Pătimirea Sfîntului Mucenic Teodorit, presbiterul Antiohiei (8 martie)

  În Antiohia Siriei era zidită o biserică sobornicească de marele împărat Constantin şi de Constanţiu, fiul lui, care era înfrumuseţată cu podoabe şi se numea de popor biserica de aur. Căci nu numai pe dinăuntru era împodobită cu zugrăveli de aur ce străluceau, dar şi pe dinafară tot acoperămîntul era aurit; şi vasele bisericeşti care erau fără număr, toate erau de aur şi de argint curat. Ba încă şi averi s-au dat bisericii de către împăraţi, spre hrana clerului care era acolo. În clerul acelei soborniceşti biserici era între presbiteri şi acest Sfînt Teodorit, fiindu-i încredinţată păzirea vaselor şi toată înfrumuseţarea şi bogăţia bisericească. Acela din tinereţe avea viaţă îmbunătăţită şi îşi păzea inima în dreapta credinţă, împlinind ceea ce se scrie: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. Şi plăcea lui Dumnezeu prin post, rugăciuni, milostenie, îngrijire de mîntuirea sufletelor omeneşti şi prin slujirea cea neprihănită a preoţiei.

    După ce a murit împăratul Constanţiu, fiul lui Constantin (361), a venit după dînsul Iulian, călcătorul de lege (361-363). Acela, primind împărăţia, se arăta a fi creştin dreptcredincios; şi pe episcopii cei izgoniţi de împăratul Constanţiu pentru dreapta credinţă îi întorcea din surghiun. Iar după ce s-a întărit în împărăţie, s-a lepădat de Hristos înaintea tuturor, de Care de mult se lepădase în taină, dîndu-se diavolului şi meşteşugului vrăjitoresc. Şi a început a prigoni Biserica lui Hristos, deşi nu pierdea pe tot poporul creştinesc, însă pe cei mai mari creştini scoţîndu-i din duhovniceasca rînduială şi pe cei cu dregătorii din poporul mirenesc ucigîndu-i cu munci, lua de la creştini bisericile lui Dumnezeu, le prefăcea în capişti idoleşti şi jefuia toate podoabele şi averile bisericeşti. Căci ticălosul zicea: "Nu se cade creştinilor să aibă orice bogăţii, deoarece Hristos al lor le porunceşte să fie săraci: să nu aveţi aur, nici argint".

    Într-acea cumplită vreme s-a pustiit soborniceasca biserică din Antiohia, care pentru frumuseţea ei se numea aurită; căci toate podoabele cele scumpe ale ei le-au luat la vistieriile împărăteşti şi averea bisericească au jefuit-o, pe clerici i-au izgonit şi pe Sfîntul Teodorit l-au muncit. Iar pricina a fost astfel: Împăratul Iulian avea un unchi de un nume cu el, care era frate bun al maicii sale. Pe acela l-a pus voievod şi stăpîn asupra părţilor Răsăritului. Iar acel Iulian, unchiul împăratului, a fost mai întîi creştin, dar vrînd să fie plăcut nepotului său, adică împăratului Iulian, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor. Apoi s-a dus la Antiohia, mai înainte de a merge acolo împăratul, avînd împreună cu el şi pe alt dregător din cei împărăteşti, cu numele Felix, care era rînduit asupra vistieriilor împărăteşti.

    Ştiind că este multă bogăţie în biserica cea sobornicească, a prins pe fericitul Teodorit presbiterul, păzitorul vaselor bisericeşti (ceilalţi clerici fugind toţi de frică şi ascunzîndu-se care unde putea). Dar pe Teodorit se sîrguiau să-l prindă, ca cel ce avea cămara bisericească în mîinile sale. De la el luînd cheile, apoi legîndu-l tare şi închizîndu-l în temniţă, a mers împreună cu Felix, vistiernicul împărătesc, şi cu multă putere de oaste înarmată, în biserica lui Dumnezeu, ca să-i ia podoaba (adică aurul şi argintul) şi lucrurile cele scumpe şi să le ducă în vistieriile împărăteşti. Deci, intrînd în sfinţenia lui Dumnezeu, ca un hoţ şi tîlhar, o, cu cîtă îndrăzneală mare şi neruşinare răpeau averea bisericească, făcînd necinste sfinţeniei Domnului. Căci chiar lîngă prestolul lui Dumnezeu, ticălosul acela a îndrăznit a-şi lăsa udul. Apoi scoţînd vasele bisericeşti din altar, a şezut pe ele spre batjocoră, grăind vorbe de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos.

    Unul din cei ce erau acolo, cu numele Evzoe, îl sfătuia pe acel fără de ruşine să nu facă o necinste ca aceea sfinţeniei Domnului şi să nu hulească pe Hristos. Iar el, lovindu-l tare pe acela peste cap, zicea despre creştini, că Dumnezeu nu are nici o purtare de grijă pentru ei, ci sînt cu totul lipsiţi de harul Lui. Astfel acel necurat voievod, jefuind biserica lui Dumnezeu, s-a întors ca să muncească pe Sfîntul Teodorit, slujitorul lui Dumnezeu.

    Deci, punîndu-l înaintea sa legat la judecata cea necurată, a zis către dînsul: "Pentru ce, Teodorite, în vremea împăratului Constantin, ai stricat locaşurile zeilor celor vechi, ai împodobit mormintele morţilor şi ai poruncit să zidească biserici peste ele?" A răspuns sfîntul: "Bisericile cele dumnezeieşti şi mormintele sfinţilor sînt zidite şi împodobite de la strămoşi, căci Dumnezeu a preamărit pe sfinţii Săi, fiindcă i-a aflat vrednici Lui. Iar de tine mă minunez, voievodule, cum din creştin te-ai făcut slujitor de idoli". Şi a poruncit ighemonul să-l bată peste obraz pe sfîntul. Iar mucenicul a zis: "Greşeşti, Iuliane, numind dumnezei pe idolii cei de piatră şi de lemn".

    Atunci a poruncit muncitorul să-l spînzure pe Sfîntul Teodorit pe lemn şi cu unghii de fier să-l strujească peste tot trupul. Şi strujindu-l trei ceasuri, iar sîngele curgînd ca pîraiele, faţa lui strălucea de bucurie ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere. Şi a zis către dînsul muncitorul: "Ticălosule, jertfeşte zeilor ca să te scutesc de datoria ta, căci ai cheltuit rău averea bisericească; iar de nu vei jertfi, cu moarte silnică îţi vei da sufletul". Răspuns-a sfîntul: "Tu eşti ticălos, nelegiuitule, ca şi împăratul tău, căci aţi lăsat pe Hristos şi v-aţi lipit de antihrist şi sînteţi vrednici a fi arşi în focul cel veşnic! Iar eu nu sînt dator nimănui, decît numai Domnului meu Iisus Hristos ca să păzesc adevărata credinţă, pînă la cea mai de pe urmă răsuflare".

    Apoi iarăşi i-a zis muncitorul: "Vei lua de la mine, Teodorite, cinste şi aur mult, numai leapădă-te de răstignirea acelui vrăjitor care zici că este Fiul lui Dumnezeu!" Răspuns-a sfîntul mucenic: "Aurul tău să fie cu tine întru pierzare, iar eu nădăjduiesc spre Domnul meu, Cel ce dă robilor Săi cele nestricăcioase, în locul celor stricăcioase, şi pe cele cereşti în locul celor pămînteşti". Atunci a poruncit muncitorul să ardă coastele mucenicului cu două făclii. Iar el, fiind ars, şi-a ridicat ochii spre cer rugîndu-se şi îndată amîndoi slujitorii au căzut la pămînt ca morţi.

    Dar Iulian şi cei ce erau împreună cu el porunciră cu sîrguinţă să ridice pe slujitori de la pămînt, zicîndu-le: "Pentru ce aţi lăsat de a nu arde pe acel necurat creştin şi la dormitare şi neîngrijire v-aţi dat?" Iar slujitorii, venindu-şi în fire, au răspuns muncitorului: "Tu eşti necurat şi orbit cu sufletul, căci nu vezi pe robul lui Dumnezeu apărat de îngerii cei dumnezeieşti! Căci iată patru îngeri vorbesc cu el, iar pe noi ne înfricoşează cu groază să nu ne atingem de sfîntul lui trup. Deci tu, hulitorule, nu bîrfi, ci să ştii că mare este Dumnezeul creştinesc, iar acum şi noi credem în El".

    Muncitorul, ruşinîndu-se, a poruncit să arunce pe acei slujitori în adîncul mării. Şi, ducîndu-i spre înecare, sfîntul mucenic al lui Hristos a strigat către ei, zicînd: "Mergeţi, fiii mei, în calea cea fericită cu pace, că după aceea şi eu vă voi urma şi mă voi bucura împreună cu voi întru bucuria cea veşnică, în Împărăţia cerurilor".

    Sfîrşindu-se slujitorii prin înecare, s-au învrednicit a lua cunună mucenicească de la Hristos Dumnezeu, în care au crezut. Iar pe Sfîntul Teodorit, Mucenicul, îl silea acel voievod Iulian, strigînd: "Jerfeşte zeilor". Sfîntul umplîndu-se de proorocescul dar, i-a zis: "Tu, răucredinciosule şi ticălosule, mai mult decît toţi oamenii, degrabă îţi vei arde cele dinlăuntrul tău; apoi după puţine zile, lepădînd necuratul tău suflet, îl vei da focului veşnic; asemenea şi împăratul tău cel fărădelege, va pieri după tine, nu după multă vreme, în pămîntul Persiei. Căci cu nevăzută mînă va fi ucis şi va fi aruncat în focul gheenei. Deci, să ştii cu dinadinsul, că scornirea lucrurilor voastre nu va spori, de vreme ce sfîrşitul vostru este aproape şi pierzarea voastră nu întîrzie".

    Nişte cuvinte ca acestea ale sfîntului nesuferind a le auzi, necuratul muncitor a poruncit să-i taie capul îndată. Sfîntul mergea bucuros la moarte, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul şi pentru toată lumea. Apoi, tăindu-i-se capul cu toporul, s-a sfîrşit, iar sfîntul lui trup îngropîndu-l credincioşii, au însemnat în inimile lor cuvintele lui prooroceşti. Şi amîndoi Iulianii, unchiul şi nepotul, degrabă au pierit cu sunet. Pentru că acel Iulian, unchiul împăratului şi voievodul părţilor Răsăritului, care a ucis pe Sfîntul Teodorit, dintr-acel ceas în care a necinstit prestolul lui Dumnezeu şi a şezut pe sfintele vase, hulind pe Hristos, a început a boli. Căci au început a se ivi răni în părţile cele ascunse ale lui şi din zi în zi i se înmulţea durerea, atingîndu-se de dînsul răsplătitoarea mînă a lui Dumnezeu. Şi s-au împlinit cuvintele sfîntului zise către muncitor, cum că îşi va arde cele dinlăuntru ale sale. Căci, astupîndu-se părţile cele de ieşit afară, gura lui cea de Dumnezeu hulitoare i s-a făcut necurată. Şi astfel şi-a lepădat ticălosul său suflet.

    Încă şi prietenul său, Felix, cel mai mare peste vistieriile împărăteşti, n-a scăpat de grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu. Căci cele dinlăuntru ale lui s-au vătămat cu răsplătirea lui Dumnezeu şi-i curgea sîngele din hulitoarea lui gură ziua şi noaptea şi în puţine zile a murit, dînd gheenei sufletul său cel ticălos.

    Despre aceasta înştiinţîndu-se răucredinciosul împărat Iulian, fiindcă mersese în Antiohia, s-a îndoit şi n-a vrut să facă necinste moaştelor Sfîntului Mucenic Vavila, care se aflau în locurile lui Apolon; ci a poruncit ca să le ia de acolo creştinii, precum se scrie despre aceea în viaţa acelui sfînt, în ziua a patra a lunii septembrie. După aceea Iulian, ducîndu-se la război împotriva perşilor, a pierit acolo, precum mai înainte a zis Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Teodorit, a cărui împlinire a proorociei văzînd-o creştinii, preamăreau pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel slăvit în veci cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.