Predica Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica Crucii Semnificaţia Crucii în viaţa creştină , Publicată în revista Glasul Bisericii, XXVII (1968), 3-4, pp. 362-365.

„Oricine voieşte să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“(Marcu 8, 34)

Ne aflăm în timpul marelui post prin care ne pregătim pentru luminatul Praznic al Învierii Domnului. În mijlocul acestui post Biserica a aşezat Duminica Crucii. Prin aceasta ea a voit să arate credincioşilor şi mai limpede înţelesul şi rostul timpului de post pe care îl străbatem înainte de Înviere.

Crucea înseamnă în cugetarea şi viaţa creştină orice luptă cu răul, cu păcatul din noi, cu izvoarele posibile ale păcatului, egoismul, orice luptă pentru curăţirea fiinţei noastre curgătoare de nămolul gândurilor şi simţirilor tulburi şi întinate, pentru a o face izvor limpede de viaţă lăuntrică şi exterioară. Crucea este înfrânarea de la pornirile rele şi urâte, de la lăcomia nestăpânită şi egoistă, de la plăcerea care descompune, de la mânie şi invidie, de la ura de fraţi, de la bârfire şi de la toată fapta neiubitoare ce vrem să o săvârşim faţă de alţii. Ca atare crucea înseamnă tăria bărbătească a voinţei înţelepte şi a minţii bine intenţionate în faţa valurilor pornirilor inferioare din noi. Crucea înseamnă rezistenţă împotriva asalturilor acestor porniri, înfrânare de la tot ce ne ispiteşte cu o plăcere momentană, dar cu urmări rele pentru noi şi pentru alţii. Crucea înseamnă răbdare în purtarea unor greutăţi şi încercări de care nu putem să scăpăm prin acte pripite, ci ni le îngăduim şi mai mult. Crucea înseamnă cumpătulşi înţelepciunea în felul de a răspunde la ofensele şi faptele nedrepte ale altora. Crucea înseamnă, cu un cuvânt, stăpânirea de sine, care întruneşte în ea înţelepciunea, forţa voinţei şi buna intenţie în toate. Crucea e acţiune sau înfrânarea de la o acţiune din vederea largă a legăturilor fiecărui moment în care suntem puşi cu momentele viitoare ale vieţii noastre cu viaţa altora.

Crucea cuprinde în sine şi un înţeles de suferinţă şi de multe ori oamenii se opresc mai ales la acest înţeles de suferinţă al ei. Darcrucea înseamnă şi suferinţă numai întrucât e înfrânare de la voluptatea unor plăceri care pricinuiesc descompunerea fiinţei noastre, de la dulceaţa răzbunărilor care otrăvesc viaţa noastră, de la satisfacţia unor lovituri date altora din invidie, dar care ne lasă răsucindu-se în chinuri propria fiinţă. Dacă socotim că aceste plăceri sunt amestecate cu otrăvuri pentru noi înşine, deci că ele se vor dovedi de scurtă durată şi de suprafaţă, fiind urmate de remuşcări dureroase, de neputinţe apăsătoare şi de necazuri grele, ne vom da seama că crucea, ajutându-ne să le evităm, nu e propriu-zis producătoare de suferinţe, ci mai degrabă ne scapă de suferinţe anevoie de vindecat a căderilor, a dezarticulărilor prelungite uneori în veşnicie, şi ne prilejuieşte ridicarea la adevăratele bucurii. Cine nu simte o bucurie mai reală, mai înaltă, mai substanţială când a putut să se înfrâneze de la pricinuirea unui rău cuiva dintre cunoscuţii săi? Cine nu simte o bucurie mai pură şi mai durabilă, când, înfrânându-se de la cheltuiala unei mese somptuoase, a putut da unui nenorocit care se târa fără picioare în noroiul străzii măcar un sfert din acea cheltuială? Bucuria ce şi-a produs-o aplicându-şi crucea în acele momente e o bucurie care se împrospătează în el toată viaţa, nemuşcată de regretele chinuitoare de care e urmată orice faptă neînfrânată sau rea.

În vorbirea duhovnicească creştină se spune că crucea topeşte fantomele înfiripate de ispite, destramă uneltirile celui rău. De fapt, există o fantezie a lăcomiei, a invidiei, a urii, care măreşte atracţia unor lucruri, sau plăsmuieşte trăsături antipatice şi intenţii duşmănoase la cei pe care nu-i iubim. Lăcomia şi aplecarea nestăpânită spre plăceri poleiesc în frumuseţi ireale obiectele dorite, iar ura desfigurează cu închipuirea chipul văzut şi sufletesc al persoanelor pe care nu le iubim. Prin calmul înţelept al înfrânării, al răbdării, al crucii, ne opunem acestor închipuiri înfierbântate, topim nişte false realităţi produse de răul din noi şi prin aceasta oprim şi slăbim pornirile noastre inferioare aţâţate de acele false aparenţe. Răstignim această falsă lume pentru noi şi falsa noastră fiinţă pentru această lume, cum spune Sfântul Apostol Pavel, restabilind lumea reală şi eul nostru adevărat.

