fumului, barbarii împietriţi la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau, aruncîndu-i la pămînt şi cu picioarele călcîndu-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii cîte au putut să afle din lucruri bisericeşti şi mînăstireşti şi, punîndu-le pe cămilele mînăstirii, s-au dus. Atunci fraţii care rămăseseră abia vii şi alţii ce se ascunseseră prin crăpăturile munţilor şi prin peşteri, adunîndu-se tîrziu în locaş, au adus în biserică, care cu dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioşilor părinţi cele în multe feluri ucise şi cu fum omorîte şi au petrecut toată noaptea aceea a mîntuitoarelor Patimi întru nemîngîiată tînguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar cîţi dintre părinţi au scăpat vii, dar pe jumătate morţi, pe aceia cu doctorii îi îngrijeau, avînd pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care rămăsese între cei vii şi care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea "veche". Astfel s-au sfîrşit muceniceşte cuvioşii părinţi în locaşul Sfîntului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea lor din lavră, îndată cu neaşteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorîţi şi au căzut fără de sabie morţi, prin pustietăţi şi prin cîmpii, spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au sălăşluit în iad, unde focul nu se stinge şi viermele nu adoarme. Însă sufletele cuvioşilor ucişi s-au dus în mîinile lui Dumnezeu şi s-au învrednicit muceniceştii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.
(NOTĂ - Istoria pătimirii acestor cuvioşi părinţi, care au fost ucişi în locaşul Sfîntului Sava, a fost scrisă pe larg de fericitul Ştefan Savaitul - nu cel de la 13 iulie, ci altul cu acelaşi nume, numit făcător de stihuri, din aceeaşi mînăstire a Sfîntului Sava -, monahul care a scris-o îndată după uciderea sfinţilor. Această istorie n-am găsit-o întreagă, decît numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mîna de către scriitorii greci, pentru că multe foi din carte erau rupte. Iar sfîntul făcător de stihuri, Ştefan Savaitul, la sfîrşitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credinţă. Bărbatul acela era foarte îmbunătăţit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorinţă să înveţe limba greacă şi cu mare trudă învăţa în psaltirea grecească, dar nu se putea deprinde să grăiască bine cuvintele greceşti, de care lucru se mîhnea foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioşi părinţi mucenici, cu numele Anastasie, cu rînduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit - zice Ştefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia şi l-a întrebat despre pricina mîhnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea minţii sale, că nu poate să înveţe bine limba grecească. Iar Cuviosul Anastasie, care i se arătase zîmbind, a zis preotului: "Deschide-ţi gura şi-mi arată limba!" Preotul făcînd aceasta, Sfîntul Anastasie cu o basma curată i-a şters limba şi, curăţind-o, s-a făcut nevăzut. Deşteptîndu-se preotul, îndată a cunoscut că ştie limba grecească. Şi de atunci a început a vorbi şi a citi bine greceşte, mulţumind lui Dumnezeu şi sfinţilor părinţi.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu