A doua zi după Sfânta şi dumnezeiasca Arătare, adică Botezul Domnului, Biserica a rânduit încă de la început a se prăznui soborul cinstitului şi slăvitului prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, căci se cădea a cinsti cu praznic pe cel ce a slujit la taina Botezului dumnezeiesc, punând mâna sa pe creştetul Stăpânului.
Deci, îndată după Botezul Domnului, Botezătorul se cinsteşte de toţi şi cu cântări se slăveşte, pentru că prin sobor se înţelege adunarea poporului în biserică, la cântarea şi slăvirea lui Dumnezeu, întru cinstea şi lauda marelui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Celui ce se prăznuieşte.
Un sobor ca acesta, măcar că se săvârşea la toate bisericile ce sunt în toată lumea, ba încă se săvârşeşte şi astăzi; însă se face mai ales mare prăznuire în bisericile zidite în numele Botezătorului, precum oarecând în biserica lui de lângă Iordan, unde a botezat pe Hristos; în Sevastia, unde s-a tăiat de către Irod; în Antiohia, unde mina lui cea dreaptă a fost dusă de Sfântul Evanghelist Luca, şi în Constantinopol, unde acea sfântă mina se adusese din Antiohia şi unde mai ales se făcuse soborul acela, de vreme ce se adusese mina chiar în seara dumnezeieştii Arătări, când se face sfinţirea apelor.
Se părea atunci că însuşi Botezătorul soseşte nevăzut la sfinţirea apelor, făcându-se bucurie împăraţilor şi la tot poporul, care cu multă prăznuire săvârşea soborul lui, după ziua dumnezeieştii Arătări. Deci, să săvârşim şi noi cu bucurie duhovnicească soborul Sfântului marelui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul, rugându-l să mijlocească pentru noi către Stăpânul Hristos, ca să fim şi noi în Biserica celor ce prăznuiesc veşnic, în locaşul cel nefăcut de mină şi acolo, în ceruri, să auzim glasul celor ce dănţuiesc şi prăznuiesc dumnezeieştile arătări cele veşnice, săturîndu-ne cu ei de vederea feţei lui Dumnezeu, Care Se arată sfinţilor Săi; şi să slăvim cu toate cereştile cete pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.
Sfântul Proroc Ioan Botezătorul este zugrăvit cu aripi, după cuvintele pe care le-a spus Însuși Mântuitorul Hristos: „Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el” (Luca 7, 28) și „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele” (Maleahi. 3, 1).
Sfânta Tradiție îl numește pe Sfântul Ioan „Îngerul pustiei”, deoarece a trăit toată viața în rugăciune, abstinență și castitate, nefiind ispitit de lucruri lumești, ci tânjid mereu spre Cer. Acest mod de viață se aseamănă întru totul căii monahale, care mai este numită uneori și „viață angelică”.
Cea mai veche icoană cunoscută a Sfântului Ioan Botezătorul, întreg, cu aripi, se păstrează în Serbia, la Areljie şi datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea. O altă icoană de acest fel, realizată un secol mai târziu, este o miniatură dintr-o Psaltire sârbească, aflată la Munchen
Potrivit tradiţiei, trupul Sfântului Ioan Botezătorul a fost îngropat în cetatea Sevastia din Samaria. Sfântul Evanghelistul Luca, care a mers să-L propovăduiască pe Hristos în diferite localităţi, a ajuns şi în Sevastia, unde a primit mâna dreaptă a Sfântului Ioan Înaintemergătorul cu care L-a botezat Mântuitorul. Evanghelistul Luca a dus cinstita mână în Antiohia, orașul său natal.
Sfântul Nicolae Velimirovici, în Proloagele sale, scrie: „Se spune că în fiecare an la această sărbătoare a Sfântului, episcopul aducea şi mâna Sfântului Ioan înaintea poporului. Uneori mâna apărea cu degetele desfăcute, iar alteori strânse. În primul caz se arăta că anul va fi plin de roade, iar în al doilea că va fi lipsă de roade şi foamete”.
