• Pomenirea celor patruzeci şi cinci de Mucenici: Leontie, Mavrichie, Alexandru, Sisinie, şi cei împreună cu dînşii
În timpul domniei răului împărat Licinius, care stăpînea jumătatea de răsărit a Imperiului Roman, au izbucnit cumplite prigoane împotriva creştinilor. În Nicopolea Armeniei Sfintul Leontie a fost adus înaintea judecătorului Lysius, împreună cu mai mulţi prieteni ai lui. Ei au mărturisit înaintea lui Lysius, care era reprezentant şi prieten al lui Licinius, că sînt creştini. „Şi unde este Hristos al vostru?” a întrebat Lysius: „Au nu s-a răstignit el şi nu a murit în chinuri?”. La acestea a dat răspuns Sfîntul Leontie: „Din moment ce ştii că Hristos al nostru a murit pe cruce, atunci cunoaşte, judecătorule, că El a şi înviat din morţi şi S-a înălţat la cer“. După o vorbire lungă despre credinţă, Lysius a poruncit să fie biciuiţi iar apoi aruncaţi în temniţă, unde să nu li se dea nici mîncare nici băutură. O femeie creştină din înalta aristocraţie, pe nume Vlassiana, le-a adus apă pe care le-a strecurat-o prin fereastruica temniţei. Iar apoi un înger al Domnului a venit la ei, care i-a mîngîiat, şi i-a întărit. Cînd a sunat ceasul rostirii osîndei, înaintea lui Lysius s-au înfăţişat doi dintre soldaţii lui şi i-au declarat în faţă că sînt creştini, împreună şi cu mai mulţi alţii, întru totul patruzeci şi cinci de suflete. Judecătorul i-a osîndit imediat pe toţi la moarte, poruncind ca să li se taie mîinile şi picioarele, iar trupurile astfel mutilate să le fie arncate în foc. Această tortură bestială a fost împlinită întocmai, iar sufletel cele muceniceşti sau înălţat la împăratul Hristos, strămutîndu-se la viaţa veşnică. Aceşti sfinţi patruzeci şi cinci de mucenici au luat cu cinste cununa mărturisirii celei sîngeroase la anul 319.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Antonie de la Mănăstirea Peşterilor din Kiev, întemeietorul şi părintele monahismului rus
Sfîntul Antonie, s-a născut în orăşelul Liubech de lîngă Cernigov. El a părăsit de timpuriu casa părintească şi s-a dus la Sfintul Munte, unde a fost tuns monah şi a vieţuit întru aspre nevoinţe la Mînăstirea Esfigmenu. Ca urmare a unei vederi cereşti, stareţul mînăstirii 1-a trimis pe Antonie în Rusia spre a întemeia acolo viaţa monahală. Antonie a ales să se sălăşluiască într-o peşteră de lîngă Kiev. Cînd cei doritori de viaţa pustnicească au început să se strîngă în jurul lui, el 1-a numit stareţ al obştii pe Teodosie, el însuşi rămînînd în continuare în acea peşteră, întru nevoinţele desăvîrşitei singurătăţi. Prin binecuvîntările lui Dumnezeu, obştea sfintei mînăstiri a crescut şi s-a făcut maica întregului monahism rusesc. Sfîntul Antonie a îndurat multe răutăţi de la oameni şi de la draci, dar toate răutăţile le-a biruit cu smerenia. El avea darul mai înainte vederii şi al vindecării bolnavilor. El s-a odihnit în Domnul la anul 1073, în vîrstă fiind de noăzeci de ani, şi lăsînd în urmă o obşte numeroasă de ucenici buni care au fost sămînţa cea bună pentru monahismul rusesc din veacurile următoare.
• Mutarea Sfântului Veşmânt al Domnului nostru Iisus Hristos
La vremea suferinţelor Mîntuitorului pe Cruce pentru păcatele omenirii, se afla în rîndurile oştirii romane de la Ierusalim un georgian pe nume Elioz, din cetatea Mtskheta. Mama acestui soldat auzise de Hristos şi în taina inimii ei credea în El. Conducîndu-şi fiul în Palestina, ea 1-a sfătuit să nu-I facă nici un rău lui Hristos. Cînd Domnul a fost ţintuit în piroane la mîini şi la picioare, sunetul ciocanelor acelora a ajuns pînă la urechile maicii din cetatea Mtskheta. Auzind cumplitul sunet, ea a strigat: „Vai mie, că nu mi-a fost dat să mor mai înainte ca să aud aceasta! Moartea m-ar fi izbăvit pe mine de această auzire cumplită!”. Zicînd acestea, ea a căzut jos şi a murit. La acea vreme Elioz era la piciorul Crucii, şi împreună cu ceilalţi soldaţi el arunca sorţi pentru cămaşa lui Iisus. El a cîştigat cămaşa şi a adus-o la Mtskheta, dăruind-o în dar surorii lui, Sidonia. Auzind de moartea Domnului Hristos, şi că fratele ei a fost părtaş la vărsarea Sîngelui Lui nevinovat, Sidonia a căzut jos şi a murit, strîngînd în mîini cămaşa Mîntuitorului. Nimeni nu a putut desprinde Sfînta Cămaşă din mîinile ei, şi de aceea au fost nevoiţi să o îngroape împreună cu ea. Din mormîntul Sidoniei a răsărit un cedru care izvora un mir sfînt. După vreme, cedrul a fost tăiat şi din el s-a făcut un stîlp. La rugăciunile Sfintei Nina un înger a ridicat acel stîlp, care strălucea ca o columnă de foc, şi 1-a adus deasupra mormîntului, fixîndu-1 pe piedestalul ce se săpase în cioata cedrului. Regele Mirian, imediat după botezul lui, a înălţat acolo o biserică, pe care a închinat-o Sfinţilor Apostoli. În anul 1625 Şahul Abbas a luat cămaşa şi a trimis-o la Moscova, ca dar Cneazului Mihail Fiodorovici şi Patriarhului Filaret. Sfînta Cămaşă a fost aşezată în Catedrala Adormirii din Moscova.
Cântare de laudă la maica lui Elioz
Maica lui Elioz pre al ei fiu îl sfătuieşte:
„Elioz, lumina ochilor mei,
Iată oştean te faci în imperiala armată,
Chiar în pămîntul Palestinei,
Pămîntul părinţilor mei.
În acel pămînt împăratul a pogorît,
Hristos Domnul Mîntuitorul,
Cel prevestit de Proroci.
Cuvîntul venirii Lui a ajuns pînă în Georgia;
El nevăzute minuni lucrează pînă acum!
El grăieşte cuvinte ce nicicînd s-au grăit,
El în mijlocul oamenilor aduce împărăţia lui Dumnezeu!
Graiurile cele despre El pretutindeni se aud!
Oamenii şi îngerii se bucură,
Dar a lor bucurie întunecată este
De răutatea bătrînilor evrei,
Care vor să-L ucidă.
Sub acest blestem poporul geme greu.
Ci tu, fiul meu, lumina ochilor mei,
Păcatului lor părtaş să nu te faci.
Tu să nu te întinezi cu Sîngele Celui Drept”.
Timpul a trecut,
Şi într-o zi,
Stînd la rugăciune,
Maica cu duhul aude piroanele cum se bat în Trupul Domnului pe Cruce.
Ea strigă atunci de durere,
Ca arsă de foc:
„O, moarte, de ce n-ai venit să mă iei mai devreme,
Ca să nu aud acest sunet cumplit!
Acesta moartea Mîntuitorului Celui Nevinovat înseamnă,
Şi blestemul neamului evreiesc!
O, fiul meu, iubite Elioz,
Pentru ce-ai nesocotit ruga mamei tale?
Pentru ce părtaş te-ai făcut Vărsării Sîngelui Celui Nevinovat?”.
Zicînd acestea maica zbuciumată
A căzut la pămînt sufletul dîndu-şi
În mîna lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu