Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul - 11 Decembrie

Troparul Sfântului Cuvios Daniil Stâlpnicul

Glasul 1

Stâlp al răbdării ai fost râv­nindstrămoşilor, cuvioase: Dreptului Iov întru patimi, Sfântului Iosif întru ispite; şi în trup viaţa celor fără de trup având, Sfinte Preacuvioase Daniil, părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufle­tele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Daniil Stâlpnicul

Glasul 8

Ca o pârgă a firii...

Suindu-te pe stâlp, fericite, ai luminat lumea cu sfintele tale fapte şi ca o stea mult strălucitoare, ai depărtat, părinte, în­tunericul înşelăciunii. Pentru aceasta te rugăm pe tine, luminează şi acum, în inimile robi­lor tăi, lumina cea neapusă a cunoştinţei.

Mesopotamia, care este între râurile Tigru şi Eufrat, a odrăslit această stâlpare a raiului, pe cuviosul părintele nostru Daniil, în satul ce se numeşte Vitara, care este aproape de cetatea Samosata, din părinţi creştini, ale căror nume erau Ilie şi Marta.

    Zămislirea Cuviosului Daniil a fost aşa: maica lui era stearpă şi nu năştea, pentru care pricină era dosădită şi ocărâtăde bărbatul său cu mustrări nenumărate şi era defăimată de rudenii şi de vecini. Ea, fiind întru amărăciunea inimii, a ieşit odată din casă încetişor, pe la miezul nopţii şi, ridicându-şi mâinile către cer, cu multe lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, Împărate, Cela ce ai făcut dintru început bărbat şi femeie şi ai zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi; Cela ce ai dăruit Sarei la bătrâneţe pe Isaac; Anei pe Samuil; Elisabetei, pe Ioan; milostiveşte-Te şi de necazul meu şi, căutând cu milostivire, dezleagă-mi nerodirea mea. Ia defăimarea mea şi dă rod pântecelui celui neroditor, ca, pe cel dăruit de Tine, să-l aduc Ţie, precum de demult Ana a născut pe Samuil".

    Astfel, rugându-se ea cu inimă zdrobită şi cu duh smerit, s-a întors în casă şi, după ce a adormit puţin, a văzut în vis două candele preastrălucite mari, pogorându-se încetişor din cer peste capul ei. Sculându-se dimineaţa a spus bărbatului şi rudeniilor ceea ce a văzut, iar aceia în multe feluri au tâlcuit visul, ce era mai înainte însemnarea unui rod care avea să aibă şi care rod cu strălucirea faptelor bune, avea să fie mai strălucit decât stelele.

    După puţină vreme zămislind, a născut prunc de parte bărbătească, prin a cărui naştere, maică s-a vindecat de amândouă necazurile: al sterpiciunii şi al durerii.

    Astfel de început al vieţii de pe pământ a avut fericitul Daniil; astfel a ieşit în lume, cel care era cu adevărat fiu al luminii. Şi a crescut pruncul cinci ani fără nume, căci părinţii nu voiau să pună nume fiului lor şi doreau să fie numit de Dumnezeu, ca unul ce s-a născut din dăruirea Lui şi astfel, tot de la Dumnezeu să-şi primească numele. Deci, l-au dus într-o mănăstire oarecare, aducând şi daruri lui Dumnezeu, apoi l-au rugat pe egumen să dea nume fiului lor. Iar acela, fiind insuflat de Dumnezeu, a zis că se cuvine să se numească cu numele pe care Dumnezeu îl va descoperi. Şi, căutând spre prunc, a zis să-i dea carte din dumnezeiescul altar şi, deschizând-o, a aflat oarecare cuvinte ale Sfântului prooroc Daniil. Din acestea, pricepând că aşa binevoieşte Dumnezeu a se numi pruncul, l-a numit cu acest nume proorocesc, care însemna că şi acest prunc avea să fie asemenea acelui mare prooroc Daniil şi cu numele şi cu obiceiurile.

    Părinţii voiau ca fiul lor îndată să se încredinţeze lui Dumnezeu în mănăstirea aceea, dar egumenul n-a voit, pentru că copilul era încă mic. S-au întors cu dânsul la casa lor, rânduind Dumnezeu aşa, ca după acestea copilul, nu prin socoteala altora, ci prin voia şi înţelepciunea sa, să aleagă locul cel bun.

    Crescând copilul, se cunoştea ce fel de bărbat desăvârşit are să fie şi din răsădirea sa, pomul cel bun arăta ce fel de roade are să aducă mai pe urmă; pentru că de acum îi urmă umbra faptelor bune, celui ce umblă în lumina darului lui Dumnezeu.

    Când era de doisprezece ani, a ieşit din casa părinţilor săi, nespunând nimănui de plecarea şi de gândul său, şi a trecut cu vederea, pentru Hristos, pe părinţii săi, patria, rudele şi pe prieteni şi s-a dus într-o mănăstire, care era la douăzeci de stadii depărtare de satul care îl odrăslise. Acolo, căzând la picioarele egumenului, s-a rugat să-l primească în ceata celor ce petrec viaţa monahicească şi să-l îmbrace în chipul îngeresc. Egumenul, punându-i înainte slăbiciunea trupului său şi vârsta tinereţilor, zicea că un copil tânăr ca dânsul nu poate să poarte ostenelile monahiceşti cele multe, care nu sunt lesnicioase nici bărbaţilor celor desăvârşiţi. Adică: privegherile, culcările pe pământ, posturile, omorârea trupului şi tăierea cea desăvârşită a voii sale, cum şi toată pofta cea trupească. Pentru aceea, îl sfătuia să se întoarcă la părinţii săi, să mai petreacă acasă câtăva vreme şi să nu meargă la nişte osteneli ca acelea ce covârşesc puterile tinereşti.

    Daniil a zis: "Eu pentru aceea am venit aici ca să vieţuiesc întru Hristos şi să mor pentru lume, că de aş muri în aceste frumoase osteneli monahiceşti mai bine este, decât să mă duc de aici în deşert; căci nu e cuviincios ca, punând mâna pe plug - cum zice Evanghelia - să mă întorc înapoi. Zicându-i multe egumenul şi auzind de la dânsul multe altele, n-a putut să-l schimbe de la scopul său. Apoi văzând într-însul mare sârguinţa către Dumnezeu şi dragoste cu osârdie, a chemat pe fraţi şi s-au sfătuit dacă se cuvine a primi în mănăstire pe acel copil. Iar aceia, minunându-se de mărimea de suflet a copilului şi de statornicia lui cea bună şi cunoscând într-însul chemarea lui Dumnezeu, s-au învoit a-l primi la petrecerea lor. Deci, Daniil era arzând cu duhul pentru faptele cele bune şi pentru viaţa cea după Dumnezeu.

    După câtăva vreme, părinţii aflând de dânsul că se găseşte într-aceea mănăstire, s-au bucurat şi s-au minunat, că un copil ca dânsul, s-a dus singur la slujba lui Dumnezeu. Mergând la dânsul, l-au văzut încă netuns şi umblând prin mijlocul monahilor, fără îmbrăcăminte monahicească. Deci, au rugat pe egumen ca înaintea ochilor lor să-l tundă pe fiul lor şi să-l îmbrace în îmbrăcăminte monahicească. Iar egumenul, după sfatul fraţilor, a tuns pe Daniil în rânduiala monahicească, într-o zi de Duminică şi a poruncit părinţilor lui ca să nu vină adeseori la fiul lor, iar ei s-au întors cu bucurie la casa lor.

    Fericitul Daniil a rămas în mănăstire, sporind şi întărindu-se cu duhul, crescând cu anii şi cu faptele cele bune. Iar pârga cea prea frumoasă a vieţii lui şi rădăcina rodurilor celor ce aveau să fie mai pe urmă, era într-acest chip: s-a aprins inima lui de dragoste dumnezeiască şi dorea foarte mult să se închine sfintelor locuri unde Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit pentru noi, S-a îngropat, a înviat şi de unde S-a înălţat la ceruri. Apoi ardea cu duhul să vadă pe marele bărbat Simeon Stâlpnicul. Deci, mergând la egumen, i-a descoperit dorinţa sa şi l-a rugat să-l lase să meargă în calea la care gândea. Acela l-a oprit în acea vreme. Mai pe urmă, având el singur nevoie a merge în Antiohia pentru oarecare treburi bisericeşti, a luat cu el pe Daniil şi pe alţi fraţi. Ajungând în satul ce se numeşte Telada, de unde nu era departe Sfântul Simeon Stâlpnicul, s-a dus la turnul lui, unde a văzut asprimea locului aceluia şi înălţimea turnului lui şi cum acel bărbat răbda acolo asprimea iernii şi zăduful verii, ploile şi vânturile.

    Deşi socoteau unii din cei neiscusiţi că sfântul rabdă unele ca acelea pentru slavă deşartă, fericitul Daniil, nu numai că s-a mirat de răbdarea lui, dar se gândea spre a-i urma aceluia. Când ei au strigat de jos, Sfântul Simeon, căutând de sus către dânşii, le-a zis să pună scară şi să se suie la dânsul, dacă voiesc. Atunci se văzu în ce chip era duhul fiecăruia. Pentru că unul zicea că îl dor picioarele, altul se lepăda din pricina bătrâneţilor, altul se oprea cu altă neputinţă. Dar Daniil, apucându-se de scară, s-a suit degrabă şi, cu mare bucurie, a sărutat pe marele Simeon. Şi n-a fost în deşert osteneala lui, pentru că mai întâi s-a folosit de învăţătura sfântului şi s-a îndemnat spre mai multe fapte bune; apoi s-a învrednicit de binecuvântarea lui, ce se da prin punerea mâinilor şi s-au adeverit cele ce erau să i se întâmple. Căci l-a auzit, prooroceşte zicând către dânsul: "Îmbărbătează-te, fiule şi să se întărească inima ta, căci multe osteneli grele de purtat vei suferi pentru Hristos, Care întru toate îţi va fi ajutător, întărindu-te şi mângâind duhul tău".

    După acea iubită şi îndestulată vorbă împreună cu sfântul Daniil, s-a coborât şi s-a întors în mănăstirea sa. Iar după câtăva vreme, ducându-se către Domnul egumenul său, a fost silit de fraţi să ia după dânsul egumenia. Însă el arătându-le pe altul în locul său, îşi căuta liniştea şi zicea: "Iată ai scăpat, Daniile şi acum ai vremea pe care o doreai mai înainte; deci mergi în calea cea dorită şi-ţi împlineşte gândul tău". Astfel, a ieşit în taină din mănăstirea sa, neştiind nimeni, a venit în ograda care era lângă turnul Sfântului Simeon. Petrecând acolo paisprezece zile, voia să se ducă. Iar Sfântul Simeon, iubindu-l, l-a sfătuit să petreacă împreună cu dânsul. Însă Daniil, având mare dorinţă să vadă locurile sfinte de la Ierusalim şi să meargă la linişte în pustie, a pornit pe cale, mergând către Palestina.

    Pe atunci era răzmeriţă în Palestina, pentru că samarinenii duceau război împotriva creştinilor şi calea era anevoioasă într-acolo. De care lucru auzind Daniil, n-a băgat în seamă acestea; ci mergea cu minte bărbătească şi cu inimă neînfricoşată, netemându-se de moarte, fiind cuprins de marea dorinţă să-şi împlinească gândul său, pe care îl avea de demult. În cale a întâmpinat un monah cinstit, bătrân cu anii, la vedere cu bun chip şi cu părul cărunt, întru toate asemenea Sfântului Simeon Stâlpnicul. Văzând pe Daniil, îl întrebă sirieneşte unde merge? Iar el a răspuns: "De va voi Dumnezeu, merg către sfintele locuri". Iar bătrânul a zis: "Drept ai grăit, de va voi Dumnezeu. Dar acum să ştii, cu adeverire, că această călătorie a ta nu este după voia lui Dumnezeu, căci n-ai auzit oare despre tulburarea şi războiul ce este în Palestina?" Iar Daniil a zis: "Am auzit, dar nădăjduiesc spre Dumnezeu, că-mi va fi ajutător şi nu va veni nici un rău asupra mea; iar de mi s-ar întâmpla ceva de acest fel, nu mă tem, pentru că ori de trăim, ori de murim, tot ai Domnului suntem". Atunci, bătrânul a proorocit: "Să nu dai spre clătinare picioarele tale, nici să dormiteze îngerul cel ce te păzeşte pe tine". Însă Daniil se arăta gata a muri pe acea cale, pentru Hristos.

    Bătrânului, nefiindu-i cu plăcere şi-a întors faţa şi a zis: "Dumnezeu n-a poruncit ca fără de vreme să ne dăm viaţa şi singuri a ne îngriji spre a muri, sau a fi omorâţi cu sila, pentru că El a zis: De vă gonesc din această cetate, fugiţi în cealaltă. După ce s-a înduplecat Daniil de sfatul bătrânului, a zis: "Dacă aşa este bine, părinte, apoi mă voi întoarce". Bătrânul a răspuns: "Nu te sfătuiesc să te laşi cu totul de scopul tău, căci aş fi nebun; dar să nu mergi acum în acel loc. Ci, întoarce-te la Constantinopol, care este al doilea Ierusalim cu sfinţenia, pentru că acestei cetăţi i s-a dat acum dar de la Dumnezeu şi acolo în multe biserici îţi va fi cu putinţă a intra şi te vei sătura de vederea a multor sfinţenii. Iar dacă vei voi a petrece în linişte, apoi chiar în Tracia de sus sau în gura Pontului îţi va fi spre folos şi Dumnezeu îţi va ajuta în acel loc; căci nu se cuvine a cugeta că pe Dumnezeu î-L afli numai la Ierusalim, iar în Vizantia nu, pentru că pe Dumnezeu, o! iubitule, nici un loc nu-L cuprinde".

    Astfel, vorbind între dânşii, a apus soarele şi au întâlnit în calea lor o mănăstire, către care s-au abătut căci era noapte. Bătrânul a zis către Daniil: "Mergi, tu, înaintea mea, iar eu voi veni după tine". Socotind Daniil că bătrânul are vreo trebuinţă ca să rămână, a mers înaintea lui. Venind la porţile mănăstirii, şedea aşteptând pe bătrân şi, dacă a văzut că nu mai vine, a socotit că bătrânul s-a abătut aiurea să rămână. Apoi, intrând singur înăuntru, s-a închinat egumenului şi fraţilor şi a mâncat din bucăţele ce i s-au pus înainte. El odihnindu-se, bătrânul acela iarăşi i-a apărut înainte în vedenie sfătuindu-l să facă cele ce grăise pe cale, ca să se întoarcă degrabă în Vizantia. Iar Daniil, deşteptându-se şi nevăzând pe nimeni înaintea sa, cugeta cine este cel ce i se arăta lui: om sau înger? Iar acela era marele Simeon Stâlpnicul.

    După vedenia aceea, fericitul Daniil, cântând rugăciunile dimineţii şi luând iertare şi binecuvântare de la fraţii care vieţuiau acolo, s-a dus la Constantinopol. Apoi, venind la gura Pontului, a intrat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti şi a petrecut într-însa şapte zile. Aici a auzit de la unii că pe aproape, într-un loc înalt ce se numea Filemporon, se află o capişte idolească în care erau mulţime de duhuri necurate, încât nu era cu putinţă cuiva a trece pe acolo; pentru că pe cei ce pluteau pe lângă acel loc îi îneca în apă, iar asupra celor ce treceau alături năvăleau ca nişte tâlhari şi-i răneau. Auzind de aceasta sfântul, a gândit să se ducă şi să vieţuiască acolo, aducându-şi aminte de marele Antonie, câte răutăţi a răbdat de la diavoli şi la sfârşit, biruindu-i cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a învrednicit de mare cinste. Deci s-a dus în acea capişte pustie, înarmându-se cu arma cea nebiruită a Sfintei Cruci şi cântând: Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu de cine mă voi teme. Deci s-a spăimântat mai înainte de luptă ceata cea diavolească, iar ostaşul cel duhovnicesc înconjurând colţurile, le îngrădea cu semnul Crucii, la fiecare plecându-şi genunchii şi rugându-se lui Dumnezeu.

    Făcându-se seară, a venit duhul întunericului, care aruncă cu pietre asupra sfântului şi se auzea glas înfricoşat, ţipăt, şi huiet. Iar Daniil, fără temere stând la rugăciune, zicea: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Astfel, a petrecut întâia şi a doua noapte. Iar în noaptea a treia a văzut mulţime de diavoli în chip de oameni mari, ca nişte uriaşi, cu feţele întunecate, înfricoşaţi, ca nişte mâncători de stârv, care scrâşneau din dinţii şi, iuţindu-se asupra lui, ziceau: "Cine te-a sfătuit, o! ticălosule, a veni aici, unde noi vieţuim de multă vreme şi suntem domni ai acestui loc?" Şi se repezeau asupra lui, unii vrând să-l arunce în mare, alţii se sileau să-l ucidă cu pietre; însă nici unul din ei nu putea să se apropie de dânsul. Sfântul, aducându-şi aminte de cuvintele Domnului: Acest neam nu poate ieşi cu nimic, fără numai cu rugăciunea şi cu postul, a astupat toate uşile capiştei şi a lăsat numai o ferestruică. Acolo petrecea în post şi rugăciune. Nu după multă vreme, cu puterea lui Dumnezeu, s-a izgonit de acolo toată puterea cea diavolească, încât poporul umbla pe acolo fără vătămare.

    Deci s-a făcut înştiinţare despre aceea pretutindeni şi au început mulţi de prin laturile dimprejur a veni la Sfântul Daniil, minunându-se că, acolo unde era sălăşluirea diavolilor, acum se săvârşeşte slujba lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Iar diavolul care urăşte binele, nerăbdînd a se vedea biruit de sfânt, a băgat zavistie între oarecare din clerici, care au început a grăi între dânşii: "Oare de unde a venit acesta aici, că iată toţi merg la dânsul şi-l laudă pretutindeni? Să spunem patriarhului ca să-l izgonească din locul acesta".

    Apropiindu-se clericii de Anatolie, patriarhul Constantinopolului, l-au clevetit pe sfânt, dar patriarhul a zis către dânşii: "Pentru ce clevetiţi asupra omului, neştiind de unde este, nici în ce fel vieţuieşte? Căci dacă vieţuieşte bine, apoi şi noi vom fi părtaşi sfinţeniei lui, iar dacă este rău, apoi cu adevărat este vrednic a fi izgonit. Nu se va izgoni însă îndată, ci mai întâi socotiţi cu luare-aminte cele ce se cuvin pentru dânsul". Atunci au tăcut clevetitorii, fiind ruşinaţi. Iar diavolul, văzând că nimic n-a putut spori cu asemenea măiestrii, a năvălit asupra sfântului cu mai multe năluciri şi înfricoşări decât cele dintâi, pornindu-se asupra lui cu toată puterea sa. Căci uneori se lăuda ca să-l înece în mare, iar alteori se nevoia a-l omorî; însă nu i s-a dat voie a vătăma pe sfânt, care stând la rugăciune, zicea: "Domnul meu Iisus Hristos în care cred, Acela vă va arunca pe voi în prăpăstiile iadului".

    Acestea zicând el, s-a făcut strigare şi ţipăt, încât a văzut sfântul pe diavoli, ca nişte lilieci de noapte, zburând şi ieşind din locul acela. Dar tot n-au încetat a face supărare sfântului, că iarăşi au pornit clevetitori asupra lui, care, apropiindu-se de patriarh, au zis: "Stăpâne, Daniil este vrăjitor şi făţarnic şi înşeală pe popor cu farmecele; de aceea, nu mai putem nici a privi asupra lui". Atunci patriarhul, chemându-l pe Daniil, l-a întrebat cine şi de unde este, pentru ce a venit în acele părţi şi cum mărturiseşte despre Dumnezeu? Iar el, mai întâi şi-a mărturisit dreapta credinţă, apoi şi-a spus neamul său şi patria şi cum că, prin descoperirea lui Dumnezeu, a fost sfătuit a veni în Vizantia. Patriarhul, auzind acestea, s-a sculat şi l-a îmbrăţişat, cinstindu-l ca pe omul lui Dumnezeu, apoi l-a liberat cu pace.

    Nu după multe zile, a căzut patriarhul acela într-o boală cumplită şi, chemând îndată la sine pe Daniil, l-a rugat să facă pentru dânsul rugăciune către Dumnezeu ca să se vindece. Rugându-se sfântul, s-a sculat îndată patriarhul sănătos. Iar pentru tămăduire, doctorul cel fără de arginţi, astfel de plată a cerut de la patriarh: să ierte pe aceia care l-au clevetit pe el. Patriarhul a zis: "Cum să nu iert pe aceia care mi s-au făcut pricinuitori de atâta bine încât m-au învrednicit a te vedea şi a primi vindecare prin tine?". Apoi patriarhul a rugat pe sfânt să petreacă cu dânsul; dar acela s-a rugat ca să fie lăsat să meargă la locul său şi, ducându-se, iarăşi a astupat după sine uşile, lăsând numai ferestruica mică, pentru cei ce veneau la dânsul.

    După nouă ani de şedere acolo, când a binevoit Dumnezeu a-l chema la viaţă mai desăvârşită, i s-a făcut o descoperire în acest chip: a văzut în vedenie un turn înaintea sa, covârşind cu înălţimea norii şi Cuviosul Simeon stând în vârful lui. Acolo, împreună cu dânsul, stăteau doi tineri luminaţi şi a auzit glas din înălţimea turnului, zicând: "Suie-te aici la mine, Daniile". El a răspuns: "Doamne, cum mă voi sui la o înălţime ca aceea?" Iar Cuviosul Simeon a poruncit tinerilor acelora să pogoare şi, luându-l pe Daniil, să-lsuie la dânsul. Tinerii îndată au făcut ce li s-a poruncit şi l-au adus pe el înaintea lui Simeon, care, îmbrăţişând pe Daniil, a zis către dânsul cu glas mare: "Îmbărbătează-te, Daniile, fii tare, fii cu mărime de suflet şi stai bine şi cu bărbăţie!"

    Acestea grăind Sfântul Simeon, s-a făcut tunet mare şi, de glasul acela, Daniil s-a deşteptat. Iar acea vedenie însemna că i se cuvine şi lui a se sui în turn, după asemănarea Sfântului Simeon Stâlpnicul şi a se apropia de cer cu trupul şi cu duhul.

    În acea vreme a venit din Antiohia la împărat, Serghie, ucenicul Sfântului Simeon, aducând culionul lui Simeon, care era trimis împăratului că un dar spre apărare de tot răul. Dar de vreme ce mintea împăratului era spre grijile cele dinafară şi se îndeletnicea cu treburile poporului, Serghie a cugetat să plece înapoi şi dorea să meargă pe la mănăstirea, numită a neadormiţilor. Aflându-se împreună cu alţii pe locurile unde era Sfântul Daniil, au pomenit unii despre dânsul, spunând cu câtă răbdare îşi petrecea viaţa sa şi cum a luat de la Dumnezeu dar, spre a vindeca neputinţele şi a izgoni diavolii. De acest lucru auzind Serghie, a poruncit să tragă corabia la ţărm şi a mers la Cuviosul Daniil, care l-a primit cu dragoste. După o vreme, pricepând Serghie că duhul lui Simeon odihneşte peste Daniil - precum al lui Ilie peste Elisei - darul pe care îl avea la sine, adică culionul fericitului Simeon, l-a dat lui Daniil, că lui i se cădea mai bine decât altcuiva.

    După aceasta s-a făcut lui Serghie o arătare ca aceasta: a văzut în somn trei tineri care au venit către dânsul şi i-au zis: "Scoală-te, Serghie, şi spune-i lui Daniil, că acum s-a împlinit vremea petrecerii sale în acest locaş; deci să se pregătească pentru mai mari nevoinţe". Sculându-se Serghie, a spus aceasta lui Daniil, iar el, înţelegând că porunceşte Dumnezeu a urma vieţii Cuviosului Simeon, a rugat pe Serghie să meargă în pustie şi să-i afle loc lesnicios, unde ar putea să zidească un turn. Serghie, înconjurând nişte dealuri, fiind purtat de ajutorul lui Dumnezeu, a venit la locul acela unde era să se zidească turnul şi, culcându-se să se odihnească după osteneala zilei, a avut iarăşi o vedenie într-acest chip: un porumbel alb zbură deasupra lui şi Serghie se sârguia a-l prinde, dar a auzit glas de sus, zicând: "Tu socoteşti a-l prinde cu cursa, dar nu, căci cu mâinile se cade a-l prinde". Porumbelul a zburat la înălţime şi nu s-a mai văzut. Deci, pricepând Serghie că Dumnezeu i-a arătat locul pentru zidirea turnului, s-a întors la Daniil şi i-a spus ceea ce a văzut şi a auzit, iar el s-a bucurat şi a rugat pe un oarecare prieten al său, anume Marcu, căruia, Dumnezeu ajutându-i, degrabă a zidit turnul. După ce s-a săvârşit vârful, Daniil a ieşit din locaşul acela noaptea, ca să nu ştie nimeni de dânsul şi, venind către turn, s-a rugat, zicând: "Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că m-ai învrednicit de o viaţă ca aceasta; Tu ştii, Doamne, că întru Tine mă întăresc şi, spre Tine nădăjduind, mă voi sui pe acest turn. Deci, primeşte râvna mea, întăreşte-mă spre nevoinţă şi începutul acesta adu-l întru săvârşire". Astfel rugându-se, s-a suit în turn, începând a vieţui după Dumnezeu, între cer şi pământ, de acesta înstrăinându-se, iar către cer apropiindu-se cu trupul şi cu duhul.

    Diavolul, care zavistuieşte însă totdeauna contra robilor lui Dumnezeu, a început şi acolo a supăra pe sfânt, pentru că a ridicat asupra lui pe stăpânul locului aceluia, cu numele Ghelasie. Căci acela înştiinţându-se că s-a zidit turnul pe moşia lui fără voie şi că a început a vieţui acolo un călugăr fără ştirea lui, s-a mâniat foarte şi a vestit despre aceasta pe împărat şi pe patriarhul Ghenadie, care se alesese după Anatolie. Împăratul n-a ţinut seamă de aceea, iar patriarhul nu numai că a poruncit să dea jos pe Daniil de pe turn, ci voia să-l şi pedepsească. Deci a dat putere lui Ghelasie să meargă şi să-l dea jos cu ocară din turn.

    Ghelasie, mergând cu mânie să-şi împlinească voia sa, Dumnezeu, împiedicându-l în acel gând rău, a poruncit să vină deodată, în zi senină, o ploaie mare şi vânt puternic cu multe fulgere şi tunete. Însă acela nici aşa nu s-a înfricoşat, nici n-a încetat în acel gând rău, având inima sa aprinsă cu iuţime, pornindu-l diavolul spre mânie. După ce a venit la turn, a început a striga cu ocări asupra sfântului ca să pogoare de pe turn, iar de nu va vrea, apoi singur se va sui şi-l va da jos. Unul din cei ce venise cu dânsul acolo, zicea: "Lasă-l, că nici un rău nu-ţi face; pentru că nici turnul acesta nu este pe moşia ta, nici nu ţi se face prin aceasta vreo strâmbătate, ci poate mai bine îţi va fi, având un vecin ca acesta, învrednicindu-te de rugăciunile lui". Dar Ghelasie nu i-a ascultat pe dânşii, ci porunci sfântului cu mânie, ca îndată să coboare din turn. Începând sfântul a se coborî şi păşind până la a şasea treaptă, s-au văzut picioarele lui umflate de privegherea cea neîncetată a zilei şi a nopţii. Atunci le-a fost jale tuturor şi chiar acel Ghelasie s-a întors cu milostivire şi a început a-l ruga să se suie iarăşi la locul său şi să-l ierte pentru că a îndrăznit a-l necăji.

   După aceasta, Ghelasie i-a zidit un turn mai înalt şi de atunci a început a avea pe sfânt în mare cinste, încât chiar înaintea împăratului lăuda pe cuviosul bărbat cel plin de fapte bune. Apoi a venit la sfânt un om bătrân şi cinstit din Traghia, aducând cu sine pe singurul său fiu care era îndrăcit şi pe care, punându-l lângă turn, rugă pe sfânt cu lacrimi, să se milostivească şi să-l vindece; căci iată, zicea el, treizeci de zile sunt de când cel ce se munceşte, nu încetează pomenirea numelui tău, sfinte al lui Dumnezeu. Iar cuviosul, fiind milostiv, a zis către dânsul: "De crezi că Domnul meu Iisus Hristos va tămădui prin mine pe fiul tău, după credinţa ta să-ţi fie ţie". Apoi a poruncit să ungă pe cel îndrăcit cu untdelemn sfinţit. Şi aceasta făcându-se, l-a aruncat diavolul la pământ şi mult chinuindu-l, mai pe urmă a zis: "Voi ieşi, voi ieşi". După care a şi ieşit. Iar tatăl, luând pe fiul său sănătos, l-a dus într-o mănăstire, unde, s-a făcut monah iscusit.

     După aceasta, alt bărbat cu numele Chir, înţelept şi cuvântător bun, - care fusese mai înainte eparh, iar mai pe urmă a fost ales episcop în cetatea Frigiei, ce se numeşte Cotilia, - acesta având o fiică cu numele Alexandra, pe care o muncea diavolul, a adus-o la sfântul, care rugându-se lui Dumnezeu şi punându-şi mâinile pe ea, îndată a ieşit diavolul şi s-a făcut sănătoasă. Din acea vreme, Chir avea mare dragoste şi osârdie către cuviosul. Odată, tot acela a adus la sfânt pe o femeie a unui ostaş al său, aşijderea îndrăcită. Şi aceea, cu rugăciunile fericitului a dobândit sănătate, pentru care Chir, fiind mulţumitor, a scris pe turnul sfântului aceste stihuri: "Între pământ şi între cer stă un bărbat lovit de pretutindeni de vânturi şi nicidecum temându-se. Cu hrană cerească se hrăneşte şi bea vânt în setea lui, sprijinindu-şi picioarele sale pe un turn înalt, urmând lui Simeon; el propovăduieşte pe fiul Maicii Domnului cea neispitită de nuntă".

    Leon cel mare, împăratul grecesc, neavând fii şi dorind să aibă moştenitori, a rugat pe Cuviosul Daniil să mijlocească pentru el la Dumnezeu ca să câştige ceea ce doreşte. Iar el, ca cel ce singur era fiul rugăciunii, căci cu rugăciune a fost dăruit maicii sale, asemenea şi altora, cu rugăciunile sale îi făcea a avea fii. Deci, rugându-se către Dumnezeu, a proorocit împăratului că în anul viitor i se va naşte fiu şi s-a împlinit acea proorocie a lui. Împăratul s-a bucurat pentru naşterea fiului său şi era mulţumit de rugăciunile sfântului, pentru care i-a zidit alt turn. Străbătând vestea despre Sfântul Daniil, a venit la dânsul împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Tânăr, care fusese mai înainte, şi l-a rugat să se pogoare de pe acel turn şi să meargă în stăpânirea sa, unde zicea că are multe locuri liniştite. Fericitul a lăudat cugetul ei cel bun, dar n-a voit a se duce de acolo, unde i-a poruncit Dumnezeu a petrece şi, binecuvântând pe împărăteasă, a trimis-o cu pace, iar el s-a suit în turnul cel mai înalt, pe care îl zidise Ghelasie.

    În acea vreme unii din eretici, care erau în Constantinopol, au momit o desfrânată cu mult aur, anume Vasiana, ca să meargă la sfântul şi să-l înduplece spre lucrul cel necurat sau pe dânsul singur sau pe vreunul din ucenicii lui. Deci s-a dus cea fără de ruşine către cel înţelept, cea necurată către cel curat, socotind că numai cu o căutare spre dânsa se va înşela fericitul şi o va pofti, căci era îmbrăcată cu haine ţesute cu aur şi împodobită cu multe feluri de podoabe.

    Aceea venind, s-a prefăcut că era bolnavă; se afla într-o ţarină ce era în faţa turnului, lingă ograda oilor celor cuvântătoare ale păstorului, văitându-se că este bolnavă şi, astfel, dacă nu sfântului, apoi măcar ucenicilor lui să le facă vătămare sufletească. Stând acolo nu puţină vreme şi văzând că nu sporeşte nimic - căci nu putea nicidecum să înşele pe acela a cărui minte nu se lipea de pământ, ci de-a pururea privea sus la Dumnezeu - s-a dus în deşert şi, venind la ereticii care o trimiseră, a grăit minciuni ticăloasa, cum că ar fi rănit pe Daniil care ar fi poftit frumuseţea ei şi că ar fi poruncit ucenicilor s-o suie la dânsul în turn: "Iar eu, zise ea, n-am voit. Ei însă, temându-se să nu iasă în auzul poporului pofta cea rea a lor, voiră să mă omoare şi abia m-am smuls din mâinile lor şi am fugit".

    Astfel minţind desfrânata aceea asupra sfântului, ereticii răspândiră cuvintele ei în popor, ca, făcând nume rău lui Daniil cel nevinovat şi curat, să-l facă urât de popor. Dar îndată a ajuns judecata lui Dumnezeu pe vestitoarea cea mincinoasă şi necurată, căci a năvălit asupra ei un duh rău care o muncea. Atunci, nevrând chiar, a mărturisit că a fost plătită de eretici şi s-au ruşinat cei ce huleau pe plăcutul lui Dumnezeu. Iar cetăţenii luând-o au dus-o la sfânt şi l-au rugat s-o izbăvească de muncirea cea diavolească. El, fiind ucenic adevărat al lui Hristos, care învaţă a iubi pe vrăjmaşi şi care porunceşte a ierta celor ce greşesc, până la şaptezeci de ori câte şapte, nu i-a răsplătit cu rău pentru rău, ci a făcut bine făcătoarei sale de rău. Căci a făcut rugăciuni către Dumnezeu pentru dânsa, apoi a poruncit s-o ungă cu untdelemn sfinţit şi aşa a izbăvit-o de diavolul care o muncea. Ea, dobândind tămăduire, a sărutat turnul sfântului, mărturisindu-şi păcatul înaintea tuturor şi cerându-şi iertare; apoi, din acea vreme s-a înţelepţit, schimbându-şi năravul cel rău.

    Cuviosul avea de la Dumnezeu nu numai stăpânire a izgoni diavolii şi a tămădui neputinţele, dar nici de darul proorociei nu era lipsit, adică a şti mai înainte şi a grăi cele ce au să fie. El văzând mai înainte mânia lui Dumnezeu şi pedeapsa ce are să vină asupra cetăţii, a trimis veste patriarhului Ghenadie şi împăratului Leon, sfătuindu-i să săvârşească rugăciune publică, de două ori pe săptămână, ca să potolească îngrozirea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dar ei n-au luat în seamă sfatul fericitului; de aceea, au văzut cu fapta împlinirea proorociei lui, pentru păcatele lor, despre care lucru vom arăta.

    În acea vreme împăratul fiind pornit de duhul lui Dumnezeu, a scris patriarhului să ia împreună cu el clerici mulţi, să se ducă la marele Daniil şi să-l sfinţească preot. Ducându-se patriarhul cu clerul său şi ajungând la turn, a zis către cuviosul că de multă vreme dorea să-l vadă, dar a fost ocupat cu treburile bisericii; iar acum - zise el - am venit să te văd şi să mă învrednicesc de cuvintele şi rugăciunile tale. Patriarhul a zis celor ce au venit cu el să pună scară ca să se urce la dânsul. Iar sfântul a zis către el: "În zadar te-a pornit spre atâta osteneală cel ce te-a trimis la noi". Sfântul, zicând acestea, patriarhul s-a mirat şi s-a spăimântat, cum a cunoscut că venirea lui nu era cu bunăvoinţă, ci din poruncă, că niciodată n-ar fi venit la dânsul de n-ar fi fost trimis de împărat. Apoi patriarhul şi ceilalţi ce erau cu dânsul mult au rugat pe sfânt că să poruncească să pună scara, să se suie la dânsul, dar el nu voia deloc. Atunci era zăduf şi arşiţă de soare şi patriarhul, văzând mulţimea poporului slăbind de zăduf şi de sete, a poruncit ca, stând acolo jos, arhidiaconul să înceapă rugăciunea cea obişnuită la hirotonie.

    Deci, rugându-se şi citind rugăciunile cu care se sfinţeşte preotul, a sfinţit pe Sfântul Daniil în preot, deşi sta departe de dânşii în înălţimea turnului. Şi toată mulţimea poporului striga: "Axios", adică, vrednic este. Atunci fericitul Daniil, văzând voia lui Dumnezeu, a poruncit să pună scară şi, primind semnele preoţeşti din mina patriarhului, s-a împărtăşit cu dânsul, cu preacuratele şi dumnezeieştile Taine şi rugându-se pentru toţi care veniseră acolo, i-a liberat cu pace într-ale lor.

    Înştiinţându-se împăratul cum că a primit Cuviosul Daniil hirotonia, s-a bucurat şi venind degrabă la turn, a dezbrăcat haina cea împărătească şi, suindu-se cu smerenie la dânsul, a căzut la sfintele lui picioare, pe care văzându-le umflate şi rănite, s-a mirat de răbdarea lui cea mare. Apoi, luând binecuvântare, s-a întors cu veselie. După aceea a venit vremea a se împlini proorocia sfântului, pentru mânia lui Dumnezeu ce avea să fie asupra cetăţii. Pentru că, în luna septembrie, la pomenirea Sfântului Mucenic Mamant, care se prăznuia cu cinste în Constantinopol, începându-se de cu seară în biserica lui cântarea cea de toată noaptea, deodată s-a aprins foc mare în cetatea împărătească, încât puţin a fost de n-a cuprins toată cetatea. Că, începând de la zidul care era la mare ce se numea al corăbiilor, a trecut până la târgul lui Constantin şi a ajuns până la turnul lui Iulian, înconjurând cetatea din mijloc.

    Atunci se putu vedea marea pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că focul a ars nu numai mulţime de case mari cu visterii, palate frumoase şi locuri sfinte, ci şi popor fără număr; pe unii i-a prefăcut în cenuşă, pe alţii i-a ars pe jumătate, altora vătămându-le mâinile, picioarele, faţa, ochii şi capetele. Nu era cu putinţă a stinge pojarul acela, căci cu cât se sileau a-l stinge, cu atât se întindea mai mult văpaia. Dumnezeu pedepsea poporul pentru păcatele lui şi puţin a fost de n-a pierit de foc toată cetatea lui Constantin, ca odinioară Sodoma. Atunci abia şi-au adus aminte de proorocia sfântului, care le spusese mai înainte de pedeapsa care s-a întâmplat acum, şi-i deştepta la rugăciune şi pocăinţă. Deci au alergat la dânsul, rugându-l cu lacrimi, ca prin rugăciunile sale să îmblânzească pe Dumnezeu şi să stingă văpaia focului. Iar sfântul, plângând, le imputa că nu l-au ascultat când le-a spus de nevoia ce era de faţă şi n-au primit sfatul lui să facă rugăciune publică de două ori pe săptămâna. Apoi, ridicându-şi mâinile, a făcut rugăciune cu sârguinţă către Dumnezeu, pentru cetate şi pentru popor.

    După rugăciune, le-a adeverit că după şapte zile va înceta focul, care lucru s-a şi făcut. Atunci s-a temut şi împăratul de mânia lui Dumnezeu şi, luând pe împărăteasă, au alergat la sfânt, cerând milostivirea lui Dumnezeu prin mijlocirea lui.

    După anul acela, a fost iarnă foarte friguroasă, care frig nu este cu putinţă a-l spune; însă n-a putut să-l biruiască pe pătimitorul cel cu bărbăţie, ci iarna a fost biruită de dânsul. Pentru că se vărsa mulţime de ploi şi ca nişte râuri păreau că se coboară din ceruri timp de patru zile, încât s-au prăbuşit nişte munţi de valurile apei şi sate s-au înecat. Apoi erau vinturi înfricoşate potrivnice, ca şi cum s-ar fi bătut între ele; iar furtuna şi vânturile erau aşa de mari, încât şi cârligele cele de fier, care ţineau cele două turnuri ale cuviosului, s-au rupt de puterea furtunii. Însă Cuviosul stătea la înălţime cu multă răbdare şi, clătinându-se turnurile, şi el se clătina de vânt ca o ramură în copac. Ucenicii de jos, cu spaimă uitându-se la dânsul, strigau plângând, temându-se că va muri de atâta frig sau va cădea la pământ cu turnul. Nădejdea lui Daniil către Domnul era neclintită, însă; ca o piatră întemeiată fiind în turn, sfântul era fără temere. Pentru ce avea să se teamă de moarte acela care socotea viaţa sa de aici ca o legătură şi temniţă, iar moartea ca o dezlegare? Ci, zicea că David: "Scoate din temniţă, adică din trup, sufletul meu". Astfel, răbdând de frig, fericitul se ruga către Dumnezeu fierbinte. Deci a strigat dreptul, iar Domnul l-a auzit pe el şi din înălţimea cerurilor - precum altădată a certat vânturile din corabie -, deodată s-a făcut linişte mare şi ziua s-a înseninat.

    Atunci a venit împăratul să vadă pe sfânt, dacă n-a pătimit vreo vătămare, din ploile şi de la vinturile ce au fost. Şi văzând cârligele cele rupte, a poruncit să întărească turnul mai bine; apoi s-a întors cu binecuvântarea ce o primise de la cuviosul părinte. Dar i s-a întâmplat lucrul acesta: calul pe care era, nu se ştie din ce pricină, speriindu-se şi căzând înapoi, a trântit pe împărat, încât şi coroana a căzut din capul lui departe şi s-a sfărâmat, risipindu-se de la coroană mărgăritarele şi pietrele cele scumpe.

    Atunci era comis (sfetnic) pe lângă împărat unul cu numele Iordan, de credinţă arian, care, văzând căderea împăratului de pe cal, s-a temut să nu-l învinuiască şi să fie pedepsit. Deci, întorcându-se, a alergat la Cuviosul Daniil şi-l rugă cu lacrimi, să mijlocească către împărat pentru dânsul ca să-l ierte, că se leapădă - zicea el - de credinţa cea arienească şi se uneşte cu credinţa cea dreaptă. Iar cuviosul, primindu-l în bună credinţă, a scris împăratului că Iordan s-a lepădat de credinţa cea arienească şi s-a lipit de creştini; drept aceea vrednic este a fi miluit. Împăratul a scris înapoi către sfânt, zicând: "Pricina căderii mele n-a fost nimeni altul decât eu, căci înaintea ochilor tăi am îndrăznit a încăleca pe cal şi n-am mers mai departe pe jos, de la sfântul tău turn. Iar asupra lui Iordan nu numai că nu am nimic, dar încă mă şi bucur că această cădere s-a făcut pricinuitoare sculării lui din căderea cea sufletească". După aceasta împăratul avea pe sfântul în atât de mare cinste, încât nu numai singur îl cinstea, ci şi altora îl arăta ca pe o stea cerească.

    S-a întâmplat odată că a venit Guvazie, împăratul Lăzilor, la Leon, împăratul grecesc, pentru împăcare. Pe acela luându-l împăratul Leon, l-a dus la Cuviosul Daniil Stâlpnicul şi i l-a arătat, zicând: "Această minune este în împărăţia mea!" Iar acela, minunându-se de răbdarea cuviosului, se închină nu numai sfântului, ci şi turnului pe care sta el şi cu lacrimi zicea: "Mulţumesc, Ţie, Împărate ceresc, că eu, venind la împăratul pământesc, m-ai învrednicit a vedea pe bărbatul cel ceresc cum şi petrecerea lui". Şi întorcându-se acel împărat al Lăzilor în ţara sa, adeseori vorbea despre cuvios dregătorilor săi şi trimetea la dânsul scrisori, cerând sfintele lui rugăciuni pentru apărarea împărăţiei sale. Şi era cuviosul spre mare mirare tuturor, celor de aproape şi celor de departe, străinilor, împăraţilor, cum şi la tot poporul, grecilor şi romanilor, cum şi barbarilor, care, venind la dânsul ca la îngerul lui Dumnezeu, îl chemau într-ajutor şi cu sfintele lui rugăciuni dobândeau ce cereau.

    Pentru dovedirea credinţei lui e destul să ştim cum stă în turn şi răbda tulburările văzduhului, ploile şi furtunile cele mai sus pomenite. Şi pentru ca să nu se dea ceva uitării din cele despre dânsul vrednice de pomenit, să povestim şi aceasta: într-o vreme era o iarnă foarte cumplită şi erau vinturi mari şi mai aspre decât cele obişnuite, cu mare zăpadă, ger şi gheaţă, iar cuviosul n-avea în turn nici un fel de acoperământ; chiar culionul cel de piele, care era pe capul lui, i l-a răpit un vânt mare şi l-a dus într-o prăpastie.

    Atunci a stat mucenicul cel de bună voie, toată noaptea, răbdând acel ger cumplit şi frig, care ajunsese mai puternic la răsăritul luceafărului. Apoi, făcându-se ziuă, era atâta vifor cu zăpadă, încât ucenicii sfântului nici cu ochii nu puteau privi la înălţimea turnului, nici nu-l puteau ajuta cu ceva. După ziua aceea iarăşi a fost noaptea mai cumplită şi iarăşi ziua asemenea până-n noapte, încât abia a treia zi s-a liniştit văzduhul. Atunci ucenicii, luând scara s-au suit în turn la părintele lor, pe care l-au aflat cu totul îngheţat, de la cap până la picioare, având puţină răsuflare şi abia au putut a-l încălzi; apoi au şters trupul lui cu un burete muiat în apă caldă. Venindu-şi în simţiri cuviosul a zis către ucenici: "Pentru ce mă supăraţi şi m-aţi dezgheţat, căci dormeam dulce, pentru că, rugându-mă, am adormit puţin. Totuşi, bine să vă fie vouă, fiilor, pentru că atâta purtare de grijă aveţi pentru părintele vostru".

    Despre aceasta înştiinţându-se iubitorul de Hristos împărat, a rugat pe sfânt cu lacrimi, atingându-se de picioarele lui, ca să lase să se facă puţin acoperământ deasupra turnului şi-i zicea: "Cruţă-te pe tine, părinte, dacă nu pentru tine, măcar pentru al nostru folos, ca să nu mori mai înainte de vreme şi să ne laşi sărmani". Iar el, văzând rugămintea cu lacrimi a împăratului, a lăsat ca să i se facă acoperământ deasupra turnului, dar nu pentru odihna sa ci pentru rugămintea cea cu osârdie a împăratului, căci atâta dragoste şi osârdie avea către sfântul, încât pe toţi solii şi domnii cei mari, care veneau la dânsul din diferite locuri, îi ducea la sfânt, uneori îi aducea singur, iar alteori îi trimetea prin bărbaţi cinstiţi. Iar aceia, mirându-se de răbdarea cea mare a cuviosului părinte, cum răbda gerul şi zăduful ziua şi noaptea, se umileau cu sufletul şi se întorceau plini de mult folos.

    Altădată Gezirih, riga al vandalilor, a ridicat război împotriva grecilor şi a venit cu mulţimea oştirii sale asupra Alexandriei. Împăratul grecesc, foarte mult întristându-se pentru năvălirea barbarilor, a venit cu toţi dregătorii la Cuviosul Daniil Stâlpnicul, căutând ajutor de la sfintele lui rugăciuni. El, mai înainte văzând cele ce vor să fie, a proorocit împăratului că Gezirih, nu numai că nu va lua Alexandria, ci şi în toate socotelile sale, nimic nu va spori şi se va întoarce în ţara să deşert. Şi s-au împlinit cele proorocite de cuviosul, pentru care lucru binecredinciosul împărat, mulţumit fiind, a vrut să zidească lângă turn chilii ucenicilor lui spre odihnă, iar cuviosul voia mai bine să se zidească o biserică, în numele Cuviosului Simeon Stâlpnicul şi să se aducă din Antiohia sfintele lui moaşte. Deci, împăratul a zidit îndată o biserică Sfântului Simeon, în preajma turnului lui Daniil, în partea dinspre miazănoapte; apoi a făcut case de străini lângă biserică şi a adus cinstitele moaşte ale Sfântului Simeon, cu multă cinste, după dorinţa Cuviosului Daniil. De acest lucru foarte mult s-a bucurat sfântul şi a grăit către popor, învăţându-l. Cuviosul era fără de răutate, făcând bine celor ce-l urmau pe el.

    Un om eretic cu limbă hulitoare grăia de rău pe sfânt, despre care auzind poporul mustra pe grăitorul de rău. Iar ereticul, scoţând din sânul său peşte fript, arăta poporului, zicând: "De acesta mănâncă pustnicul vostru". După aceasta, mâncând din peştele acela şi dând femeii sale şi copiilor, îndată a năvălit diavolul asupra lor şi-i muncea pe dânşii. Apoi fiind aduşi la cuvios, i-a vindecat cu rugăciunile sale, nu numai de muncire ci şi de diavolul relei credinţe, cel mai cumplit, nepomenind răul, nici răsplătind cu dojană pentru defăimare. Aceia, mulţumindu-i de atâta facere de bine arătată lor de părintele cel fără de răutate, au făcut chipul lui din argint; iar pe dânşii s-au închipuit acolo, căzuţi la picioarele lui şi şi-au scris numele lor; apoi au pus chipul acela în biserica Sfântului Mihail, Arhanghelul puterilor celor cereşti.

    Pe lângă nerăutatea sa, Cuviosul Daniil avea şi dar mare pe buzele sale, încât se umileau cei ce auzeau cuvintele sale şi mulţi se foloseau şi îşi îndreptau viaţa.

    La curtea împăratului se afla un ostaş vestit, cu numele Edran, cu neamul din Galatia, voinic cu trupul şi viteaz în războaie. Acesta, dacă a venit şi a auzit cuvintele cele folositoare de suflet ale fericitului Daniil, îndată s-a umilit şi, lepădându-se de lume, s-a alăturat ucenicilor cuviosului, împreună cu încă alţi doi tovarăşi ai săi. De acest lucru auzind împăratul, i-a fost jale de acel ostaş viteaz şi a trimis după el, sfătuindu-l să se întoarcă la dânsul în palatul împărătesc. Dar el n-a luat în seamă chemarea cea împărătească şi zicea: Ce folos va fi mie, de voi dobândi toată lumea şi sufletul îmi voi pierde? Şi îmbrăcându-se în rasa călugărească prin mâinile cuviosului, râvnea înfrânării lui. Căci gusta numai atâta hrană şi băutură, încât să nu moară de foame firea cea trupească; încă şi somn foarte puţin primea, stând şi rezemându-se pe subţiori de o frânghie întinsă. De aceea el era iubit împăratului pentru faptele lui cele bune şi-l cercetaadesea împăratul, când venea la Cuviosul Daniil. Vieţuind astfel vreme îndelungată, s-a odihnit cu pace şi era numele lui Ţit, din rânduiala călugărească. După dânsul şi sluga lui, anume Anatolie, asemenea viaţă a avut.

    În acea vreme împăratul Leon a dat pe fiica sa, Adriana, întru însoţire lui Zenon Isaurul şi l-a trimis cu oaste împotriva barbarilor care băteau Tracia. Zenon a mers mai întâi la Cuviosul Daniil Stâlpnicul, care i-a spus mai înainte ce are să i se întâmple: că se va întoarce fără vătămare de la război şi, că, după socrul său, Leon, va primi el sceptrul împărăţiei, dar, din zavistia celor ai săi, va fi izgonit din împărăţie şi, după o vreme, iarăşi se va întoarce la împărăţie. Toate acestea s-au împlinit la vremea lor.

    După Leon, luând Zenon împărăţia şi împărăţind trei ani, s-a sculat asupra lui Vasilisc, fratele Verinei, femeia împăratului Leon, care murise. Acela, izgonind pe Zenon, a luat împărăţia grecească, iar Eutihian, fiind eretic, a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădând soborul cel din Calcedon şi semănând învăţăturile cele ereticeşti. Atunci Acachie, patriarhul Constantinopolului, adunând episcopii cei credincioşi, se împotriviră împăratului, cu temere totuşi, însă nimic n-au sporit. Deci au trimis pe câţiva episcopi la Daniil, rugându-l cu lacrimi în ochi să se coboare din turn şi să vină la ei în cetate spre ajutorul Bisericii care este în luptă. Iar cuviosul, deşi nu voia, nicidecum a se coborî de la locul său, văzând nevoia Bisericii şi fiind îndemnat cu glas dumnezeiesc de sus, s-a pogorât de pe turn şi a mers în cetate la patriarh şi la episcopii cei împreună cu dânsul, unde a fost întâmpinat de arhierei cu cinste, primindu-l cu o nespusă bucurie.

    Auzind împăratul de venirea lui şi nevrând a-l vedea pe dânsul, a ieşit din cetate şi a intrat într-un sat ce era aproape; iar cuviosul s-a dus după dânsul. Dar neputând călători cu picioarele lui umflate şi pline de răni, a fost purtat de credincioşi.

    S-a întâmplat pe cale un om lepros. Acela, văzând pe cuvios, a început a se ruga ca să-l vindece. Deci, milostivindu-se spre dânsul, cuviosul a făcut rugăciune şi a poruncit celui lepros să se spele în mare, care era aproape. Iar acela, spălându-se, a ieşit curat şi sănătos. Îndată despre această minune a străbătut vestea pretutindeni şi s-a adunat popor mult, aducându-şi bolnavii; şi toţi luau tămăduire cu rugăciunile cuviosului.

    Mulţimea, mergând spre dânsul pentru minunile ce se făceau de el, s-a apropiat de palatul împărătesc, care era în satul acela. Acolo, un bărbat got, ivindu-se la o fereastră de sus şi văzînd-l pe sfânt că-l duc oamenii, a râs şi a zis: "Iată vine un antipat nou (prefect)". Acestea zicând, îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci deodată a căzut de sus pe pământ şi a murit. Iar împăratul, înştiinţându-se de venirea sfântului, a poruncit să nu-l lase să intre. Atunci sfântul s-a dus, scuturându-şi praful de pe picioarele sale. După aceasta, temându-se împăratul ca să nu pătimească ceva pentru necinstirea cuviosului, a trimis în urma lui, rugându-se să se întoarcă la dânsul. Iar el, nu numai că n-a ascultat de împărat, ci a proorocit despre pierderea lui, că degrabă se va lua de la dânsul împărăţia, zicând: "Cel ce mânie pe Împăratul ceresc, îşi adună lui multe rele şi va avea mare mâhnire în ziua mâniei". Aşa zicând, s-a dus în calea sa. Iar când s-au întors trimişii care vesteau împăratului cuvintele cuviosului, a căzut deodată un stâlp al palatului, care a înfricoşat pe împărat şi pe cei ce erau cu el. Astfel, lucrul cel neînsufleţit, prin rânduiala lui Dumnezeu, mărturisea a fi adevărată proorocia cuviosului; iar prin căderea sa cea grabnică, adeverea căderea împăratului de la împărăţie.

    Apoi, întorcându-se Cuviosul Daniil în cetate, a tămăduit pe doi tineri îndrăciţi şi pe o fiică a unei văduve. Pe un şarpe, ce se înfăşurase fără de veste pe picioarele lui, cu cuvântul l-a trimis la locul său, nepătimind nimic de la dânsul. Iar în cetate, o femeie cinstită, anume Raida, fiind stearpă şi udând cu lacrimi picioarele cuviosului, a cerut ca prin rugăciunile lui să se dezlege de nerodirea sa, iar el i-a proorocit că va naşte fiu şi chiar numele lui i l-a spus înainte, zicând: "Vei naşte, femeie, un fiu şi vei chema numele lui Zenon".

    Împăratul a început a se gândi cum s-ar fi putut împăca şi cum ar dobândi iertare de la cuviosul, pentru că foarte mult îl înfricoşase căderea stâlpului din palatul său, în vremea aducerii la dânsul a cuvintelor lui Daniil. Deci, mai întâi prin oameni cinstiţi ruga pe sfânt, dar cu vicleşug, pentru că inima lui nu înceta a aduna fărădelege. După aceasta, singur venind şi căzând la picioarele sfântului, îşi ceru iertare. Iar cuviosul, văzând cu ochii cei sufleteşti socoteala lui cea rea, a mustrat vicleşugul lui, zicând către alţii: "Smerenia şi umilinţa aceasta este prefăcută, căci cu haina oii este acoperit năravul lupului şi degrabă veţi vedea ochiul lui Dumnezeu cel atoatevăzător şi mâna Lui cea atotputernică, care surpă pe cei puternici de pe scaune". După aceasta s-a întors cuviosul la turnul său. Apoi, trecând puţină vreme, Vasilisc a fost izgonit de la împărăţie, după proorocirea cuviosului. Iar Zenon, iarăşi luând sceptrul, a venit împreună cu împărăteasa să se închine sfântului, văzând împlinirea proorociei lui.

    În toată vremea vieţii sale cuviosul n-a ieşit din turn şi făcea multe minuni, dar fiind cu cuget smerit şi fugind de slava omenească, nu socotea că faptele sale cele bune au puterea facerii de minuni, ci rugăciunile Cuviosului Simeon, căci pe bolnavii care veneau la dânsul, îi trimitea în biserica Sfântului Simeon, la sfintele lui moaşte. Un zlătar (argintar) şi-a adus pe fiul său olog din naştere, neputând nici călca pe picioare, ci ca un şarpe se târa pe pământ. Pe acela trimiţându-l fericitul Daniil în biserica Cuviosului Simeon, a poruncit să pună sfintele lui moaşte pe picioarele copilului olog. Acestea făcându-se, a sărit ologul ca cerbul şi a alergat la turnul lui Daniil, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu.

    Un bărbat oarecare, venind dinspre Răsărit, a căzut între tâlhari, pe care îl bătură foarte rău, încât îi sfărâmaseră genunchii. Apoi, luându-i cele ce avea, s-au dus, lăsând pe om abia viu. Nişte călători care treceau pe acolo, văzându-l foarte greu rănit de tâlhari, şi-au făcut milă de dânsul şi, luându-l, l-au dus în cetatea Anchira. Episcopul cetăţii aceleia, având multă purtare de grijă pentru el, a adus doctori iscusiţi şi l-a tămăduit de răni. Însă cel vindecat nu putea să umble pe picioare pentru că îi erau foarte sfărâmate şi, deşi se tămăduiseră rănile lui, totuşi nu avea putere a umbla. Atunci a rugat pe episcop să-l trimită la Cuviosul Daniil şi, fiind pus pe un cal, a fost dus la turnul doctorului fără de plată. Iar el, trimiţându-l la biserica Sfântului Simeon şi poruncind să-l ungă cu untdelemn luat de la sfintele moaşte, l-a făcut deplin sănătos şi i s-au întărit picioarele şi gleznele, încât a putut iarăşi umbla, înălţând mulţumire lui Dumnezeu şi plăcuţilor Lui, adică sfinţilor Simeon şi Daniil.

    Un sutaş oarecare din Spania avea mare credinţă către cuviosul şi când se întâmplă a se îmbolnăvi cineva din casa lui, robi, rudenii, sau prieteni, îl trimitea la cuviosul cerând tămăduire. Iar când se aducea scrisoarea de la cuviosul, o punea pe aceea peste cel bolnav şi îndată bolnavul primea tămăduire.

    O oarecare femeie săracă, având un fiu de doisprezece ani, mut din naştere, l-a adus la cuviosul şi, lăsându-l lângă turn, s-a dus. Iar cuviosul, văzând pe copil, a poruncit ucenicilor ca să-l ia şi să rămână cu dânşii. Ei, socotind că copilul era învăţat de maică-sa să nu vorbească prefăcându-se mut ca să cerşească, ca aşa mai cu înlesnire să se hrănească, multe necazuri îi făceau, înfricoşându-l şi bătându-l ca să vorbească. Uneori când dormea, îl înţepau cu ţepi sau îl loveau cu o nuia ghimpoasă, ca deşteptându-se deodată să vorbească. Iar după ce l-au cunoscut cu adevărat că nu vorbeşte, au spus sfântului. Atunci el a poruncit să ungă limba mutului cu untdelemn sfinţit. Fiind într-o zi de Duminică, în vremea Sfintei Liturghii, când începu diaconul a citi Sfânta Evanghelie şi poporul după obicei cânta "Slavă Ţie, Doamne", a cântat şi copilul, vorbind limpede şi cu mare glas: "Slavă Ţie, Doamne". Din acea vreme a vorbit bine.

     Ajungând cuviosul la adânci bătrâneţi, s-a apropiat către fericitul său sfârşit, pe care mai înainte văzându-l a spus ucenicilor săi şi le-a scris acest aşezământ: "Fiilor şi fraţilor, căci aşa îmi sunteţi voi, întâi căci v-am născut duhovniceşte, iar al doilea căci Dumnezeu ne este Părintele cel de obşte, eu mă duc către Părintele cel de obşte. Însă nu vă voi lăsa săraci, iubiţii mei, pe voi care plângeţi pentru lipsirea părintelui; ci vă las în purtarea de grijă a Părintelui nostru, Cel care şi pe voi şi pe mine ne-a făcut. Deci, Acela care pe toate le-a făcut cu pricepere şi cu înţelepciune, apoi a plecat picioarele şi a coborât pe pământ, a murit pentru noi şi a înviat; Acela va fi cu voi ca un Preaînţelept, apărându-vă de cel viclean şi, ca un Domn, păzindu-vă cu a Sa voie; iar ca un Părinte chemându-vă, dacă cândva vă veţi abate, către bună Sa îndurare, vă va întinde vouă duhovniceştile Sale braţe. Căci precum S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, să vă unească între voi unul cu altul într-un cuget şi să vă facă ca să fiţi uniţi cu Părintele. Urmaţi smerenia, slujiţi altora, iubiţi primirea de străini, postul, privegherea, sărăcia şi cea mai dintii şi mai mare poruncă, adică dragostea. Pe acelea care sunt cuviincioase drepteicredinţe, să le ţineţi drept, de pleava ereticească păzindu-vă, de maica voastră, adică de Sfânta Biserică, nicidecum să nu vă despărţiţi. Dacă toate acestea le veţi face, veţi fi desăvârşiţi întru faptele cele bune".

    Astfel de aşezământ scriind cuviosul părinte fiilor săi, a poruncit să-l citească înaintea lor, care plângeau pentru despărţirea lui. Iar mai înainte cu trei zile de sfânta lui mutare, în miezul nopţii, precum s-au învrednicit a vedea oarecare din ucenicii săi au venit să-l cerceteze toţi sfinţii cei din veac, proorocii, apostolii, mucenicii şi toate cetele sfinţilor, întru lumină şi slavă cerească şi, sărutându-l cu dragoste, îi porunceau să săvârşească dumnezeiasca Taină. Sosind ziua dezlegării lui de trup, a venit patriarhul Eftimie - care a fost după Acachie - cu tot clerul său. Iar temătoarea de Dumnezeu femeia Raida, a cărei sterpiciune s-a dezlegat prin rugăciunile sfântului, pregătea toate cele pentru cinstita înmormântare a cuviosului.

    În acea vreme s-a întâmplat acolo un om îndrăcit, care stând lângă turn, adeverea că vede mulţi îngeri şi sfinţi, venind din cer către cuviosul, ba chiar îi numea pe sfinţii pe care îi vedea. Iar cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Daniil, bucurându-se pentru ieşirea sa din viaţa aceasta, şi-a dat cinstitul şi sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, fiind plin de zile, vieţuind optzeci de ani şi trei luni. Părul capului său era des şi despărţit în două, de patru palme de lung; asemenea şi barba îi era lungă şi despărţită în două. După ieşirea lui din viaţă, omul cel îndrăcit s-a slobozit de muncirea diavolească. Săvârşindu-se sfântul, s-au arătat din cer peste turn trei Cruci de stele care luminau cu nespusă podoabă, strălucind ca soarele. Acestea s-au văzut până ce s-a îngropat sfântul său trup, acolo, lângă turnul lui. Apoi au fost puse împreună cu el şi moaştele celor trei sfinţi tineri din Babilon: Anania, Azaria şi Misail; căci aşa poruncise cuviosul când era gata să moară, ca să nu se dea cinste moaştelor lui de către poporul care va veni la închinăciune, ci moaştelor celor trei sfinţi tineri. Căci cel ce era smerit în viaţă, s-a arătat smerit şi după moarte, fugind de slava omenească. Dar Dumnezeu, Care l-a preamărit pe pământ înaintea oamenilor cu minuni, îl preamăreşte şi în ceruri înaintea îngerilor Săi, Cel ce Însuşi este slăvit de toată făptura în veci. Amin.