Crucea este astfel biruitoare şi în acest sens.

Crucea este, în primul rând, o stăruire în rezistenţa faţă de rău, o stăruire în postul de apărare a fiinţei noastre de valurile agresive ale ispitelor inferioare, care vor să o cucerească, să o copleşească, să o slăbească; în acest sens şi postul e o cruce, iar purtarea crucii înseamnă şi ea a sta la post, a păzi postul de apărare a propriei fiinţe. Toată viaţa trebuie să stăm la acest post de apărare, sau să ne purtăm crucea, pentru că în toată viaţa are loc o năvală a pornirilor inferioare din noi asupra părţii conducătoare şi răspunzătoare a fiinţei noastre, pentru a o târî spre rău, pentru a o îneca în valurile patimilor şi neputinţei, ca să nu aibă cine se împotrivi în noi răului.

Dar crucea nu trebuie înţeleasă numai în acest sens negativ sau defensiv. Chiar prin faptul că stă la postul de apărare a ceea ce e bun în noi, crucea întăreşte fiinţa noastră, binele din noi. Prin cruce ne zidim pe noi înşine din zi în zi, ca fiinţă neclintită în bine, prin cruce facem să sporească fiinţa noastră în frumuseţea ei niciodată terminată, după chipul modelului dumnezeiesc.

Crucea e unealta de diamant a voinţei, cu care dăltuim zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă chipul nostru adevărat, scoţându-l la iveală din materialul fără formă în care e îngropat şi din care tânjeşte să iasă la lumină.

Iar pentru că fiecare om are de luptat împotriva altor porniri, ispite şi probe concrete, cu alte insuficienţe şi deficienţe, în alte situaţii, fiecare are o altă cruce de purtat, alte operaţii dureroase de îndeplinit, adică trebuie să folosească o unealtă întrucâtva potrivită cu materialul netrebnic şi rezistent pe care trebuie să-l înlăture de pe chipul său înăbuşit în el. Fiecare trebuie să folosească adică crucea care i se potriveşte lui, să-şi ia crucea sa şi cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea lui.

Dar crucea e o forţă pozitivă şi în alt înţeles. Ea este inspirată şi susţinută nu numai de voinţa de a ne întări propria fiinţă, ci şi de voinţa de a ne spori iubirea faţă de alţii. De altfel, nu poţi să-ţi înfrumuseţezi propria fiinţă decât prin obişnuirea de a face bine altora, de a sluji din iubire altora. Astfel prin cruce ne servim nu numai nouă, ci şi celorlalţi. Acestea două merg împreună. Şi amândouă sunt împreunate cu o anumită suferinţă şi osteneală, dar cu bun efect, cu efect de bucurie durabilă şi curată. E obositor pentru mamă să vegheze asupra copilului bolnav, e o cruce, dar e o oboseală a bucuriei curate şi durabile. E obositor şi dureros pentru un fiu al Patriei să o apere la vreme de primejdie, dar e o oboseală şi o durere împreună cu o bucurie înaltă. Orice slujire a altora e împreunată cu greutăţi, pentru că e antiegoistă. Dar tocmai prin aceasta aduce bucurii superioare. Hristos ne este pildă şi izvor de putere în purtarea crucii din iubire pentru alţii. El, cel mai mare, ne-a slujit nouă, micşorându-Se mai mult decât toţi, în loc să aştepte slujirea noastră. Dar tocmai de aceasta s-a arătat adevărata Lui mărire. Noi de asemenea creştem spre înviere prin această cruce a servirii. Căci bucuria de înviere este o bucurie în comuniune, spre care înaintăm prin slujire.

Între servire şi cruce e o strânsă legătură, deci şi între servire şi înviere. Cine nu e în stare să slujească oamenilor, nu poartă crucea urmând lui Hristos şi nu înaintează spre mărire şi spre înviere cu Hristos, în bucuria comuniunii.

Pe de altă parte, omenirea de azi are nevoie mai mult ca oricând de slujirea fiecăruia. Ea trebuie ajutată să învingă primejdia războiului şi a atâtor lipsuri în multe părţi ale lumii, să înfăptuiască o eră de frăţietate, de dreptate şi de bunăstare, de bucurie în iubire.

Să slujim cu drag şi cu convingere creştină, iubiţi credincioşi, acestor năzuinţe ale omenirii. Să slujim Patria noastră scumpă, familia noastră, Biserica noastră, comunitatea şi interesele instituţiei sau întreprinderii în care lucrăm, care contribuie la binele Patriei şi al nostru. Numai printr-o astfel de viaţă de neîncetată şi râvnitoare slujire, arătăm lucrătoare în noi puterea crucii lui Hristos şi ne pregătim fiinţa pentru a ne împărtăşi de bucuria Învierii şi de Împărăţia iubirii desăvârşite, care ni se deschide prin înviere. Amin.