Sfantul Mucenic Mamant (+275) - 2 septembrie

Troparul Sfântului Mucenic Mamant

Mucenicul Tău, Doamne, Mamant, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Mamant

Fecioara astăzi...

Cu toiagul care ţi s-a dat de la Dumnezeu, sfinte, păstoreşte poporul tău la păşune aducătoare de viaţă. Iar fiarele cele nevăzute şi sălbatice sfărâmă-le sub picioarele celor ce te laudă pe tine. Că toţi, cei ce suntem în primejdii, te avem pe tine, Sfinte Mamant, părtinitor fierbinte.

Mucenicul lui Hristos, Mamant, avea patrie Paflagonia şi părinţi însemnaţi. Tatăl lui se chema Teodot, iar mama lui Rufina, amândoi din neam mare de patricieni, cinstiţi şi bogaţi şi străluciţi prin dreapta credinţă. Ei, nesuferind mai mult să ascundă credinţa lor în Hristos şi osârdnica dragoste înăuntrul lor, au arătat-o înaintea tuturor, mărturisind dreapta lor credinţă şi spre dânsa aducând pe mulţi. Pentru aceasta au fost clevetiţi la Alexandru dregătorul căruia i se poruncise de către împărat să înmulţească cu toată sârguinţa cinstea zeilor lor, iar pe creştinii ce se aflau şi nu se supuneau poruncii lor, să-i muncească şi să-i dea la moarte.

Deci Alexandru, aducând înaintea judecăţii sale pe Teodot, îl silea să jertfească idolilor, dar el nici nu voia să audă cele ce grăia Alexandru. Iar acela, deşi era gata să muncească pe cel ce nu se supunea, a fost oprit însă de neamul cel mare al lui Teodot. Căci nu se cădea lui ca pe fiii din neam patrician să-i necinstească şi să-i chinuie fără poruncă împărătească. De aceea, l-a trimis pe el în Cezareea Capadochiei, la dregătorul Faust, care, pe cât era mai cald întru a sa păgânătate, cu atât mai cumplit se arăta creştinilor.

Acela, văzând pe Teodot, îndată l-a aruncat în temniţă, iar femeia lui, fericită Rufina, deşi era însărcinată, a urmat bărbatului ei şi cu dânsul împreună a intrat în temniţă şi sufereau acolo pentru Hristos. Teodot, ştiindu-şi neputinţa trupului său şi gândindu-se la sălbăticia prigonitorului, a alergat spre Domnul cu osârdnica rugăciune, dorind mai bine să moară decât să greşească ceva împotriva dreptei credinţe, când nu va putea suferi muncile cele grele, zicând acestea în rugăciunea sa: "Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl iubitului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvântez şi Te preamăresc, că m-ai învrednicit pe mine să fiu aruncat în temniţa aceasta pentru numele Tău. Deci, mă rog Ţie, Doamne, primeşte sufletul meu în legăturile acestea, Cela ce ştii neputinţa mea, că nu cândva să se laude vrăjmaşul meu asupra mea."

Aşa se rugă el, iar Dumnezeu Cel ce a zidit în chip deosebit inimile noastre şi cunoaşte toate lucrurile noastre, auzind rugă-ciunea credinciosului Său rob, îndată i-a dat fericitul sfârşit şi, scoţând din temniţă sufletul lui, l-a sălăşluit în luminatele lăcaşuri cereşti. Iar soţia lui, fericită Rufina, răbdând nevoia şi scârba temniţei şi cuprinzându-se de mare mâhnire pentru bărbatul ei, a născut înainte de vreme prunc de parte bărbătească. Deci, privind spre prunc şi spre trupul mort al bărbatului ei, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi şi suspine, zicând: "Dumnezeule, Cel ce ai zidit pe om şi din coasta lui ai făcut-o pe Eva, porunceşte ca şi eu să merg pe aceeaşi cale pe care a mers bărbatul meu şi, dezlegându-mă din viaţa aceasta de scurtă vreme, primeşte-mă în veşnicele Tale locaşuri, iar pe acest prunc născut să-l hrăneşti Tu precum ştii. Tu să-i fii lui tată şi mamă şi păzitor al vieţii lui". Acea cinstită şi sfânta femeie, strigând aşa către Dumnezeu în mâhnirea sa, a fost auzită de El şi dezlegându-se din legăturile trupeşti, s-a dus către veşnica mântuire, dându-şi duhul în mâinile Domnului, rămânând pruncul viu între părinţii săi morţi.

Atunci, Domnul, Cel ce păzeşte pe prunci, a binevoit a descoperi această unei femei oarecare de bun neam şi ortodoxă care trăia în Cezareea, al cărei nume era Amia, şi i-a poruncit prin îngerul Său în vedenia nopţii, zicând către ea să ceară de la dre-gător trupurile sfinţilor celor săvârşiţi în temniţă, şi să le îngroape cu cinste, iar pe prunc să-l ia la dânsa şi să-l crească, ca pe fiul ei. Sculându-se ea, a alergat îndată, după porunca Domnului, şi a rugat pe dregător să-i dea voie să ia din temniţă trupurile celor morţi legaţi. Iar Dumnezeu, plecând spre milă inima lui cea nemilostivă, a îngăduit să fie după voia acelei cinstite femei.

Intrând Amia în temniţă, a aflat trupurile lor împreună zăcând, iar în mijloc pruncul, luminos şi vesel la faţă. Deci, luând trupurile sfinţilor, le-a îngropat cu cinste în grădina sa, iar pe prunc, primindu-l, l-a iubit ca pe o odraslă a sa, hrănindu-l creştineşte pentru că văduva aceea era fără de fii şi întreagă la minte. Pruncul crescând, n-a grăit cinci ani. După aceea a început a zice către Amia, care îi era a doua mamă, acest cuvânt: "mama", care în latineşte înseamnă sân sau maică. După acest cuvânt, pruncul s-a numit Mamant. După aceasta, acea mamă a dat pruncul la învăţătura cărţii, întrecând degrabă pe toţi vârstnicii săi, încât toţi se mirau de isteţimea minţii lui.

În acea vreme împărăţea în Roma răucredinciosul Aurelian, care silea pe toţi să se închine idolilor, nu numai pe bărbaţi şi femei, ci şi pe pruncii cei mici, pentru care mai mult se sârguia, căci fiind tineri de ani şi mici la minte, cu uşurinţă puteau să se înşele şi să se plece la tot lucrul rău. Încă i se părea nelegiuitului împărat că, deprinzându-se copiii la tinereţe să mănânce cele jertfite idolilor, la bătrâneţe vor fi mai mari cinstitori de idoli. De aceea, cu felurite amăgiri îi atrăgea pe ei la păgânătatea sa. Dar, deşi mulţi din copiii cei mici şi dintre tineri se amăgeau şi se supuneau voii împăratului, unii din cei ce urmau la şcoală cu Mamant făceau împotrivă, urmând învăţăturii lui. Pentru că Mamant, în anii tinereţii sale, având cărunteţea înţelepciunii, vârsta bătrâneţii şi viaţă neîntinată, arăta celor de-o seamă cu el deşertăciunea zeilor păgâni, fără suflet şi nelucrători, învăţându-i să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu pe Care numai el singur îl cunoştea, şi Aceluia să-i aducă înţelegătoare jertfă, adică duh umilit şi inimă curată şi smerită.

Atunci a venit de la împărat în Cezareea dregătorul Democrit în locul lui Faust, fiind aprins cu îngrozire şi cu ucidere asupra creştinilor, pentru că era mare râvnitor necuratei şi idolatrei sale păgânătăţi. La dânsul a fost clevetit Sfântul Mamant precum că nu numai el singur nu se închină idolilor, ci şi pe ceilalţi copii care învăţau cu dânsul îi îndărătniceşte şi îi învaţă creştineasca credinţă. Mamant avea atunci cincisprezece ani de la naştere şi rămăsese sărman şi de a doua sa mamă, Amia, care, lăsându-i fiului ei celui de o împărtăşire multe averi pe pământ, ca unui moştenitor, s-a dus la cereştile bogăţii, gătite celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu.

Democrit, auzind de Mamant, a trimis după dânsul şi după ce l-au adus înaintea lui, îl întrebă mai întâi de este creştin. Apoi, dacă numai el singur nu se închină idolilor, sau şi pe alţi tineri asemenea lui îi îndărătniceşte, învăţându-i să nu se supună poruncii împărăteşti. Iar el, arătându-se bărbat desăvârşit în anii cei tineri, fără frică a răspuns, zicând: "Eu sunt cel ce nesocotesc cărunteţile voastre cele rătăcite din calea cea dreaptă şi de atâta întuneric cuprinse, încât la lumina adevărului nu puteţi privi, căci, părăsind pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, v-aţi apropiat de demoni, închinându-vă idolilor fără de suflet, muţi şi surzi. Iar eu, niciodată nu mă voi depărta de Hristos al meu şi mă sârguiesc să-i aduc la El pe care îi pot".

Mirându-se de un răspuns atât de îndrăzneţ ca al lui Mamant, Democrit îndată a poruncit cu mânie celor ce stăteau înainte să-l ducă pe el în capiştea lui Serapid, spurcatul lor zeu, şi acolo să-l tragă cu sila la jertfă idolească. Mamant, netemându-se de mânia dregătorului, cu limbă slobodă i-a zis: "Nu se cade să-mi faci rău, eu fiind de neam mare, pentru că sunt fiu de părinţi din singlit, care au fost de neam bun". Democrit a întrebat pe cei ce stăteau de faţă despre neamul lui Mamant şi, aflând că este de neam din vechii boieri romani, iar Amia, femeie slăvită şi bogată, l-a crescut şi l-a făcut moştenitor al averilor sale celor multe, n-a voit să-l chinuiască pe el, pentru că nu avea aşa putere. De aceea, punând pe el lanţuri de fier, l-a trimis la împăratul Aurelian care era atunci în cetatea Egeea şi l-a înştiinţat prin scrisoare de toate cele pentru Mamant.

Împăratul, luând scrisoarea lui Democrit şi citind-o, a poruncit să fie adus îndată înaintea sa copilul Mamant. Văzându-l pe el, împăratul a început în tot felul să-l atragă la credinţa sa cea rea, când prin îngrozire înfricoşându-l, când prin îmbunare amăgindu-l. Că făgăduindu-i daruri de cinste, îi zicea: "De te vei apropia de marele Serapid şi de îi vei jertfi lui, o, frumosule copil, vei fi cu noi în palate şi te vei hrăni împărăteşte şi toţi te vor cinsti şi te vor lăuda şi vei fi fericit cu adevărat. Iar de nu-mi vei da ascultare, rău vei pieri!"

Copilul Mamant i-a răspuns bărbăteşte, zicând: "Să nu fie una ca aceea, o, împărate, să mă închin idolilor fără suflet, pe care voi ca pe nişte zei îi cinstiţi; cât de fără minte sunteţi, închinându-vă lemnului şi pietrei nesimţitoare, iar nu lui Dumnezeu Celui viu. Deci, încetează a mă amăgi cu cuvintele tale înşelătoare, căci tu când faci bine chinuieşti, iar când chinuieşti faci bine. Să ştii că facerile tale de bine făgăduite mie, darurile şi cinstea, mi-ar fi mie grele chinuri, dacă le-aş iubi pe ele în locul lui Hristos. Iar chinurile cele grele, pe care pentru numele lui Hristos mi le făgăduieşti, îmi vor fi mie mari faceri de bine, căci mai bine îmi este a muri pentru Hristosul meu decât toată cinstea şi averea."

Aşa a grăit Sfântul Mamant înaintea împăratului şi nu s-a ruşinat, care, deşi era tinerel, avea inimă netemătoare şi înţelegerea bărbatului desăvârşit. Căci puterea lui Dumnezeu a ştiut şi pe cel mic şi tânăr David a-l arăta nebiruit de Goliat, şi din gura pruncilor a-şi aduce laudă, şi pe copilul cel mic de ani a-l înţelepţi, ca mai mult decât bătrânii să înţeleagă. Pe toate acestea puteai să le vezi la tânărul copil Mamant. Nu l-au biruit pe el cuvintele împăratului celui fărădelege, nu l-au amăgit darurile, nu l-au înfricoşat muncile pe care le-a primit cu osârdie, mai bine decât darurile cele mari. Deci, mâniindu-se chinuitorul, îndată a poruncit să-l întindă la pământ şi să-l bată fără cruţare. Dar fiind bătut trupul lui cel frumos, el răbda ca şi cum nu simţea nici un fel de durere.

Împăratul a zis către el: "Spune numai cu gura că vei jertfi idolilor şi îndată vei fi scăpat din munci". Mamant a răspuns: "Nici cu inima, nici cu gura nu mă voi lepăda de Dumnezeu şi Împăratul meu Iisus Hristos, măcar de mi-ai da mie şi alte munci mai mari decât aceste bătăi, pentru că acelea mă vor împreuna cu Domnul meu cel dorit. Voiesc să nu obosească mâinile celor ce mă bat, căci cu cât aceia mă bat, cu atât mai mari bunătăţi îmi pricinuiesc de la primitorul de nevoinţă Hristos!". Aurelian, văzând pe Mamant nebăgând seamă de bătăi, a poruncit să-i ardă trupul cu lumânări. Făcându-se aceasta, focul, ruşinîndu-se de trupul mucenicului, nu s-a atins de el, ci s-a îndreptat spre faţa chinuitorilor. Deci mai amar s-a aprins chinuitorul cu mânia şi s-a ars cu iuţimea, decât muce-nicul lui Hristos cu focul cel materialnic; că pe cât mucenicul nu băga seama de foc, pe atât inima chinuitorului se ardea. Apoi a poruncit ca să ucidă cu pietre pe Sfântul Mamant. Însă acea bătaie cu pietre îi era bine primită, fiind pentru dragostea lui Hristos, ca şi cum l-ar fi presărat cu flori bine mirositoare.

Văzând împăratul că nimic nu sporeşte, l-a osândit pe mucenic la moarte, să fie aruncat în mare. Deci, legând slujitorii un plumb mare de grumajii lui, l-au dus la mare. Dar nici acolo nu a lăsat Domnul pe robul Său, că a poruncit îngerilor Săi să-l păzească. Şi iată s-a arătat îngerul Domnului pe cale strălucind ca un fulger, pe care văzându-l cei ce îl duceau, au fugit înapoi de frică, lăsând pe Sfântul Mamant. Luând îngerul pe mucenic, i-a dezlegat plumbul şi ducându-l pe un munte înalt în pustie aproape de Cezareea, i-a poruncit să vieţuiască acolo. Acea viaţă din pustie a început-o Mamant cu post, căci a postit în muntele acela patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a făcut că alt Moise căruia i s-a dat în mâini Legea nouă. Căci s-a pogorât la dânsul din cer şi glas şi toiag. Iar când a primit toiagul, poruncindu-i glasul, a lovit cu acel toiag în pământ şi îndată a primit o Evanghelie care a ieşit din sinurile pământului şi a zidit acolo o mică biserică, în care rugându-se, citea Sfânta Evanghelie.

Cu porunca lui Dumnezeu se adunau la Sfântul Mamant în pustia aceea fiarele, ca oile la păstor şi ca nişte pricepute îşi plecau urechile lor la cuvintele Sfântului şi i se supuneau. Hrana lui era lapte de animale sălbatice pe care, mulgându-le, făcea brânză de mâncare nu numai pentru el, ci şi pentru săraci. Străbătând vestea despre dânsul în cetatea aceea, un oarecare Alexandru, nu cel ce s-a pomenit mai întâi, ci altul, era pus în acea vreme ighemon în Capadochia. Acela, fiind om iute şi foarte rău, înştiinţându-se de toate cele pentru Mamant, îl socotea fermecător şi a trimis nişte ostaşi călări în pustie să-l caute şi, aflându-l, să-l aducă la dânsul.

Căutând ei pe sfântul în pustie, el se pogora singur din munte şi, întâmpinându-i, i-a întrebat: "Pe cine căutaţi?" Iar ei, socotind că este păstor şi îşi paşte oile în muntele acela, îi spuseră: "Căutăm pe Mamant care petrece undeva în pustia aceasta. Oare nu ştii unde este?" Mamant i-a întrebat: "Pentru ce îl căutaţi?" Iar ei au zis: "Este clevetit la ighemon că este fermecător şi ne-a trimis să-l ducem la chinuit". Mamant le-a zis: "Eu vă voi spune despre dânsul, prietenilor, numai să veniţi în coliba mea şi, odihnindu-vă puţin de osteneală, să vă întăriţi cu hrană". Deci au mers ostaşii în locuinţa lui, iar el le-a pus înainte să mănânce brânza.

Mâncând ei, iată, veniră, după obiceiul lor, cerboaicele şi caprele sălbatice cu lapte să fie mulse. Iar el a muls lapte şi a pus înaintea ostaşilor să bea, apoi s-a întors la rugăciune. Şi începură a veni mai multe fiare pe care, văzându-le ostaşii, se temură şi, lăsând hrana, au fugit. Mamant le-a poruncit să nu se teamă, apoi le-a spus că el este cel căutat. Iar ei îi ziseră: "De voieşti să mergi la dregătorul, vino cu noi; iar de nu, dă-ne voie să mergem singuri, că noi nu îndrăznim să te ducem. Însă ne rugăm ţie să nu ne vatăme fiarele". Iar el, mângâindu-i, le-a poruncit să meargă, zicându-le: "Mergeţi voi înainte, iar eu voi merge singur în urma voastră".

Ducându-se ostaşii, aşteptau venirea lui la porţile cetăţii, căci credeau în cuvintele unui bărbat ca acela şi nu puteau nici a gândi ceva nedrept împotriva lui. Mamant, luând cu sine un leu, a mers după dânşii în cetate şi, intrând el, leul a rămas afară, iar ostaşii, luând pe Mamant, l-au pus înaintea ighemonului Alexandru.

Ighemonul, văzând pe Sfântul Mamant, îndată a început a-l întreba: "Tu eşti acel vestit fermecător de care am auzit?" Sfântul a răspuns: "Eu sunt robul lui Iisus Hristos, al Celui ce dă mântuire tuturor celor ce cred în El şi fac voia Lui, iar pe vrăjitori, pe fermecători şi pe cei ce se închină idolilor îi va da focului veşnic. Deci, spune-mi, pentru ce m-ai chemat la tine?" A zis ighemonul: "Pentru aceea te-am chemat, că nu ştiu cu ce fel de vrăji şi farmece ai îmblânzit fiarele sălbatice şi cumplite, căci te sălăşluieşti cu dânsele, petreci în mijlocul lor şi le porunceşti ca unor pricepute, precum am auzit de tine". A răspuns Sfântul Mamant: "Cel ce slujeşte lui Dumnezeu Celui viu şi adevărat, acela nu îngăduie deloc să trăiască cu închinătorii de idoli şi cu făcătorii de rău. Pentru aceasta şi eu am voit mai bine a trăi cu fiarele în pustie, decât cu voi în locaşurile păcătoşilor. Căci fiarele, precum ţi se pare, cu nici un fel de farmece nu se îmblânzesc şi nu se supun, pentru că nici eu nu ştiu ce sunt farmecele. Ele, măcar că sunt nepricepute, însă ştiu a se teme de Dumnezeu şi a cinsti pe robii Lui. Iar voi sunteţi cu mult mai nepricepuţi decât fiarele că nu cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu şi necinstiţi pe robii Lui, chinuindu-i şi ucigându-i cu nemilostivire".

Umplându-se de mânie, ighemonul îndată a poruncit ca să-l spânzure pe sfântul mucenic, să-l bată şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar Mamant, deşi era foarte rănit, răbda cu bărbăţie ca şi cum nu ar fi simţit nici o durere; nu a strigat nici a suspinat, ci numai spre cer ridicându-şi ochii cu umilinţă, aştepta ajutor de sus, de care n-a fost lipsit. Căci îndată s-a făcut către dânsul glas din cer, zicându-i: "Întăreşte-te şi te îmbărbătează, Mamante!". Acest glas l-au auzit mulţi din credincioşii ce stăteau acolo şi s-au întărit în dreapta credinţă. Iar Sfântul Mamant, îmbărbătându-se mult prin glasul acela, nu băga seama deloc de chinuri.

 După multă strunjire, dezlegându-l pe sfânt, l-au aruncat în temniţă până se va găti cuptorul cel înfocat în care gândise ighemonul să-l ardă. Erau legaţi şi alţii în temniţa aceea ca la patruzeci de oameni, care, fiind slăbiţi de foame şi de sete, s-a rugat sfântul pentru ajutorul lor şi îndată a zburat un porumb prin fereastră în temniţă, aducând în gură hrană ca mărgăritarul de luminoasă şi mai dulce decât mierea, pe care punând-o înaintea Sfântului Mamant, a zburat afară. Iar hrana aceea s-a înmulţit la toţi cei legaţi, precum oarecând cele cinci pâini la acel popor mult din pustie, şi, mâncând ei, s-au întărit. Apoi, iarăşi rugându-se sfântul în miezul nopţii, s-au deschis uşile temniţei şi au ieşit toţi cei legaţi, numai singur Sfântul Mamant a rămas.

Înfierbântând cuptorul tare, au scos din temniţă pe mucenic şi l-au aruncat în cuptorul cel înfocat. Dar Dumnezeu, Cel ce a răcorit oarecând cuptorul Babilonului pentru cei trei tineri, a răcorit şi lui Mamant focul şi în mijlocul cuptorului ce ardea a făcut vânt rece robului Său. Iar mucenicul a petrecut trei zile în cuptorul acela, cântând şi slăvind pe Dumnezeu până ce cuptorul s-a răcit şi cărbunii din foc s-au prefăcut în cenuşă. După acele trei zile, înştiinţându-se ighemonul că Mamant este viu în cuptor s-a mirat mult de aceasta şi a zis: "Cât de mare este fermecătorul acela că nici focul nu se poate atinge de el!" Iar mulţi din popor, văzând că focul nu s-a atins de sfânt, nevătămîndu-l în nici un fel, au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi Lui Unuia socotind acea mare minune, preamăreau puterea Lui.

Nebunul ighemon n-a voit nici acum să cunoască pe Atotputernicul Dumnezeu, ci, scoţând pe mucenic din cuptor şi văzând nevătămarea lui de foc, a numit această vrajă şi a grăit multe minciuni asupra adevărului, apoi l-a osândit spre mâncarea fiarelor. Ducând pe sfântul la privelişte, a dat drumul asupra lui unei ursoaice flămânde care, alergând, s-a închinat sfântului şi s-a culcat la picioarele lui, cuprinzându-i pulpele. Apoi a dat drumul unui pardos, dar şi acela l-a apucat cu blândeţe de grumaz, sărutându-i faţa şi lingând sudoarea de pe fruntea lui. Făcându-se aceasta aşa, îndată a alergat leul acela care venise cu sfântul din pustie şi, sărind în privelişte, a grăit cu glas omenesc către sfântul, pentru că Dumnezeu a deschis gura fiarei precum oarecând a asinului lui Varlaam, spre arătarea tăriei Sale atotputernice. Iar cuvintele ce le grăia leul erau acestea: "Tu eşti păstorul meu care m-ai păscut în munte."

Acestea grăind, leul îndată s-a repezit la oamenii care erau acolo, mulţime multă de elini, evrei şi copii fără de număr, şi, închizându-se uşile de la ograda priveliştei, Dumnezeu aşa voind, a ucis acolo foarte mulţi oameni. Numai ighemonul şi puţini din cei ce erau cu dânsul acolo în ograda priveliştei au scăpat cu greu de mânia leului, care cu vitejie apuca şi rupea. Apoi sfântul a îmblânzit leul şi l-a trimis în pustie.

Ighemonul, prinzind pe sfânt, l-a ţinut în legături şi, scoţându-l la privelişte, a slobozit asupra lui un leu al său foarte cumplit, dar şi acela făcându-se blând, se culcă la picioarele sfântului. Văzând acest lucru, poporul păgân scrâşnea din dinţi de mânie şi striga către ighemon: "Depărtează leul ca să ucidem pe vrăjitorul acesta cu pietre." Şi aruncară pietre asupra mucenicului. Iar un jertfitor idolesc, după porunca chinuitorului, a lovit tare cu o oişte în pântecele Sfântului Mamant şi l-a pătruns cu ea, încât au ieşit dintr-însul toate cele dinlăuntrul lui, pe care singur, luându-le cu mâinile, s-a dus după cetate purtându-şi măruntaiele sale. Iar sângele lui vărsându-se ca apa, oarecare femei credincioase îl adunară într-un vas de apă. Ducându-se sfântul ca la două stadii, a aflat o peşteră de piatră şi s-a odihnit într-însa. Deci s-a făcut către dânsul glas din cer, chemându-l la cele de sus, şi şi-a dat cu bucurie duhul său în mâinile Domnului, pentru care a pătimit cu osârdie.

Aşa a luat cununa muceniciei Sfântul Mamant, iar sfintele lui moaşte s-au îngropat de cei credincioşi în acelaşi loc unde se săvârşeau multe minuni, precum se arată în cuvântul Sfântului Marelui Vasile, care scrie aşa la pomenirea Sfântului Mucenic Mamant, propovăduirea sa către norod: "Aduceţi-vă aminte de Sfântul Mucenic, citi l-aţi văzut cu ochii, citi la locul acesta, adunându-vă, l-aţi avut ajutător; la câţi, chemându-i numele, cu singur lucrul a venit, pe câţi rătăciţi în viaţă i-a povăţuit, pe câţi de neputinţe i-a tămăduit, la câţi, murindu-le fiii, iarăşi la viaţă i-a întors, la câţi a lungit viaţa; toţi adunându-vă împreună, să aduceţi laudă mucenicului."

Din aceste cuvinte ale marelui Vasile se arată cât de multe tămăduiri şi minuni se săvârşeau la mormântul Sfântului Mucenic Mamant. Se cuvine încă a spune şi această minune. Iulian Paravatul, încă tânăr fiind şi vrând să arate dreapta credinţă, deşi era lup în haină de oaie, a început a zidi deasupra mormântului Sfântului Mucenic Mamant o biserică prea minunată, cu mare cheltuială. Însă aceasta nu din ortodoxie, ci din slavă deşartă şi făţărnicie. Atunci puteai să vezi cu adevărat o minune prea slăvită. Pentru că ceea ce ziua se zidea, noaptea se risipea; iar stâlpii, punându-se, se întorceau îndărăt în sus. Pietrele nici una nu putea să vină cum se cade în zid, căci una era vârtoasa, încât nu putea fi tăiată, iar altă se risipea ca praful, iar varul şi cărămizile în toate dimineţile se aflau spulberate ca de vânt şi aruncate de la locurile lor. Şi aceasta era zidirea păgânătăţii lor şi semnul prigoanei ce era să fie asupra Bisericii lui Dumnezeu. O minune ca aceasta se săvârşea deasupra mormântului sfântului, pentru că el nu a voit să-i zidească biserica sa acel împărat apostat, care avea degrab să strice credinţa cea dreaptă.

Doamne, cu rugăciunile Mucenicului Tău Mamant, fă cu noi semn spre bine şi izbăveşte-ne de cei ce ne prigonesc, ca să Te slăvim pe Ţine împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Mucenic Mamant

Sfîntul Mamant în temniţă s-a născut,

Înrudindu-se cu Hristos din întîia lui zi.

Ai lui tată şi maică, lui Hristos mucenici,

Întru al temniţei întuneric se aflau

Cînd s-a născut copilul.

Tînărul Mamant singur cincisprezece ani orfan a trăit

Întru această temniţă care este lumea.

Mîngîierea lui şi lumina lui

Strălucit-au pe a lui faţă doar din Faţa lui Dumnezeu:

Faţa lui Hristos fostui-a lui lumină,

Mîngîiere, împlinire, şi îndestulare.

Mamant sfîntul tînăr pre Domnul Hristos L-a slăvit,

El L-a slăvit cu fapta şi cu cuvîntul,

Cu rugăciunile duhului şi cu-a trupului curăţie.

A Domnului iubire mai scumpă i-a fost

Decît rătăcita lume, ce omului îi e chin şi minciună.

El pre Dumnezeu L-a slăvit şi pre al Lui Fiu Preacurat

Şi prieten s-a făcut a toată Zidirea,

Al sălbaticei pustietăţi, al pădurii şi fiarelor,

Al caprelor sălbatice şi-al leilor fioroşi.

Domnul Dumnezeu pre Sfintul Mamant, al Lui prieten,

Atunci l-a dăruit cu harul cel minunat

Al Duhului Sfînt.

Cu acesta Sfintul pe torţinari de rîs i-a făcut,

Şi pre mulţi dintre ei l-a Hristos i-a adus.

Întregul imperiu înfrunte cu împăratul

S-au pus împotriva unui copil,

Dar dreapta lui Dumnezeu cu copilul a fost,

El trecînd prin chinuri, pre Dumnezeu L-a slăvit.

Imperiul şi-mpăratul s-au prefăcut în ţarină,

Întru nimicul ţarinii împrăştiate de vînt.

Pe cînd tînărul Mamant domneşte, chiar acum, cu Hristos,

Şi se bucură veşnic cu-ai Lui îngeri în ceruri.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (582-595).

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor şi Drepţilor Eleazar şi Fineas, fiul sau, preoţi ai Vechiului Legământ.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor 3628 de mucenici din Nicomidia.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Diomid, care fiind spintecat cu sabie, s-a săvârşit; a Sfântului Iulian, căruia zdrobindu-i-se capul cu lemn, s-a săvârşit; a Sfântului Filip, care de sabie s-a săvârşit; a Sfântului Evtihian, care pe grătar de foc s-a săvârşit; a Sfântului Isihie, care sugrumat, s-a săvârşit; a Sfântului Leonid, care de foc s-a săvârşit; a Sfântului Eutihie, care fiind răstignit, s-a săvârşit; a Sfântului Filadelf, căruia îngreunându-i-se grumajii cu piatra, s-a săvârşit; a Sfântului Melanip, care de foc s-a săvârşit; şi a Sfintei Partagapi, care în mare s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Aitala şi Amun.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.