Cu iubire si sinceritate, La multi, multi ani, bineplacuti Domnului! Binecuvantati sa fiti cu totii!

Domnul sa va mangaie in neputintele si incercarile voastre,
Sa va bucure in vietile voastre frumoase si pline de truda,
Sa va intareasca inimile si trupurile sa ne taiem imprejur inimile impietrite de pacat!

Sa traim frumos zi de zi, sa ne ostenim dupa puteri, si cu Dumnezeu inainte. Pana in ultima clipa e nadejde de mai bine. Sa-i facem loc lui Hristos in inima noastra si lumea va deveni un loc mai bun, mai frumos.

Credință vie și curată
Și dragoste de Dumnezeu,
Smerenie, recunoștință,
Și biruirerea celui rău,

Sfințenie să vă dea Domnul
În anu’n care am pătruns,
Comuniune ortodoxă
Și har și pacea Lui Iisus.

În orice inimă iubire,
În orice casă armonie
(În Iisus, ortodoxește),
Și trudă pentru veșnicie,

Iertarea s-o purtăm în inimi,
S-o dăm oricând (ca s-o primim),
Să miluim, (smeriți tot timpul),
Spre-a fi în stare să iubim,

Și bucuria mântuirii,
Și mila Tatălui ceresc,
Și spor în rugă și…,n’terg cerul
La fiecare, vă doresc.

Filmulete din Duminica dupa Nasterea Domnului - Fuga in Egipt - Ap. Galateni I, 11-19Ev. Matei II, 13-23glas 4, voscr. 7, Sfintii 20.000 de Mucenici arsi in Nicomidia - 28 decembrie

Sfantul Maxim Marturisitorul - De fuge in Egipt, fugi impreuna cu El din toata inima

Talcuire duhovniceasca a cuvintelor : "De fuge in Egipt, fugi impreuna cu El din toata inima; caci bine este sa fugi impreuna cu Hristos cand e prigonit. De intarzie in Egipt, cheama-L din Egipt, unde se aduce buna inchinare" (Din aceeasi Cuvantare la Teofanie, cap. 18, P.G. 36, 332).

Socotesc ca nu ajunge sa stim ca Domnul a fugit in Egipt, mai trebuie sa stim, in consecinta, ca a fugit prigonit de cineva. Deci nu fuge Domnul simplu in Egipt, ci prigonit de Irod, care imparatea atunci in Iudeea. Iar Irod, cum se spune, se talcuieste "patima", sau "cel de piele", sau "fire". Iar Egiptul are si el multe intelesuri, dupa modurile de contemplatie. Uneori inseamna lumea de acum, alteori trupul, uneori pacatul, alteori nestiinta, alteori iarasi necajirea. Mai ales in intelesul acesta trebuie sa luam acum fuga Domnului in Egipt. Bine este deci sa fugim in Egipt impreuna cu Hristos, adica cu ratiunea dumnezeiasca, cea cunoscatoare, din noi, prigonita din pricina prunciei pentru noi, cei prunci inca in ea, de catre cugetul pamintesc ce stapaneste si imparateste inca asupra noastra prin miscarile patimase ale trupului.

Sa fugim adica in starea de suferire a greutatilor prin faptuire, pana ce ni se va vesti prin nepatimire moartea celor ce cauta sufletul atotdumnezeiestii ratiuni aflate in noi in stare de pruncie, adica moartea celor ce vor sa omoare viata noastra cea conforma ratiunii (cuvantului), a celor stapaniti de furia de a nimici in noi starea sau deprinderea cea dupa chipul lui Hristos. Caci ratiunea (cuvantul) vine, prin ravna vointei noastre nesovaielnice, ca printr-un nour usor, in Egiptul nostru, adica in trup, clatinand miscarile si patimile acestuia, ca pe niste idoli facuti de mana, si le rastoarna de pe tron si le alunga cu totul din suflet, intorcandu-l pe acesta, dupa aruncarea idolilor, la inchinarea cuvenita a Sa.

Filmulete - Sfantul Arhidiacon Stefan -A treia zi de Craciun - 27 decembrie

Sfantul Apostol Stefan, cel dintai martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfa crestina pentru toti.
Sfantul Stefan este praznuit pe 27 decembrie, in a treia zi dupa Nasterea Domnului.

Mulţumiri Parintelui Romică Siminciuc (Parohia Soci) pentru ca ne-a bucurat dând curs invitaţiei de a participa la oficierea Slujbei Sfintei Liturghii.

Filmulete - Soborul Maicii Domnului; Sfantul Nicodim de la Tismana - A doua zi de Craciun - 26 decembrie

Cata slava si cinste nu are ea acolo sus, iar noi pacatosii pe pamant ne lenevim s-o chemam in ajutor, pentru ca nu stim cata durere o sa aiba sufletul nostru in ceasul mortii. Atunci o sa vedem cat poate Maica Domnului sa ne usureze si sa ne scoata din ghiarele dracilor, care vor veni sa ne arate toate cate am gresit cu cuvantul, cu lucrul si cu gandul.

De aceea fericiti si de trei ori fericiti sunt crestinii aceia din casa carora nu lipseste icoana Maicii Domnului si au candela la icoana ei, si citesc in fiecare zi macar un acatist sau un paraclis al Maicii Domnului. Amin.

PREDICA PARINTELUI MIRCEAPRICOP

Soborul Maicii Domnului; Sfantul Nicodim de la Tismana - 26 decembrie

Praznicul  cu numele de "Soborul Maicii Domnului." Cuvant bisericesc, "sobor" insemneaza "adunare de oameni" si in imprejurarea de acum el vrea sa spuna doua lucruri: intai, cuvantul acesta este o chemare catre cei credinciosi, sa ne adunam astazi, in cinstea Maicii Domnului, aici pe pamant; dar, pe de alta parte, cuvantul "sobor" ne aduce aminte ca Maica Domnului se afla preaslavita, fara de asemanare, in mijlocul tuturor Sfintilor fericiti din ceruri si ca, asa fiind, adunarea noastra de astazi, de pe pamant este, de fapt, o impreuna-praznuire a noastra cu cetele tuturor Sfintilor si Ingerilor din ceruri. Adunarea cea cereasca, adica, se uneste, astazi, cu adunarea noastra pamanteasca, la cinstirea Maicii Domnului.

Si, este drept sa fie asa, dupa ce am praznuit ieri Taina in care Maica Domnului este aceea care uneste pe veci toata omenirea cu Dumnezeu, nascand ca mama pe Domnul Hristos, adica pe Dumnezeu cel intrupat si ascuns intr-un prunc de om. E ca si cand Maica Domnului, privind la Domnul Iisus, in primul rand, si apoi la noi toti, cei credinciosi, "frati mai mici" ai Domnului, care-i aducem aceasta cinstire, ar spune astazi, catre Tatal ceresc, cuvantul acesta de fericita si adanca multumire, de la Apostolul din ajunul Craciunului; "Iata, Doamne, eu si toti pruncii pe care mi I-ai dat, fii binecuvantat in veci! Amin."

Sfantul Cuvios Nicodim de la Tismana (+1406)

Cuviosul Nicodim s-a nascut in satul Prilep si se tragea dintr-o familie de aromani. Istet de minte de mic copil, Nicodim a invatat citirea Sfintelor Scripturi si s-a umplut de ravna pentru slujirea lui Hristos. Iar cand parintii sau au inceput a cugeta sa-l aseze in dregatorii, dupa avutia si rangul ce aveau, Nicodim s-a lepadat de toata averea parinteasca si de toata slava lumii acesteia. Imbracat in haine saracacioase, a fugit intr-ascuns din casa parinteasca si s-a dus la Sfantul Munte, unde, dupa trei ani de ucenicie, s-a invrednicit a fi tuns calugar intr-o manastire de acolo. Dovedindu-se adanc cunoscator al dumnezeiestilor invataturi, smerit si evlavios, in putina vreme a ajuns diacon, apoi egumen si staret al acelei manastiri. Plin de dragoste pentru poporul sau, Nicodim a mijlocit impacarea intre scaunul patriarhal din Constantinopol si Biserica sarbeasca si, ascultand rugamintea cneazului Lazar, a parasit Sfantul Munte si a venit in tara sa. Repede ducandu-se vestea despre evlavia si smerenia sa, preotii si credinciosii voiau sa-l inalte patriarh al Bisericii sarbesti, dar Sfantul s-a socotit pe sine nevrednic de asemenea cinste.

Sfinte Preacuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 

Despre Naşterea Domnului, Fiul lui Dumnezeu – „Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume” (loan 16: 28).

Fraţilor, Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, născut din veşnicie fără maică, S-a născut în timp din maică şi fără tată pămîntesc.

Naşterea Lui dumnezeiască este taină nepătrunsă a Sfintei Treimi în veşnicie, iar naşterea cea de pe pămînt este taină nepătrunsă a puterii lui Dumnezeu şi a dragostei Lui faţă de omenire.

Astfel, cea mai mare taină de pe pămînt corespunde celei mai mari taine din veşnicie. Fără să voim a iscodi această cea mai înfricoşată taină cu lumina întunecată a minţii noastre, să ne mulţumim, fraţilor, cu cunoaşterea faptului că mîntuirea noastră îşi are originea nu în vreun om sau fenomen de pe pămînt, ci în cele mai înalte şi nepătrunse culmi ale lumii dumnezeieşti, nevăzute.

Atît de mare a fost milostivirea lui Dumnezeu şi atît de înaltă este demnitatea fiinţei umane, încît însuşi Fiul lui Dumnezeu a pogorît din a Lui dumnezeiască veşnicie în timp, a pogorît din ceruri pe pămînt, a pogorît de pe tronul slavei în peştera păstorilor, numai pentru a salva omenirea, numai pentru a-i curăţi pe oameni de păcat şi a-i readuce în Paradis.

Ieşit-am de la Tatăl, acolo unde am avut totul, şi am venit în lume, care nu îmi poate da nimic. Domnul S-a născut în peşteră ca să arate că lumea toată nu este decît o peşteră întunecată, pe care numai El poate să o lumineze. Domnul S-a născut în Betleem, iar cuvîntul „Betleem” însemnează „Casă a Pâinii”; aceasta pentru ca să arate că El este singura adevărată Pîine a Vieţii demnă a fi mîncată de adevăraţii oameni.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Fiule Veşnice al Dumnezeului Celui Viu şi Fiule al Fecioarei Maria, luminează-ne şi ne hrăneşte pre noi cu Tine! Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

Luare aminte Să luăm aminte la frumuseţea sufletului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu:

• La cum sufletul ei a fost strălucitor şi fără pată;
• La cum sufletul ei a fost plin de pacea credinţei şi a nădejdii în Domnul;
• La cum sufletul ei a fost plin de parfumul dulce al rugăciunii.

Cugetare Domnul Iisus Hristos Cel născut la Betleem a fost închinat mai întîi de păstorii şi înţelepţii (astrologii) din Răsărit, adică şi de oamenii cei mai simpli, şi de cei mai înţelepţi ai acestei lumi.

Chiar şi astăzi, închinătorii cei mai sinceri ai Domnului Hristos, Dumnezeul şi Mîntuitorul lumii, sunt pe de o parte oameni cu adevărat simpli, iar pe de cealaltă cei cu adevărat înţelepţi.

Căci simplitatea pervertită şi înţelepciunea semi-doctă au fost totdeuna cei mai mari duşmani ai dumnezeirii lui Hristos şi ai Evangheliei Lui.

Dar cine au fost aceşti înţelepţi de la răsărit?

Inrebarea aceasta şi-a pus-o Sfîntul Dimitrie al Rostovului. El crede că

ei au fost regii unor cetăţi sau ţinuturi mai restrînse din Persia, Arabia şi Egipt. În acelaşi timp, ei erau adînc cunoscători ai ştiinţei astronomiei. Lor le-a apărut acea Stea minunată, care pe ei i-a înştiinţat de naşterea unui Împărat nou.

După Sfîntul Dimitrie al Rostovului,

steaua aceasta le-a apărut magilor cu nouă luni mai înainte de Naşterea Domnului Hristos, adică, la vremea Zămislirii Lui în pîntecele Preasfintei Fecioare Măria de Dumnezeu Născătoarea. Ei au petrecut nouă luni în studierea acestei stele, în pregătirea de călătorie, şi în călătoria propriu-zisă.

Ei au sosit la Betleem la foarte puţină vreme după Naşterea Mîntuitorului lumii.

Unul dintre magi s-a numit Melchior. El era foarte vîrstnic, cu plete lungi, albe, şi barba la fel. El I-a adus în dar Domnului aur.

Al doilea s-a numit Gaspar, el era cu faţa îmbujorată, tînăr şi fără barbă. El I-a adus în dar Domnului tămîie.

Al treilea s-a numit Baltazar, el era negru la faţă, şi cu barba foarte deasă. El i-a adus în dar Domnului smirnă.

După moartea lor, trupurile lor au fost mutate la Constantinopol, de la Constantinopol la Milano, iar de la Milano la Colonia [Koln]. Putem adăuga că aceşti trei înţelepţi au fost reprezentanţii celor trei rase principale de oameni descinse din cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi lafet. Magul din Persia i-a reprezentat pe urmaşii lui lafet [rasa albă], cel din Arabia pe ai lui Sem [semiţii], iar cel din Egipt pe cei ai lui Ham [rasa neagră].

Astfel, se poate spune că, prin intermediul celor Trei Crai de la Răsărit, întreaga umanitate s-a închinat Domnului Dumnezeu lisus Hristos întrupat.

Cântare de laudă la Naşterea Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Pogorîtu-Te-ai din ceruri din iubire,

Întru tărîmul durerii, din frumuseţea eternă;

Dintru eterna lumină, întru al răului întuneric,

Tu mîna Ta întins-ai la cei sugrumaţi de păcat.

Uimitu-s-a cerul, cutremuratu-s-a pămîntul.

Binevenit eşti, Doamne, popoarelor, cîntaţi!

Din dragostea fierbinte cu care ai creat lumea,

Ca rob Tu Te-ai smerit, să-i mîntuieşt ipe robi;

Să rezideşti locaşul ce Adam dărîmat-a,

Să luminezi rătăciţii, pe păcătoşi să dezlegi.

Tu eşti Iubirea Căreia de umilinţi nu-i e teamă,

Doamne, Binevenit eşti Tu, al Mîntuirîi Stăpîn!

Din dragoste fierbinte,

O, Doamne Preafrumoase,

Ieşit-ai din lumina celor Heruvimi

Şi pogorîtu-Te-ai în peştera păcatelor noastre

Purtînd jaclia păcii la deznădăjduiţi.

Cum să Te-ncapă pe Tine?

S-a spăimîntat pămîntul!

Doamne, Binevenit eşti Tu,

Uimitelor Ceruri, cîntaţi!

Preafrumoasa Fecioară demult nădăjduia în Tine,

Pe ea Ţie pământul o a înălţat,

Ca prin ea să cobori de pe tronul măririi,

Şi să ne scapi de păcate pe noi, de pe pămînt.

O, Preasfîntă Fecioară, Cădelniţă de Aur,

Ţie ţi-aducem slavă, Maică plină de Har!

Mesajul de condoleante transmis de IPS Teodosie familiilor celor patru victime

http://www.arhiepiscopiatomisului.ro/index.php/stiri/798-mesajul-de-condoleante-transmis-de-ips-teodosie-familiilor-celor-patru-victime

Mesajul de condoleante transmis de IPS Teodosie familiilor celor patru victime:

 

"Tragedia produsă de căderea elicopterului SMURD în lacul Siutghiol provoacă o durere copleşitoare, care ne înduioşează pe toţi până la lacrimi şi ne determină să simţim suferinţa şi chinul acelor oameni care au strigat după ajutor şi noi, semenii lor, am fost neputincioşi. În acelaşi timp tragedia trebuie să ne dea învăţăminte, să fim mai pregătiţi, să îi ajutăm mai promt pe semenii noştri în astfel de momente cumplite.

 

Îi vom purta pe acești eroi mereu în rugăciuni, îi vom avea permanent scrişi în pomelnicul bisericilor noastre și, mai ales, în inimile noastre.

 

Aducem sincere condoleanţe famililor îndoliate, un cuvânt de mângâiere pentru faptul că au murit la datorie, voind să salveze vieţi. Dumnezeu să-i ierte, să-i odihnească în locaşurile Sale, iar pe noi să ne ţină treji, să-i pomenim ca pe nişte eroi şi iubitori de semeni, care au fost de gardă în slujba oamenilor.

 

De aceea îi îmbrăţişăm cu dragostea rugăciunilor pe ei, pe cei care îi plâng şi au rămas îndureraţi. Dumnezeu să le trimită o rază de lumină, de nădejde şi de dragoste, purtând credinţa cea vie şi rugăciunea cea curată a nostră, a celor ce suferă atât de greu pierderea celor ce s-au săvârşit în regretatul accident.

 

Dumnezeu să-i odihnească!"

 

Pastorala la Nasterea Domnului - † Teodosie, prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Tomisului, Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Hristos Cel Înviat, slăvit împreună cu Tatăl și Duhul Sfânt, iar de la noi, părintești binecuvântări.

„Hristos se naşte slăviţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă. Să-I cântăm toţi imn de slavă şi să I ne închinăm!”

 

Fiul lui Dumnezeu Se naște astăzi din Fecioara, unind firea dumnezeiască cu firea cea oamenească; fără să le amestece pe cele două, fără să le schimbe, fără să le împartă și fără să le despartă. Dumnezeu Se naște ca om, dovedind astfel prețuirea pe care o are față de noi. El vine asemenea unei pâini, pentru că Se dăruiește pe Sine nouă cu învățătura, cu puterea, cu dragostea și cu toată firea pe care o primește de la oameni. Sfântul Leon cel Mare, spune că ”Mântuitorul nostru născându-Se astăzi, toți trebuie să ne bucurăm... Nimeni nu este alungat de la împărtășirea acestei veselii, deoarece pricina bucuriei noastre este comună tuturor oamenilor”. Și, continuă Sfântul Leon cel Mare, ”ia aminte, creștine, la cinstea ce ți-a fost dată! Făcându-te părtaș firii dumnezeiești, te-ai mutat în Lumina și în Împărăția lui Dumnezeu și cu dreptate te va judeca pe tine, cel ce prin mare mila Sa te-a răscumpărat! Aceasta este ceea ce au așteptat Patriarhii cu mare dor, proorocii au prezis, drepții au dorit să vadă și s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ și a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm și să ne veselim, iubiților!

 

La această dumnezeiască sărbătoare a mântuitoarei pogorâri la noi a ”Fiului Celui Preaînalt” (Luca 1, 32), Cel Care, după cuvântul Psalmistului, a auzit ”suspinul celor ferecați” și a venit ”să-i dezlege pe fii celor omorâți” de păcat (Ps. 101, 20), Sfânta noastră Biserică tresaltă, chemându-ne astfel la marea bucurie de obște, a Cerului și a pământului deopotrivă: ”Veniți să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de față. Zidul  cel despărțitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzește pomul vieții; iar eu mă împărtășesc din dulceața din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare”. ”Veniți să ne bucurăm”, ne cheamă Biserica, fiindcă de acum, Hristos, Soarele dreptății, răsărind, chinul întunericului din noi ia sfârșit. De aceea, nu trebuie să rămânem acoperiți de întunericul neștiinței și al nepăsării faţă de poruncile lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Ioan Casian: ”Dacă judecata nostră rătăcește în noaptea neștiinței, atunci și gândurile, și faptele noastre, cărora le lipsește cântarul dreptei judecăți, sunt învăluite în marele întuneric al păcatelor”.

 

Dreptmăritori creștini,

Ce a găsit Mântuitorul când a coborât pe pământ?  A aflat pustiu și tristețe, pentru că aici stăpâneau întunericul și moartea. Acestea ni se vădesc și din faptul că Fecioara Maria nu găsește loc să nască în casa niciunui om. Călătorind împreună cu bătrânul Iosif, Maicii sfinte i-a sosit vremea să nască și a căutat din casă în casă, loc de găzduire, însă nu au găsit sălaș. Dar iată că pământul, cel ce fusese blestemat să rodească spini și pălămidă, oferă o peșteră, ca loc de naștere pentru Fiul lui Dumnezeu. Viețuitoarele care se aflau în peșteră participă la acest moment pentru că și ele suportau fără de vină robia păcatului. Se cuvine să observăm că după ce strămoșii au păcătuit, Dumnezeu a venit în grădina raiului, să vădească păcatul și să îl pedepsească, iar venirea Sa a fost înfricoșătoare, încât omul s-a ascuns. Acum nu vine întru măreție și slavă dumnezeiască să-l întrebe pe om despre păcat, ci Prunc smerit îmbrăcat în haina trupului, curat dar rănit de păcatul cel dintâi al neascultării, ca să-i scape pe toţi urmaşii lui Adam de robia păcatului. Dacă până acum taina Fecioarei Maria nu fusese înțeleasă decât de bătrânul Iosif și de Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, iată că de la Betleem lumina se arată vestind tuturor început de viață nouă. Căci în această smerită coborâre a Fiului lui Dumnezeu, nu se poate ascunde cu totul strălucirea dumnezeirii. Lumina nu dispare în întuneric, ci strălucește mai mult în noianul adâncului păcatelor noastre. Lumina pruncului Iisus, născut în iesle, este bucurie, cum ne tălmăcește Sfântul Teodor Studitul: ”Bucurie ca aceasta nu s-a făcut de când este lumea, căci nu prin grai S-a apropiat de noi, ci S-a arătat nouă față către față. Nu este nici un lucru mai fericit și mai mântuitor între neamuri decât acesta... este minunea cea mai înaltă decât toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu de la începutul lumii”.

 

Iubiți fii duhovnicești,

La această sărbătoare, numită din vechime ”a luminilor”, când prăznuim ivirea  în lume a ”luminii cunoștinței”, este dator fiecare dintre noi, creștinii, să se întrebe câtă împărtășire are cu această lumină. Fiindcă, ne spune Domnul că acela care umblă în întuneric, adică în păcat, ”se împiedică, pentru că lumina nu este întru el” (Ioan 11, 10). Este adevărat, în zilele acestea vedem peste tot sclipind feeric mulțime de lumini și preocuparea pentru alegerea și oferirea de daruri a început de mult. S-a dorit ca toate cele din jurul nostru să fie acum cât mai strălucitor împodobite. Dar toate acestea devin simple desfătări lumești dacă nu reușesc să ne îndrepteze mintea și sufletul către nevoia noastră de luminare lăuntrică, de curățire de patimi și împodobire cu virtuți și binefaceri, pe care să le aducem ca smerite daruri Celui pe care Tatăl L-a dăruit lumii spre a o mântui. Cel ce se desfată într-un chip exterior și superficial a pierdut înțelesul și folosul cel dăinuitor al prăznuirii celei mai mari taine: înomenirea lui Dumnezeu pentru noi; a pierdut harul sărbătorii care-i putea aduce pacea dinlăuntru și din afară, cu Dumnezeu și cu semenii, și bucuria nefățarnicei iubiri de frați (I Petru 1, 22).

 

Iubiți credincioși,

Să sprijinim și să sporim viața, căci prin aceasta ne facem împreună lucrători cu Dumnezeu. Ne naștem din dragoste iar Fiul lui Dumnezeu vine la noi prin puterea nemăsuratei Lui iubiri de oameni.  Este darul cel mai sfânt, cel mai ales și de dorit să-l primească fiecare. Cine refuză acest dar, de fapt nu vrea să-L primească pe Hristos, Cel care, prin nașterea Sa, aduce pe pământ viață. Dar viața și fericirea nu se pot împlini decât în pace, iar imnul îngeresc al nopții de Crăciun, preluat în versurile colindelor, ne arată că venirea Pruncului Iisus înseamnă armonia și dragostea între oameni la care suntem chemați de fiecare dată de Crăciun.

 

Răspunsul nostru la chemarea Mântuitorului, a Celui ce vine să ne aducă viața, este să zămislim și să naștem și noi pe Pruncul Hristos în inimile și în viața noastră prin curăția gândurilor și a faptelor și prin dragostea curată și fierbnite către Dumnezeu și către semenii noștri. 

 

Dreptmăritori creştini,

Noi, cei din Dobrogea, deși nu avem peștera Betleemului, avem răsadul acesteia adus de Sfântul Apostol Andrei și așezat în peștera ce-i poartă numele. Ne-am închinat în acest an în biserica ridicată drept ofrandă Mântuitorului Hristos prin mijlocirea părintelui sufletesc al tuturor românilor. Colindul Sfântului Andrei ne arată că trebuie să venim cu lumânări aprinse, având candelele împodobite, cu sufletele primenite și cu inimile deschise ca să ne umplem de darul vieții.

 

Acestea toate trebuie să aprindă înlăuntrul nostru virtuțile care să ducă lumina de la noi până la cer. Cu aceste gânduri vă împărtășesc tuturor dragostea părintească și bucuria comuniunii, rugând pe Pruncul Iisus să aducă sănătate, pace, binecuvântare și viață sfântă ca și Noul An ce îl vom întâmpina să fie bogat în daruri duhovnicești și să ne îmbrace în sfințenie.

 

Al vostru Arhipăstor,

Către Hristos Cel născut în ieslea Betleemului de tot binele rugător,

 

† T E O D O S I E

ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

Naşterea Domnului de Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vlachos

Naşterea Domnului

                                                                 (partea  I)

de Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vlachos

Sărbătoarea Naşterii Domnului după Trup este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Naşterea este punctul de plecare al tuturor celorlalte praznice Împărăteşti: Boboteaza, Schimbarea la Faţă, Patimile, Crucea, Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Fără Naştere nu ar fi existat Învierea, dar şi fără Înviere nu s-ar fi împlinit scopul dumnezeieştii Întrupări. Aşadar, toate aceste fapte ale vieţii Împăratului Hristos sunt legate între ele. Noi însă le despărţim pentru a le putea sărbători şi pentru a aprofunda înţelesul lor. La fiecare dumnezeiască Liturghie trăim toate evenimentele dumnezeieştii întrupări. De aceea, după cum spun Sfinţii Părinţi, mereu este Crăciunul, mereu este Paştele, mereu este Cincizecimea. Prin Naşterea lui Hristos se revelează cele petrecute la Bunavestire. Când vorbim despre Revelaţie înţelegem că există unele persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc. cărora li s-a descoperit că Hristos pe Care Îl aşteptau toate veacurile, a venit în lume. Desigur, Hristos se ascunde arătându-Se şi se descoperă ascunzându-se. Vedem acest lucru în toată viaţa Lui, dar şi în revelaţia Lui către Sfinţi.

1. Naşterea lui Hristos este un fapt istoric, pentru că a avut loc într-un moment istoric concret, pe când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudea împărăţea Irod. Evangheliştii insistă pe istoricitatea evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos este o persoană istorică. Asta înseamnă că Hristos Şi-a asumat trup omenesc real şi că Întruparea nu a fost una fantasmagorică sau o închipuire.

Dar dincolo de istoricitatea lui, evenimentul acesta rămâne o taină. Ştim că există Dumnezeu-Omul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, dar rămâne o taină chipul unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în Ipostasul Cuvântului. De altfel, ceea ce s-a petrecut în Persoana lui Hristos, şi anume unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu cea omenească, este un eveniment unic. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin va spune că Hristos este „singurul lucru nou sub soare”, adică este singurul lucru nou după crearea lumii. Asta înseamnă că după creaţia lumii şi a omului, nu se mai întâmplă nimic nou în lume. Toate se repetă. Naşterea unui om este urmarea şi rezultatul sfatului lui Dumnezeu „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” şi „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi îl supuneţi” (Facere 1: 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Omul Hristos.

Aşadar, caracterul istoric al evenimentului nu înlătură taina, dar nici taina nu anulează caracterul istoric. De Crăciun prăznuim Naşterea lui Hristos, dar, în acelaşi timp, trăim în chip tainic, înlăuntrul inimii noastre, toate faptele legate de aceasta, de vreme ce, atunci când trăim în Biserică, participăm şi trăim toate momentele Dumnezeieştii Întrupări.

2. Deosebirea dintre Vechiul şi Noul Testament constă în aceea că revelaţiile lui Dumnezeu în Vechiul Testament erau revelaţii ale Cuvântului neîntrupat, câtă vreme în Noul Testament sunt revelaţii ale Cuvântului în trup. Cel care S-a descoperit lui Moise şi tuturor Prorocilor a fost Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Treimi, fără să aibă trup. Prorocii şi Drepţii în Vechiul Testament nu aveau comuniune doar cu Logosul lui Dumnezeu, ci au văzut [dinainte] şi Întruparea Lui. Acest sens are faptul că ei l-au văzut [dinainte] ca Om. Adam, după cum se spune în Vechiul Testament, a auzit paşii lui Dumnezeu în Rai. Iacov s-a luptat cu Dumnezeu. Moise a văzut spatele lui Dumnezeu. Isaia L-a văzut ca Om şezând pe Tron, iar Daniil L-a văzut cu asemănare omenească şi ca Fiu al Omului venind la Cel Vechi de zile.

Toate aceste revelaţii arată că Prorocii Vechiului Testament au văzut Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică L-au văzut pe Acela Care avea să Se întrupeze pentru mântuirea neamului omenesc. Faptul că Moise a văzut spatele lui Dumnezeu arată limpede că el a văzut ceea ce avea să se petreacă în viitor, adică Întruparea Cuvântului. Prorocii nu au văzut firea lui Dumnezeu, ci chipul şi icoana a ceea ce avea să fie, deoarece, mai întâi, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să devină în mod real om, pentru a Se uni cu firea noastră şi pentru a fi văzut întrupat pe pământ (Sfântul Ioan Damaschin).

În afara acestora, există în Vechiul Testament şi alte texte revelatoare care prorocesc limpede nu doar Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi anumite fapte concrete, precum acela că fecioria Născătoarei de Dumnezeu nu se va strica, că Hristos va aduce pace în lume şi altele.

3. În aceste analize, încercăm să vedem care sunt aspectele hristologice ale praznicelor împărăteşti. De asemenea, putem să distingem şi alte fapte care nu au caracter hristologic, dar sunt legate de adevărul că Hristos este Mântuitorul lumii şi că trăirea acestui adevăr presupune o anumită stare duhovnicească a omului.

În afară de Maica Domnului şi de Iosif, primii care s-au închinat dumnezeiescului Prunc au fost Păstorii. Un Înger al Domnului i-a vestit că S-a născut Mântuitorul lumii. Iar acesta nu a fost un fapt întâmplător, nici nu însemna că respectivii Păstori s-au învrednicit de această descoperire pentru că s-a întâmplat să se afle mai aproape de Peşteră. Părinţii Bisericii spun că aceasta s-a întâmplat din mai multe pricini. Mai întâi, pentru curăţia Păstorilor care trăiau în retragere şi isihie. În al doilea rând, pentru că ei erau următori ai vieţuirii şi virtuţilor Patriarhilor Vechiului Testament. Cu alte cuvinte, Păstorii nu erau nişte persoane oarecare. În al treilea rând, pentru a se arăta că Hristos avea să fie adevăratul Păstor al poporului Israel. Iar în patrulea rând, pentru a se vădi în chip limpede că Hristos i-a ales pe cei cu o inimă simplă, care să poate încăpea această descoperire, iar nu pe viclenii cărturari şi farisei. Toate acestea arată cum poate omul să trăiască taina Revelaţiei.

4. Este semnificativă în acest sens şi cântarea Îngerilor: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace întru oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Pacea pe care o cântau îngerii nu era o pace socială – absenţa războiului, de pildă – ci Întruparea şi Prezenţa lui Hristos. Astfel, Îngerii cântau pacea care a venit prin Naşterea lui Hristos, iar nu o pace care va veni în viitor. Pentru că Hristos, prin Întruparea Lui l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele său şi cu sine însuşi, tocmai pentru că în Persoana Lui s-au unit firea dumnezeiască şi firea omenească. Omul, după cădere, a pierdut pacea cu Dumnezeu, pentru că se închina idolilor neînsufleţiţi şi nesimţitori, iar nu Dumnezeului Celui adevărat. Acum, prin Întruparea Lui se dă omului posibilitatea să Îl adore pe adevăratul Dumnezeu şi să i se închine Lui. A dobândit şi pacea cu îngerii şi cu semenii săi. Şi, desigur, a dobândit pacea puterilor lui sufleteşti, pentru că Hristos a făcut ceea ce nu reuşise Adam să facă. Adam trebuia ca prin Harul lui Dumnezeu şi prin propria lui strădanie, să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu, iar puterile lui sufleteşti să lucreze după fire şi mai presus de fire. Iar acest lucru l-a reuşit Hristos. Expresia „întru oameni bunăvoire” denotă faptul că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu. După Sfinţii Părinţi, voia lui Dumnezeu se împarte în primordială şi ulterioară. Voia primordială este după bunăvoinţă, iar cea ulterioară este după îngăduinţă. Când se spune că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, se înţelege că ea nu a fost consecinţa căderii lui Adam, pentru că s-a aflat în planurile lui Dumnezeu încă dinainte de cădere, adică unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut realiza dacă nu ar fi existat o anume Persoană în care firea dumnezeiască să se unească ipostatic cu firea omenească. De aceea, Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ea a fost rânduită independent de căderea lui Adam, pe când Patimile şi Răstignirea au fost urmarea căderii lui Adam. Întruparea lui Hristos a însemnat desăvârşirea creaţiei. Omul şi toată zidirea au fost făcute pentru Dumnezeu-Omul.

Aşadar, omul nu ar fi putut ajunge la îndumnezeire şi zidirea nu s-ar fi sfinţit, dacă nu exista Dumnezeu-Omul.

5. În afară de Păstori, şi Magii de la Răsărit s-au învrednicit să-L vadă pe Hristos nou-născut şi să I se închine. Important nu este când s-a petrecut acest lucru, ci faptul că Magii L-au găsit pe Hristos. Cu adevărat Dumnezeu S-a descoperit acestora, ceea nu s-a petrecut cu fariseii şi cărturarii, care alcătuiau instituţia religioasă a epocii respective. Magii nu erau astrologi, în sensul de astăzi al cuvântului, ci astronomi, care urmăreau stelele de pe cer şi mişcările lor, iar în vremea aceea, astrologia – adică atronomia – era considerată ştiinţă. Astăzi, ştiinţa astronomiei s-a delimitat de astrologie, care este amestecată cu metafizica şi satanismul, şi pentru aceasta astrologia este respinsă de credinţa ortodoxă.Magii L-au recunoscut pe Hristos şi I s-au închinat „prin cunoaşterea minţii-nous”. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu mintea-nous Îl vedeau pe Dumnezeul Întrupat. Astfel, Magii se aflau pe treapta duhovnicească potrivită pentru a-L vedea şi a I se închina lui Dumnezeu. Nu era vorba de o chestiune care ţine de ştiinţă, ci de curăţie lăuntrică a minţii.Dovadă a celor spuse aici este faptul că steaua pe care au văzut-o la Răsărit şi care i-a condus până la Betleem nu era o stea obişnuită, ci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, era un înger al lui Dumnezeu care le îndrepta calea. Faptul că nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezultă din însuşirile stelei. În primul rând, această stea nu doar se mişca, ci se şi oprea. Atunci când Magii înaintau, ea se mişca, iar când Magii se opreau, se oprea şi ea. În al doilea rând, steaua se mişca la un nivel mult mai jos decât celelalte stele, iar atunci când Magii au ajuns la locul unde se afla Hristos, steaua s-a oprit şi a coborât deasupra sălaşului. În al treilea rând, steaua era atât de luminoasă, încât le întrecea în strălucire pe celelalte (Sfântul Nicodim Aghioritul). Dincolo de acestea, steaua Magilor se mişca în mod neobişnuit, adică dinspre Răsărit spre Apus, iar la urmă s-a mişcat de la Ierusalim către Betleem, adică spre Sud. Mai mult încă, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ea se vedea şi ziua, în vreme ce toate celelalte stele nu se văd la lumina soarelui.

Prin urmare, steaua această luminoasă a fost înger al lui Dumnezeu, iar după cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil, care de altfel, a fost cel care a slujit în permanenţă marea taină a Întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.

Aşadar, Magii erau teologi în sensul ortodox al cuvântului, de vreme ce ajunseseră la iluminare şi dobândiseră cunoştinţa lui Dumnezeu.

6. La Naşterea lui Hristos a participat şi zidirea, care a primit har de la Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Prin cuvântul „zidire” înţelegem animalele, peştera, ieslea, munţii, cerul etc. Icoana Naşterii Domnului arată că întreaga creaţie primeşte har de la Hristos. În centrul icoanei Se află Hristos, Care este izvorul harului necreat şi din El se revarsă energia sfinţitoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.La  Naşterea Hristos, întreaga zidire a înălţat imnuri Dumnezeului şi Creatorului său. Astfel s-a dovedit faptul că Hristos este Creatorul a toate câte sunt şi că zidirea este creaţia Lui, pentru că El este Dumnezeu.Spuneam mai înainte că, la Naşterea lui Hristos, întreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Aici trebuie să facem o distincţie clară. Deşi energia lui Dumnezeu este una, în funcţie de roadele ei, are diferite însuşiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfinţitoare, proniatoare, dătătoare de viaţă, înţelepţitoare şi îndumnezeitoare. În acest context, trebuie să spunem că, ontologic vorbind, zidirea se împărtăşeşte din energia făcătoare de viaţă şi de fiinţă a lui Dumnezeu, iar din perspectiva mântuirii, ea se împărtăşeşte de energia sfinţitoare. Doar cei îndumnezeiţi şi sfinţii se împărtăşesc şi de energia îndumnezeitoare.

Prin urmare, îngerii şi oamenii care erau de faţă la Naşterea lui Hristos au primit energia îndumnezeitoare, în vreme ce zidirea necuvântătoare a primit energia sfinţitoare a lui Dumnezeu. Aceste precizări trebuia făcute pentru a nu se crea nici o confuzie în privinţa împărtăşirii de harul lui Dumnezeu.

7. Vorbind despre Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, trebuie neapărat să vedem şi numele pe care I le atribuim, pentru că acestea exprimă diferite adevăruri teologice. Înainte de Înomenire, a Doua Persoană a Sfintei Treimi este numită „Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu”. Numele de „Fiul” arată că S-a născut din Tatăl, iar „naşterea” este însuşirea Sa ipostatică a Fiului. Numele de „Dumnezeu Cuvântul” se foloseşte nu numai pentru a desemna caracterul nepătimaş al Naşterii lui Hristos, ci şi felul unirii Sale cu Tatăl şi faptul că El este Cel Care Îl face cunoscut pe Tatăl, după cum arată Sfântul Grigorie Theologul. I se spune „Cuvânt”, pentru că relaţia Sa cu Tatăl este aceeaşi care există – în cazul oamenilor – între cuvânt şi gând, căci prin cuvânt se exprimă sensurile şi conţinutul gândului.

Aşadar, numele de „Cuvânt” ni-L arată şi pe Tatăl, pentru că acela care Îl înţelege şi Îl vede pe Cuvântul, Îl înţelege şi Îl vede în Cuvânt şi pe Tatăl. După Întrupare sau, mai bine zis, din clipa zămislirii Cuvântului în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci când a avut loc unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească, în ipostasul Cuvântului, El este numit Hristos. Numele „Hristos” este nume al Ipostasului, care nu are legătură numai cu o fire a Lui, fiind semnul celor două firi ale Dumnezeului întrupat. Iar pentru că firea omenească a fost unsă şi sfinţită de Dumnezeu, de aceea Cuvântul S-a numit „Hristos”, adică Unsul lui Dumnezeu; dar prin Cel Care sfinţeşte înţelegem atât pe Tatăl, Care unge, cât şi pe Fiul, Care este uns, şi pe Duhul Sfânt, prin Care se împlineşte ungerea. Dar, pentru că firea omenească a fost unsă de întreaga Sfântă Treime, de aceea la această ungere a participat şi Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul S-a uns pe Sine, sfinţind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar în acelaşi timp, ca om, El a fost sfinţit (Sfântul Ioan Damaschin).

Prin urmare, numele de „Hristos” desemnează deopotrivă pe Dumnezeu şi pe om, adică pe Dumnezeu-Omul Hristos. Doar în mod excepţional acest nume s-ar putea folosi fie pentru a desemna firea omenească a lui Hristos, fie pe cea dumnezeiască, acest lucru justificându-se prin faptul că, după unirea în Ipostas a celor două firi, Cuvântul se numeşte Hristos.

Astfel, Acela Care, înainte de Întrupare, era Fiul lui Dumnezeu, după întrupare, deşi rămâne tot Fiul lui Dumnezeu, El se numeşte acum „Hristos”, nume prin care este desemnată unirea celor două firi. Cuvântul „Dumnezeire” se referă la fire, în vreme ce cuvintele „Tatăl”, „Fiul” şi „Sfântul Duh” se referă la ipostasuri. A afirma că Dumnezeirea S-a întrupat şi că S-a făcut om este o erezie. Învăţătura dreaptă este că Dumnezeirea S-a unit cu firea omenească într-unul din ipostasurile Sale.

Aşadar, nu S-a întrupat Tatăl, ci a doua Persoană a Sfintei Treimi, adică Fiul lui Dumnezeu, Care a fost şi este Dumnezeu adevărat (Sfântul Ioan Damaschin).

8. În Hristos există două naşteri, una este dinainte de veci din Tatăl, mai presus de cauză, de cuvânt, de timp şi de fire, iar cealaltă s-a făcut pentru noi din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în timp prin „purtare în pântece”, dar „mai presus de legea purtării în pântece”, deoarece a fost zămislit de la Duhul Sfânt, iar nu din sămânţă bărbătească. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut înainte de toate veacurile din Tată Fecior, fără de mamă, iar în timp S-a născut din Maică Fecioară, fără de tată trupesc. Amândouă naşterile au fost fără de patimă şi fără de schimbare, pentru că nici Dumnezeu Tatăl prin naştere nu a suferit vreo schimbare, dar nici Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu şi-a pierdut fecioria.

Amândouă naşterile sunt de neînţeles pentru raţiunea omenească. Noi primim adevărul revalat că S-a născut din Tatăl fără de schimbare, iar din Maica Domnului fără de sămânţă, fără să analizăm raţional aceste fapte. Pentru că, potrivit cuvântului Sfântului Grigorie Theologul, încercarea de înţelegere a tainelor mai presus de cuvânt poate să conducă pe om la nebunie. Ceea ce ne interesează este faptul că amândouă aceste naşteri dau certitudinea necesară că omul se poate mântui numai prin Hristos, pentru că Hristos a îndreptat greşeala lui Adam şi l-a condus pe om la scopul ar fi ajuns şi Adam dacă nu ar fi păcătuit. Sfântul Ioan Damaschin face unele observaţii etimologice subtile referitoare la cuvintele „agénitos” (nefăcut, nedevenit) şi „genitós” (făcut, devenit), care provin de la cuvântul „gígnomai” (a deveni), iar pe de altă parte la cuvintele „agénnitos” (nenăscut) şi „gennitós” (născut) care provin de la verbul „gennómai” (a se naşte). Aceste observaţii etimologice exprimă esenţa teologiei ortodoxe.

Cuvintele „agénitos” (nefăcut, nedevenit) şi „genitós” (făcut, devenit) arată faptul că „nefăcutul” nu a fost creat, iar „făcutul” a fost creat cândva. În acest sens, Dumnezeu este „nefăcut” şi „necreat”, iar creaţia este „făcută”. Prin cuvintele „agénitos” şi „genitós” ne referim la fire.

Cuvintele „agénnitos” (nenăscut) şi „gennitós” (născut) scrise cu dublu „n” nu desemnează firea, ci ipostasul, şi se referă la Dumnezeu şi la om. Tatăl este nenăscut, pentru că nu s-a născut din nimeni, Fiul – după firea dumnezeiască – este „născut”, pentru că S-a născut din Tatăl mai înainte de veci. Exact acelaşi lucru observăm şi la oameni, pentru că şi omul se naşte, cu deosebirea că omul este creat, este făptură.

Având aceste premise, înţelegem că Tatăl este „agénitos” (nefăcut, nedevenit), pentru că este necreat şi nu este supus devenirii, nu are un început al existenţei, şi, în acelaşi timp, este „agénnitos” (nenăscut), pentru că El nu s-a născut, ci El naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este „agénitos” (nefăcut, nedevenit), pentru că, Dumnezeu fiind, este necreat, dar „gennitós” (născut), pentru că S-a născut din Tatăl mai înainte de veci. De asemenea, după firea omenească este „gennitós” (născut), pentru că S-a născut din Fecioara Maria în timp.Acest lucru are o mare însemnătate pentru hristologie, pentru că arată Dumnezeirea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi faptul că după Naştere este Ipostas al Sfintei Treimi, deoarece „gennitós” (născut) este însuşirea caracteristică a Ipostasului, de aceea Maica Domnului a născut un Ipostas Care este cunoscut în două firi.

 Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vlachos, Praznice Împărăteşti, editura Sfintei Mănăstiri a Naşterii Domnului (Pelagia) 2012, pp. 39-49.

Sursa: Pemptousia http://www.pemptousia.ro/2012/12/nasterea-domnului-partea-i/