Mutarea cinstitei mâini la Constantinopol
Secole mai târziu, când musulmanii au cucerit Antiohia, un diacon cu numele Iov a dus cinstita mână a Înaintemergătorului de la Antiohia la Calcedon din ordinul împăratului. De acolo, în ajunul Bobotezei anului 956, a fost mutată la Constantinopol și aşezată în palatul împăratului.
Din viețile sfinților aflăm că în anul 1263, în timpul cuceririi Constantinopolului de către cruciați, împăratul Balduin I a dat un os de la încheietura mâinii Sfântului Ioan Botezătorul lui Ottonus de Cichon, care, la rândul său, l-a dat unei mănăstiri cisterciene din Franţa.
Mâna dreaptă a continuat să fie păstrată în Constantinopol, până la căderea sub turci în 1453, când toate sfintele odoare au fost adunate şi depozitate în trezoreria Imperiului Otoman.
Rodos, Malta, Rusia, Muntenegru
După o mărturie a lui Wilhelm Gaorsan Gallo, vice-cancelar al Rodosului, în anul 1484 o parte din mâna dreaptă (palma) a Înaintemergătorului a fost dată Cavalerilor Ordinului Sfântul Ioan din Rodos de către fiul sultanului Baiazid. În anul 1522, în urma asediului sultanulului Suleiman Magnificul asupra insulei Rodos, cavalerii au capitulat retrăgându-se în Malta cu tot cu sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Botezătorul. În anul 1798, Napoleon a cucerit Malta și i-a alungat pe cavaleri permițându-le să ia cu ei icoana și alte odoare sfinte.
În anul următor, țarul rus Pavel I (1796-1801) a devenit Mare Maestru al Ordinului, și a primit spre păstrare Icoana Maicii Domnului din Philermos, mâna Sfântului Ioan Botezătorul și o părticică din lemnul Sfintei Cruci. După moartea țarului Pavel în 1801, aceste sfinte odoare au fost mutate în Palatul de Iarnă de la Sankt Petersburg.
În 1917, odoarele a fost duse de mama ultimului ţar, ţarina Maria Fiodorovna în Estonia, Germania şi în cele din urmă Danemarca. Înainte de a muri, ea a dăruit cinstitele odoare Arhiepiscopului Antonie, conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, care, în anul 1932, le-a dăruit regelui Alexandru I al Iugoslaviei în semn de recunoştinţă pentru ajutorul acordat de sârbi refugiaţilor ruşi.
În 1941, datorită amenințării invaziei naziste, odoarele au fost mutate la Mănăstirea Ostrog din Muntenegru, unde au rămas tăinuite până în anul 1996, când au fost redescoperite şi mutate în biserica mănăstirii Cetinje din Muntenegru.
Mănăstirea Dionisiu – Athos
O altă parte din mâna dreaptă (antebraţul) a Sfântului Ioan Botezătorul se află la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos din primii ani ai secolului al XIX-lea.
În 1778, sultanul Abdul Hamit a dat poruncă să se topească toate vasele de aur şi de argint pentru a le vinde, deoarece ducea lipsă de bani. Slujind acestui lucru, zaraful Petoakis a vândut racla şi a păstrat pentru sine mâna Sfântului.
În cele din urmă Sfintele Moaşte au ajuns la Ioan Francopoulos – consilierul Prusiei la Constantinopol – care, cu mijlocirile Înaintemergătorului, la 6 august 1800 aduce cinstita mână la mănăstirea Dionisiu.
În timpul Patriarhului Calinic al Constantinopolului, pe 10 martie 1802, Sfintele Moaşte sunt dăruite oficial mănăstirii. De atunci, în Duminica a IV-a a Postului Mare – ziua de prăznuire a venirii Sfintelor Moaşte – părinţii dionisiaţi săvârşesc priveghere de toată noaptea.
Povestind câteva din minunile Cinstitului Înaintemergător săvârşite în secolul acesta, la care chiar am fost martori, socotim că nu ne vom abate de la scopul propus dacă vom istorisi și câteva care s-au petrecut în veacul trecut, despre care cei mai mulţi fraţi de-ai noştri n-au auzit, ca să înţeleagă din acestea, în chip luminat, acoperământul, ocrotirea şi ajutorul Cinstitului Înaintemergător faţă de mănăstirea Dionisiu şi faţă de cei ce vieţuiesc în ea.
Şi mai întâi această venire, cea cu totul neaşteptată şi minunată, împrejurările care au pricinuit-o, faptul că a fost sustrasă fără zgomot din dulapul încuiat ce se afla în Altar, păstrarea şi apoi încredinţarea unei persoane înalte şi vrednice, aducerea aici de către aceeaşi persoană şi hotărârea luată de ea de a se închinovia pentru totdeauna în mănăstire, epitimiile patriarhale ce au urmat şi dezlegarea lor, afierosirea de bunăvoie făcută Sfintei noastre Mănăstiri de către doamna Varvara a acestei preacinstite drepte, toate acestea sunt dovezi ale, aşa cum am spus şi mai sus, acoperământului, ocrotirii şi ajutorului Cinstitului Înaintemergător. Iar descrierea amănunţită a venirii Sfintelor Moaşte o trecem cu vederea, deoarece despre ea se citeşte la trapeza, în a IV-a Duminica a Postului Mare, când se prăznuieşte.
Dar să spunem ceva despre cele săvârşite în insula Paros precum şi despre primejdiile care s-au abătut încă din ziua plecării lor asupra celor care călătoreau pe mare şi cum au scăpat din ele. Şi pentru ca povestirea să fie cât mai exactă, vom reda aici textul egumenului Ştefan, care menţionează evenimentele acelei epoci (din Codicele 627 al mănăstirii, care este de fapt o cronica a evenimentelor petrecute în mănăstire între 1733-1833. Recent, acest codice a fost editat în întregime într-un volum separat.) şi pricinile pentru care a călătorit spre Paros. El spune:
„... a căzut Kasandra şi toţi locuitorii au fost robiţi de către agareni, care ameninţau cu venirea lor chiar şi Sfântul Munte. Văzând părinţii intenţia turcilor, au luat odoarele sfinte de la mănăstirile care au vrut să le dea şi au plecat în părţile greceşti. Printre cei care plecaseră eram şi eu, smeritul, cu odoarele noastre şi cu părinţii care au plecat de bună voie. Din mănăstire am plecat la 23 decembrie 1821. În noaptea în care ne-am îmbarcat, s-a pornit o furtună năprasnică... Ne-am lăsat, aşadar, purtaţi în direcţia unde ne ducea marea. Seară am ajuns în Amuliani (insula mica in fundul Golfului Singhitikos, ce desparte Sfântul Munte de a doua peninsula, Sithonia), unde am şi ancorat. Acolo au venit toate corăbiile hoţilor, dar Dumnezeu nu a îngăduit să ne facă vreun rău. Dimineaţa am întins pânzele, pentru că era vreme bună, şi voiam să trecem din nou pe la mănăstire ca să luăm lucrurile ce ne-au rămas şi pe cei şapte părinţi. Însă o corabie pescăreasca ne urmărea ca să ne prindă. Au tras şi patru focuri de tun asupra noastră, dar noi am fugit în portul Sikea şi nu ne-au ajuns.
Umblând prin noian cu pânzele întinse, am înfruntat multe primejdii de la oameni răi, dar Dumnezeu Cel Sfânt ne-a izbăvit din toate. În cele din urmă, am plutit spre insulă numită Paros. Acolo ne-au primit creştinii, dar la început unii răufăcători au încercat să ne facă rău, însă Cinstitul Înaintemergător nu ne-a lăsat. Un om hrăpăreț a venit şi ne-a cerut să-i dăm argint, ca să-şi poleiască pistoalele. Ne-a ameninţat apoi că va veni noaptea şi că ne va pricinui multe neplăceri dacă nu-i vom da. Văzându-ne strâmtoraţi din amândouă părțile, i-am dat o candelă de 80 de drame (veche unitate de măsură egala cu 3,18-3,23 grame), lăsând că aceasta făptaşa o judece Cinstitul Înaintemergător.
După ce au trecut câteva zile, acel ticălos care a luat argintul a murit de dizenterie. Atunci i-am spus fratelui său, care era un om bun, toate cele ce s-au întâmplat. Acela s-a mâhnit mult şi mi-a spus:
– Cu adevărat, Cinstitul Înaintemergător l-a pedepsit...
Apoi a alergat în grabă la casa fratelui său, a cercetat dacă sunt adevărate cele spuse de noi şi, aflând tot argintul, ni l-a adus cu lacrimi în ochi.
Altul, primul căpitan al Insulei Poros, ne-a luat vâslele bărcii şi, mergând cu caicul (corabie mică cu pânze) său spre Piada, s-a certat cu alţi marinari şi au tras cu pistoalele. Un glonţ a lovit o vâslă de-a noastră, pe care a găurit-o, şi l-a rănit pe căpitan în şold. Atunci acela s-a întors în Paros şi, căindu-se, ne-a dat vâslele înapoi.
A luat şi Moaştele Cinstitului Înaintemergător şi a făcut de două ori agheasma, dar nu s-a vindecat, ci a murit cu toate că rana sa nu fusese mortală.
Vestea despre toate acestea s-a răspândit peste tot. Dar ce s-a întâmplat după aceea? Acei răufăcători care se pregătiseră să vina noaptea şi să ne fure lucrurile au devenit apoi ocrotitorii noştri. Încă şi Senatul a trimis o corabie şi o scrisoare conducătorilor din Paros cerându-le să ne îmbarce şi să ne trimită în Corint, pe care îl luaseră atunci de la turci. Dar locuitorii din Paros nu ne-au lăsat sub nici un chip să plecăm, iar aceasta a fost tot o minune a Cinstitului Înaintemergător, deoarece, dacă ne-ar fi lăsat, cu siguranţă am fi pierdut vistieriile mănăstirii, căci, după puţină vreme, turcii au cucerit iarăşi fortăreaţa Corintului. Locuitorii din Paros ne-au făcut acest mare bine, drept pentru care şi Cinstitul Înaintemergător le-a făcut şi el lor mult bine. Dintre multele faceri de bine, numai una va spun:
Vreme de şapte ani insula a fost bântuită de lăcuste, care distrugeau tot ce creştea pe ogoare. Și nu numai că nu lăsau nici o frunză verde, ci şi coaja copacilor de lămâi o mâncau. După ce am făcut agheasma şi procesiune cu preacinstita mâna dreaptă a Înaintemergătorului, lăcustele au dispărut, iar oamenii s-au bucurat căci au început să adune roade de pe ogoarele lor. Creştinii nu aveau atunci alt doctor, fără numai pe Cinstitul Înaintemergător. Datorită multor faceri de bine de care s-au învrednicit de la Cinstitul Înaintemergător, au vrut să ne dea mănăstirea lor, Izvorul Tămăduirii, care se afla acolo. Şi într-adevăr, ne-au dat-o şi am locuit în ea neducând lipsa de nimic din cele trupeşti. După ce a fost incendiata insula Psaron, ne-am temut şi am plecat în Eptanisia, în Insula Zakintos. Acolo creştinii ne-au primit cu bucurie şi am petrecut, mulţumiţi întru toate şi liniştiţi, vreme de patru ani.
Când Ioannis Kapodistrias a venit în Grecia, noi am plecat din Zakinthos şi am venit în Grecia în insula Skopelo, la metocul nostru din Faneromeni. Am stat şi aici un an şi jumătate, după care ne-am îmbarcat şi am venit în Sfânta noastră Mănăstire cu toate sfintele odoare.
Să fie binecuvântat Domnul împreună cu Ocrotitoarea noastră Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu Cinstitul Înaintemergător în veci. Am venit în mănăstirea noastră la 5 iunie 1830. Iar voi, cititorilor, rugaţi-vă pentru mine, smeritul egumen Ştefan ieromonahul, ca sufletul meu să afle milă de la Domnul prin sfintele voastre rugăciuni. Amin.”
(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 31-38)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu