În cetatea Niceea din Bitinia era un om, anume Teodor, care avea soţie cu numele Florentia, amândoi creştini temători de Dumnezeu şi păzitori cu dreapta credinţă de poruncile Lui; aceea a născut fiu parte bărbătească şi l-au numit Neofit, apoi, luminându-l cu Sfântul Botez, l-au crescut creştineşte. Crescând copilul cu anii şi cu priceperea, şi apropiindu-se de 10 ani, şi începând a învăţa carte, s-a sălăşluit într-însul darul lui Dumnezeu, care din gura pruncilor săvârşeşte laudă, pentru că Sfântul Duh, unde voieşte, suflă; şi s-a făcut copilul făcător de minuni, încât avea obiceiul, când plecau copiii din şcoală la casele lor, acest fericit copil Neofit lua cu sine pe copiii cei săraci, cu care învăţa, şi hrana pe care la prânz o lua de la părinţi o împărţea celor de-o vârstă cu el, iar el rămânea flămând.
Mergând la poarta dinspre răsărit, a însemnat acolo cu degetul său o cruce şi se închina, rugându-se lui Hristos Dumnezeu, care a fost răstignit pe Cruce pentru noi; iar copiii cei săraci, împreună ucenici ai lui, săturîndu-se din prânzul lui, veneau la dânsul, unde el se ruga la poarta dinspre răsărit; şi era acolo în zid o piatră, pe care Neofit fericitul lovind-o cu mâna, ieşea apă, ca din izvor, şi beau ucenicii lui. Aceasta o făcea sfântul prunc în toate zilele, hrănind cu prânzul pe cei de-o seamă cu el şi adăpându-i cu apă scoasă din piatră, cu minune. Şi-i îndemna să nu spună nimănui ceea ce se făcea, şi ei nespunând, nimeni nu ştia în anul acela de acea facere de minuni a lui, nici părinţii lui, fără numai acei copii săraci.
În anul al doilea, maicii lui, Florentia, care era foarte iubitoare de Dumnezeu, i s-a descoperit de la Dumnezeu în vis că fiul său scoate apă din piatră, după asemănarea lui Moise, şi adapă pe copiii cei însetaţi; iar ea sculându-se, se ruga lui Dumnezeu să-i arate mai cu încredinţare despre fiul ei Neofit; dar iată, a zburat din înălţimea cerului un porumbel alb, strălucind cu lumină negrăită, care şezând pe patul lui Neofit, a vorbit către dânsul cu glas omenesc: "Sunt trimis de la Mântuitorul, că să-ţi păzesc patul tău fără prihană".
Auzind aceasta maică-sa, de mare spaimă a căzut moartă. Deci, s-a aflat îndată prin toată cetatea Niceei cum că Florentia, femeia lui Teodor, a murit deodată; şi s-a adunat în casa aceea mulţime de lume, bărbaţi şi femei, vecini şi cunoscuţi, şi nu înţelegeau ce i s-a întâmplat de a murit astfel. Iar Teodor, bărbatul ei, era într-acea vreme la un sat şi trimiţând îndată după el, i-au spus despre moartea cea grabnică a soţiei lui; iar el rupându-şi hainele de supărare, a alergat acasă degrabă, tânguindu-se, dar în poartă întâmpinându-l Neofit, i-a zis: "De ce te întristezi, tată, că maica mea n-a murit, ci a adormit tare". Şi mergând cu tatăl, a luat de mâna pe maică, zicându-i: "Scoală-te, maica mea, că ai dormit destul". Ea, sculându-se ca din somn, a cuprins pe fiul său şi l-a sărutat cu dragoste. Văzând aceasta poporul, ce se adunase acolo, a preamărit pe Dumnezeu, iar Florentia a spus bărbatului său toate cele ce a văzut în vis şi la arătare.
Şi într-acea vreme s-a aflat şi despre minunea aceea cum că Neofit scotea apă din piatră şi erau toţi în mare mirare, iar mulţi dintre elinii cei ce erau acolo, auzind unele ca acestea, şi mirându-se de darul lui Dumnezeu cel minunat care era în tânărul Neofit cel curat şi neprihănit, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar porumbelul acela se arăta totdeauna şezând lângă patul sfântului şi vorbind omeneşte.
Odată a zis către dânsul: "Ieşi, Neofite, din casa tatălui tău şi vino după mine"; şi sculându-se acest dumnezeiesc tânăr, a sărutat pe părinţii săi şi s-a dus în urma porumbelului; iar porumbelul, ducându-l până la Muntele Olimpului, a zburat dintr-o crăpătură de piatră într-o peşteră ce se afla acolo, unde sfântul, intrând după dânsul, a găsit un leu mare şi i-a zis: "Ieşi de aici şi caută-ţi altă peşteră, căci Domnul mi-a poruncit să locuiesc aici". Leul, auzind acestea, a lins cu limba picioarele lui şi s-a dus. Deci, locuia sfântul în peştera leului, fiind hrănit de înger.
După un an, prin porunca lui Dumnezeu, s-a dus iarăşi la părinţii săi, în cetatea Niceea, fiind ei aproape de sfârşit, şi dându-le cea mai de pe urmă sărutare şi trimiţându-i înainte spre Dumnezeu, a împărţit averea ce rămăsese după dânşii la săraci, şi s-a întors iarăşi în Muntele Olimpului, la petrecerea sa; şi a stat acolo până ce a împlinit 15 ani de la naşterea sa, lăudând pe Dumnezeu totdeauna că un înger, iar hrana primind-o din mâna cea îngerească.
Într-acea vreme împărăţeau la Răsărit şi la Apus tiranii Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), iar în ţara Bitiniei erau ighemoni Deciu şi Uar; iar Biserica lui Hristos era prigonită prin toată lumea de păgânii închinători la idoli. Venind Deciu în cetatea Niceea, striga ca toţi cetăţenii dimprejur să se adune şi să aducă jertfe zeilor şi a fost aşezată ziua acelei necurate prăznuiri când veniseră în Niceea şi împăraţii din casa Bitiniei.
Deci, când a sosit acel diavolesc praznic şi se aduceau jertfe idolilor de tot poporul, atunci îngerii lui Dumnezeu, luând pe Sfântul Neofit din Muntele Olimpului, l-au pus în mijlocul târgului Niceei, cu faţa preaslăvită ca a lui Moise altă dată, şi a strigat sfântul cu mare glas: "M-am aflat celor ce nu mă cunosc şi m-am arătat celor ce nu întrebau de mine, ca să se arate rătăcirea şi înşelarea necuratei credinţe". Iar poporul care prăznuia, fiind împreună şi ighemonul Deciu, văzând pe tânărul luminat stând în mijlocul lor şi strigând cu mare glas, s-a mirat şi-l întrebau cine şi de unde este. Dar el îndată a fost cunoscut de cetăţeni că este Neofit, fiul lui Teodor şi al Florentiei. Deci, ighemonul Deciu i-a poruncit să aducă jertfe împreună cu dânşii.
Sfântul, cu îndrăzneală deschizându-şi gura, a zis către dânsul: "Nelegiuitule şi băutorule de sânge, ce faci ducând la pierzare atâtea suflete de oameni? Oare nu ştii că pentru toate acestea, care le tragi la diavoleasca jertfă, vei fi schingiuit cu înfricoşată pedeapsă şi te vei munci în veci în focul gheenei?" Ighemonul Deciu, pentru mustrarea aceea pornindu-se spre mânie, a poruncit ca, dezbrăcând pe sfântul tânăr, să-l spânzure de un lemn legat de mâini şi să-l bată tare cu vine de bou; apoi să-l pună în oţet amestecat cu sare. Sfântul răbdând cu bărbăţie, striga cu glas tare către poporul ce era de faţă, zicând: "Bărbaţilor, cei orbiţi cu nedumnezeirea şi cuprinşi cu nevederea, pocăiţi-vă şi vă izbăviţi de întunericul acela; veniţi la adevărata lumină a lui Hristos Dumnezeu şi vă luminaţi cu Sfântul Botez, ca să câştigaţi viaţa cea veşnică".
Ighemonul, auzind nişte cuvinte ca acestea ale sfântului tânăr, s-a umplut mai mult de mânie şi a poruncit ca să-l spânzure iarăşi pe lemn şi cu unghii de fier să-i strivească oasele. Sfântul Neofit, fiind chinuit astfel, nu zicea nimic altceva decât: "Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă"; şi stând înaintea lui unul din sfetnicii ighemonului, i-a zis: "De ce te îndrăceşti, Neofite, împotrivindu-te poruncii împărăteşti? Făgăduieşte să aduci jertfe zeilor şi îndată vei scăpa de aceste chinuri cumplite". Sfântul a zis: "Eu Dumnezeului ceresc Îi aduc jertfe de laudă, iar idolilor celor fără de suflet şi celor ce locuiesc într-înşii, niciodată nu mă voi închina". Şi a poruncit slujitorilor ca mai cumplit să-l strujească peste tot trupul, schimbându-se chinuitorii, încât i se vedeau oasele goale. Iar sfântul, întru acele chinuri de Dumnezeu întărindu-se, cântă: De voi merge prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine eşti, Doamne.
Văzând ighemonul că nimic nu sporeşte, a poruncit să înceteze a-l chinui şi să-l pogoare de pe lemn, apoi îl mângâia, zicând: "Văzându-ţi tinereţele tale şi cruţându-ţi sănătatea, mai mult nu te voi chinui, ci te îndemn ca să te închini zeilor noştri, că degrab se vor trimite de la împăratul doftori preaînţelepţi, care îndată vor putea să te tămăduiască de rănile acelea". Iar mucenicul a zis: "Eu am doctor pe Stăpânul meu, Domnul Iisus Hristos, pentru care rabd şi spre care nădăjduiesc". Şi a poruncit ighemonul ca să-l închidă în pivniţă legat.
A doua zi, ighemonul a mers în palatul împărătesc şi a spus împăraţilor despre Neofit: "Pe un tânăr al unui creştin ieri legându-l, l-am chinuit, pentru că nu voieşte să se închine zeilor; iar el nu are grijă de chinuri, ci neîncetat cheamă pe Hristos al său". Împăratul a poruncit să-l ardă de viu pe tânăr şi nu numai pe tânărul acela, ci şi pe toţi cei ce mărturisesc pe Hristos. Şi a ieşit Deciu ighemonul din palat, iar cu dânsul era şi Uar fruntaşul, mergând la locul ce se chema plimbarea lui Hercule. Acolo au pus chipurile împăraţilor şi a poruncit Deciu să aducă înaintea sa din temniţă pe tânărul Neofit; deci, adus fiind sfântul, a zis către dânsul ighemonul: "Neofite, apropie-te şi jertfeşte zeului Hercule şi vei fi de toţi zeii bine primit, cum şi împăraţilor şi nouă". Iar sfântul a zis: "Eu mă rog Dumnezeului meu Iisus Hristos, ca să mă aflu Aceluia bine primit şi iubit".
Apoi, prin porunca chinuitorului, a aprins cuptor spre arderea Sfântului Neofit, pe care aruncându-l într-însul, au astupat gura cuptorului trei zile şi trei nopţi, ca adică nici oasele ucenicului să nu rămână, iar Sfântul Mucenic Neofit răcorindu-se în mijlocul focului prin roua cea dumnezeiască, ca la un loc de odihnă se veselea, cântând: Domnul mă paşte, nimic nu-mi va lipsi. În locul păşunii, acolo m-a sălăşluit. El acolo nu s-a vătămat, precum altă dată şi cei trei tineri, care au fost aruncaţi în cuptorul Babilonului.
După acele trei zile, slujitorii chinuitorului au mers să destupe cuptorul şi să lepede cenuşa, căci li se părea că cuptorul este stins şi mucenicul cu totul ars; dar destupîndu-l, deodată a ieşit o văpaie mare din cuptor şi a ars mulţime de pagini, care veniseră acolo. Iar sfântul cu glas mare a strigat: "Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul meu, care m-ai păzit întreg şi nebiruit în chinuri, care m-ai izbăvit de meşteşugirile chinuitorilor şi focul în rouă mi-ai prefăcut, apoi ai ars cu văpaia pe cei vrednici de văpaia cea nestinsă în veci; deci mă rog Ţie, Stăpâne, să nu mă ruşinezi pe mine, robul Tău, până la sfârşit, până ce voi săvîrşi nevoinţa mea cu ajutorul Tău".
Atunci a ieşit sfântul din cuptor întreg, neavând nici o vătămare de foc şi l-au prins pe el paginii slujitori, care scăpaseră de arderea focului, mirându-se ei de o minune ca aceea; ticăloşii o numeau vrăjitorie, singuri fiind plini de vrăjile diavoleşti, pentru că îi orbise răutatea lor şi nu puteau să cunoască puterea lui Hristos. După aceasta au osândit pe sfântul la mâncarea fiarelor, pregătind chiar şi priveliştea şi, legând pe sfântul de un par, au slobozit asupră-i un urs, iar acela răcnind, mergea la sfântul şi apropiindu-se, a stat, dar căutând la dânsul, îndată s-a întors la locul său; deci, s-a mirat de aceasta ighemonul şi toţi cei ce veniseră la privelişte. Apoi sloboziră o ursoaică, care numai de două ori în an era adusă la privelişte, de vreme ce era foarte cumplită şi ucidea pe mulţi; aceea alergând, s-a închinat la picioarele sfântului, cinstind pe plăcutul lui Dumnezeu, şi s-a dus la locul ei.
Astfel săvârşindu-se priveliştea aceea, păstorii aduseseră la ighemon un leu foarte mare şi sălbatic, despre care ziceau: "L-am prins în pustie de cinci zile şi nu i-am dat hrană deloc". Iar ighemonul, bucurându-se, a poruncit să aducă pe leul acela înăuntrul priveliştii, unde sfântul mucenic stă legat gol. Şi toţi se mirau de acel leu, căci era foarte mare şi fioros.
Alergând leul la sfântul, a stat şi l-a privit, şi plecându-şi capul, scotea lacrimi din ochi şi lingea picioarele sfântului, pentru că acela era leul pe care Sfântul Neofit aflându-l la Muntele Olimpului, în peştera cea de piatră, l-a trimis aiurea, iar el s-a sălăşluit chiar în peştera aceluia. Deci, cunoscându-l sfântul, i-a poruncit să se ducă în peştera să cea dintâi în Olimp, pe care o lăsase sfântul, poruncindu-i să nu vatăme neam de om niciodată; iar leul închinându-se mucenicului, s-a dus răcnind înfricoşat şi a sfărâmat uşile priveliştii, apoi a trecut degrabă prin popor, încât toţi se repezeau la fugă, temându-se de groaza fiarei; dar leul, nevătămînd pe nimeni, a fugit în pustie, la locul cel dintâi, după porunca sfântului.
Muncitorul, umplându-se de frică şi de spaimă şi neştiind ce să mai facă, a poruncit ostaşului să străpungă cu ţepi de fier tot trupul mucenicului, până când îi va ieşi duhul; şi văzând că după toată dureroasa străpungere sfântul nu a murit, ci sta cu vitejie şi fără frică, un barbar care sta acolo, fiind cu chip ca de fiară şi rău la obicei, acela având în mâini o suliţă, s-a repezit la sfântul, l-a lovit cu suliţa în piept şi l-a străpuns. Astfel Sfântul Mucenic Neofit, ca un miel fiind înjunghiat, şi-a dat sufletul său în mâinile Domnului, în 21 de zile ale lunii ianuarie, vieţuind de la naşterea sa 15 ani şi patru luni; iar acum moştenind viaţa cea fără de sfârşit, slăveşte pe izvorul vieţii, Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit, în veci. Amin.
Leul Sfântului Neofit
Sfântul, intrând după dânsul, a găsit un leu mare şi i-a zis: „Ieşi de aici şi caută-ţi altă peşteră, căci Domnul mi-a poruncit să locuiesc aici”. Leul, auzind acestea, a lins cu limba picioarele lui şi s-a dus. Deci, locuia sfântul în peştera leului, fiind hrănit de înger.
Odată, porumbelul trimis de Mântuitorul ca să păzească pe Neofit i-a spus acestuia, cu glas omenesc: „Ieşi, Neofite, din casa tatălui tău şi vino după mine”. Și sculându-se acest dumnezeiesc tânăr, a sărutat pe părinţii săi şi s-a dus în urma porumbelului. Iar porumbelul, ducându-l până la Muntele Olimpului, a zburat dintr-o crăpătură de piatră într-o peşteră ce se afla acolo, unde sfântul, intrând după dânsul, a găsit un leu mare şi i-a zis: „Ieşi de aici şi caută-ţi altă peşteră, căci Domnul mi-a poruncit să locuiesc aici”. Leul, auzind acestea, a lins cu limba picioarele lui şi s-a dus. Deci, locuia sfântul în peştera leului, fiind hrănit de înger.
Peste ani, a venit prigoană în toată lumea și păgânii obligau creștinii să aducă jertfă la idoli. Atunci, îngerii lui Dumnezeu, luând pe Sfântul Neofit din Muntele Olimpului, l-au pus în mijlocul târgului Niceei, cu faţa preaslăvită ca a lui Moise altă dată, şi a strigat el împotriva păcatului. Obligat să se închine la idoli, sfântul a refuzat și l-au aruncat în cuptorul de foc – din care a ieșit nevătămat. După aceasta, au osândit pe sfântul la mâncarea fiarelor. Au slobozit asupră-i un urs, apoi o ursoaică, dar fiarele nu i-au făcut nimic. Astfel săvârşindu-se priveliştea aceea, păstorii aduseseră la ighemon un leu foarte mare şi sălbatic, despre care ziceau: „L-am prins în pustie de cinci zile şi nu i-am dat hrană deloc”. Iar ighemonul, bucurându-se, a poruncit să aducă pe leul acela înăuntrul priveliştii, unde sfântul mucenic stătea legat gol. Şi toţi se mirau de acel leu, căci era foarte mare şi fioros.
Alergând leul la sfântul, a stat şi l-a privit şi plecându-şi capul, scotea lacrimi din ochi şi lingea picioarele lui, pentru că acela era leul pe care Sfântul Neofit, aflându-l la Muntele Olimpului, în peştera cea de piatră, l-a trimis aiurea, iar el s-a sălăşluit chiar în peştera aceluia. Deci, cunoscându-l sfântul, i-a spus să se ducă în peştera sa cea dintâi în Olimp, pe care o lăsase, poruncindu-i să nu vatăme neam de om niciodată. Iar leul, închinându-se mucenicului, s-a dus răcnind înfricoşat şi a sfărâmat uşile priveliştii, apoi a trecut degrabă prin popor, încât toţi se repezeau la fugă, temându-se de groaza fiarei. Dar el, nevătămând pe nimeni, a fugit în pustie, la locul cel dintâi, după porunca sfântului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu