Denia Acatistului Maicii Domnului - Slujba Acatistului Preasfintei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria scoate în evidenţă ajutorul venit din partea Maicii Domnului pe tot parcursul postului. 27 martie

Maica Domnului i-a ajutat întotdeauna pe creştinii dreptmăritori, aşadar, şi noi în Postul Mare ne rugăm Maicii Domnului să ne ajute să putem continua lupta cea bună, să ne ajute să putem continua urcuşul spre înviere, să mergem mai departe pe calea postului, ca la final să ne putem întâlni cu Fiul lui Dumnezeu, care pentru noi, la plinirea vremii, s-a făcut fiu al Fecioarei Maria. O rugăm pe Maica Domnului să ne ocrotească, să ne ajute şi să ne acopere cu cinstitul ei acoperământ. 

În vinerea din săptămâna a V-a a Postului Mare, în toate Bisericile Ortodoxe se va săvârşi Denia Acatistului Născătoarei de Dumnezeu, unică din cursul anului bisericesc, rânduită de Sfinţii Părinţi în această perioadă pentru a ne pune şi nouă în atenţie ajutorul şi mijlocirea Maicii Domnului. Acest acatist este săvârşit în Postul Mare ca o mulţumire adusă Maicii Domnului, fiind un imn de laudă şi cinstire pe care credincioşii ortodocşi îl închină Născătoarei de Dumnezeu. Imnul Acatist al Maicii Domnului este unul dintre cele mai frumoase şi des folosite în Biserică.  Compus în inima Imperiului Bizantin, s-a răspândit pretutindeni, devenind un etalon imnografic. Prin această rânduială liturgică, Biserica ne pune în faţa conştiinţei noastre o altă minune săvârşită de Maica Domnului, în veacul al VII-lea, cu creştinii din Constantinopol. După ce au reuşit să recupereze Sfânta Cruce furată de perşi şi au prăznuit înălţarea ei la Ierusalim, creştinii din capitala imperiului bizantini s-au văzut înconjuraţi de inamicii şi în pericol să piardă Constantinopolul. Atunci, patriarhul Serghie înălţând rugăciuni fierbinţi împreună cu tot poporul către Maica Domnului şi făcând procesiune cu icoana Mântuitorului cea nefăcută de mână şi a Maicii Domnului, au fost martorii unei minuni a Maicii Domnului, care a salvat întreaga cetate. În noaptea care a urmat, patriarhul şi întregul popor credincios au înălţat rugăciuni fierbinţi către Maica Domnului în biserica cea mare Sfânta Sofia. Aceste rugăciuni au stat la baza canonului Bunei Vestiri care apoi s-a dezvoltat şi a rămas în cultul creştin până astăzi. Denia Acatistului Maicii Domnului ne aduce aminte, în fiecare an, de faptul că Maica Domnului este întotdeauna împreună cu noi şi ne izbăveşte de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, ori de câte ori îi cerem ajutorul, cu nădejde şi credinţă. Biserica Ortodoxă o cinsteşte pe Maica Domnului în diferite forme, dedicându-i praznice mari, cântări liturgice deosebite, pictând-o în icoane şi săvârşind slujbe, în care i se cere ajutorul, mijlocirea şi „îmblânzirea Stăpânului“. Rugul aprins, văzut de Moise în munţii Sinai, a fost tâlcuit de Părinţi ca fiind Maica Domnului, cea care L-a născut pe Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, rămânând fecioară şi nefiind mistuită de focul dumnezeirii. De aici şi puterea cea mare de mijlocire a Maicii Domnului, care se roagă pentru izbăvirea, ocrotirea şi ajutorul întregului neam omenesc, ca una ce este Maică şi ştie ce înseamnă iubirea pentru copilul ei. Tocmai de aceea credicioşii i s-au adresat Maicii Domnului în momentele cele mai grele ale vieţii lor, atunci când nu mai aveau la cine să apeleze, atunci când chiar armele şi armata nu mai făceau faţă asediului vrăjmaşilor. Iar rugăciunea lor nu a rămas fără ecou, Maica Domnului ajutându-i atât în problemele personale, cât şi în salvarea unor întregi cetăţi şi ţări. Urmării rugăciunilor adresate Maicii Domnului se datorează şi citirea la Denia care se săvâr-şeşte în vinerea din săptămâna a cincea a Postului Păresimilor a Imnului Acatist. Acatistele reprezintă un gen liturgic special, apărut încă din primele secole creştine, care sunt astăzi foarte răspândite şi iubite de creştinii ortodocşi. Cuvântul acatist, care înseamnă în limba greacă „la care nu se stă jos“, are atât semnificaţia unei cântări festive adresate Maicii Domnului şi citită la Utrenia din sâmbăta a cincea a Postului Mare, dar şi al unui gen special de cântări bisericeşti, al căror conţinut este reprezentat de lauda adusă lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor, după tiparul Imnului Acatist. La sfârşitul secolului V al erei creştine, imnografia bizantină s-a îmbogăţit cu un nou gen: condacul. Acesta reprezenta un imn format din multe strofe (de la 18 până la 30), identice ca număr de versuri şi ritm. Apariţia şi înflorirea acestor condace se leagă şi de numele unuia dintre cei mai talentaţi cântăreţi de muzică bizantină din prima parte a secolului al VI-lea - Sfântul Roman Melodul, care a scris condace la toate praznicele şi sărbătorile sfinţilor mari. După confirmarea statutului canonului de la Utrenie, în secolul VIII, la slujbe au mai rămas doar anumite strofe din condacele şi icoasele de început ale anumitor praznice, interpretate după cântarea a 6-a a Canonului. Două dintre aceste condace cu multe strofe au rămas totuşi ca odinioară în cultul Bisericii Ortodoxe. Unul din acestea este tocmai Acatisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Acatistul Maicii Domnului este o variantă a condacului din vechime şi are 24 de strofe, după numărul literelor alfabetului grecesc. Douăsprezece din acestea au păstrat numele de icos, iar celelalte douăsprezece au primit denumire de „condace“. După cântarea de introducere, strofele se cântă pe rând, icoasele având refrenul „Bucură-te, mireasă pururea Fecioară“. Icoasele sunt compuse din două părţi, inegale: una de relatare şi alta de preaslăvire. Maica Domnului, apărătoarea marii cetăţi a Constantinopolului După mai multe încercări de cucerire a capitalei Imperiului Bizantin, creştin ortodox, de către popoare migratoare sau în emergenţă (avarii în 626, perşii în 677, arabii în 717), în veacul al IX-lea se stabileşte sărbătoarea Imnului Acatist în sâmbăta din săptămâna a cincea din Postul Mare. Sărbătoarea a fost instituită drept mulţumire adusă Maicii Domnului pentru că a mijlocit în faţa Tronului Preasfintei Treimi pentru apărarea cetăţii şi izgonirea vrăjmaşilor. De fiecare dată când cetatea era asediată, Patriarhul Constantinopolului, dintre care Serghie este cel care a rămas în iconografie, conducea procesiuni prin oraş cu icoana Maicii Domnului şi alte sfinte odoare, toţi rugându-se pentru izbăvire. Condacul „Apărătoare Doamnă“ apare tocmai după izbăvirea de perşi, în timpul împăratului Heraclie. Acatistul întreg a fost finalizat în secolul IX, după un asediu din anul 860, când, urmare mijlocirii Maicii Domnului, o furtună a scufundat ambarcaţiunile inamice. Deşi prăznuirea s-a stabilit iniţial doar la Biserica Vlaherne din Constantinopol, foarte repede a cuprins întreaga Biserică Ortodoxă, după cum spune tipicul Mănăstirii Studion. Canonul de la Utrenia acestei sărbători a fost scris în secolul IX de către Iosif Studitul. Reprezentarea Imnului Acatist împodobeşte şi mănăstirile din nordul Moldovei De-a lungul vremii, creştinii ortodocşi au solicitat şi au primit ajutorul lui Dumnezeu, ca urmare a mijlocirii făcute de Maica Domnului. Acest lucru a dus în mod firesc la pictarea evenimentelor care au legătură cu Imnul Acatist şi cu salvarea Marii Cetăţi a Constantinopolului. Astfel, ni se păstrează icoane ale Imnului Acatist care datează încă din secolele XIII-XIV, iar în pictură murală şi mai vechi. Cele mai cunoscute reprezentări ale Imnului Acatist de la noi din ţară sunt cele de pe pereţii exteriori şi interiori ai unor mănăstiri din nordul Moldovei. Astfel, acest acatist este pictat de iconari la mănăstirile Moldoviţa, Probota, Humor, „Sfântul Gheorghe“ şi „Sfântul Dumitru“, Baia, Arbore. În continuarea imaginilor Imnului Acatist, pe pereţii acestor mănăstiri apare şi Asediul Constantinopolului, ca ilustrare a minunii Maicii Domnului săvârşite în timpul asedierii acestei cetăţi de către vrăjmaşi, de-a lungul secolelor.

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă, mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!
Îngerul cel mai întâistătător, din cer a fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te! Şi împreună cu glasul cel netrupesc, văzându-Te pe Tine, Doamne, întrupat, s-a spăimântat şi a stat, strigat către dânsa unele ca acestea: 
Bucură-te, cea prin care răsare bucuria; 
Bucură-te, cea prin care piere blestemul; 
Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut; 
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei; 
Bucură-te, înălţime, întru care anevoie se suie gândurile omeneşti; 
Bucură-te, adâncime, care nu te poţi vedea lesne cu ochii îngereşti; 
Bucură-te, că eşti scaun Împăratului; 
Bucură-te, că porţi pe Cel ce poartă toate; 
Bucură-te, steaua, care arăţi Soarele; 
Bucură-te, pântecele dumnezeieştii întrupări; 
Bucură-te, cea prin care se înnoieşte făptura; 
Bucură-te, cea prin care prunc se face Făcătorul; 
Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!