CUVIOSUL NIFON ATONITUL (14 iunie) (Tradus din limba greacă.)

 Cuviosul părintele nostru Nifon a fost de neam din Arghirocas-tron, dintr-un sat ce se numeşte Lucovi. Tatăl lui a fost preot, foarte cucernic şi temător de Dumnezeu. După ce cuviosul s-a făcut de zece ani, fratele tatălui său 1-a luat şi 1-a dus în mănăstirea Sfântului Nicolae, unde era eclesiarh. Acea mănăstire era zidită de Constantin, pururea pomenitul împărat, care se chema Monomahul, în locul ce până astăzi se zice Mesopotamia.

    De la început 1-a învăţat Sfintele Scripturi, apoi 1-a îmbrăcat în chipul monahicesc. Şi văzându-1 cât de mult sporea la învăţătură, cât şi la ascultarea mănăstirii, 1-a hirotesit şi anagnost; iar după ce a ajuns la vârsta desăvârşită, văzându-1 că odată cu vârsta a crescut şi în fapta bună, 1-a hirotonit ieromonah. Deci cuviosul, fiind foarte isteţ şi osârdnic, citind dumnezeieştile Scripturi şi Vieţile Sfinţilor, s-a făcut şi foarte învăţat. De aceea a început dragostea lui Dumnezeu a-1 împunge în inimă şi s-a aprins într-însul dorul liniştii, şi s-a făcut văpaie mare, care i-a învăpăiat mintea şi cugetul, din care pricină a plecat din mănăstirea Sfântului Nicolae şi s-a dus la un îmbunătăţit pustnic, care atunci venise de curând de la muntele Sinai şi se liniştea într-un deal care se numea Geromerie. De la acela a învăţat mai cu dinadinsul petrecerea monahicească. Deci, îndulcindu-se de mierea liniştii, nu putea să se mai întoarcă în lume; şi astfel a părăsit patria, rudele, prietenii şi orice avuţie lumească şi s-a dus cu osârdie în Sfântul Munte şi, cu a lui Dumnezeu povăţuire, a mers în părţile Lavrei Mari, la şederea Sfântului Petru Atonitul.

    Acolo, aflând un pustnic minunat, cu numele Teognost, s-a supus lui cu desăvârşită ascultare. Iar după trei ani, înştiinţându-se Teognost că Nifon este preot şi văzând multele lui fapte bune şi mari, n-a voit să-1 mai aibă pe el ca pe un supus, ci ca pe un frate întocmai cu cinstea. Iar Cuviosul Nifon zicând că nu poate monahul a se linişti deosebi, de nu se va supune mai înainte pe sine în ascultare, îl ruga ca să-1 aibă supus ca şi mai înainte. Dar fiindcă şi Teognost nu se pleca la aceasta, pentru desăvârşita lui smerenie, Cuviosul Nifon a plecat de acolo, îmbogăţit cu darul lacrimilor; şi s-a dus la chilia marelui Vasile, care era acolo aproape, şi a rămas într-însa cu desăvârşită linişte 14 ani, mâncând o dată pe săptămână pâine uscată.

    Iar odată, încuibându-se ciuma în mănăstirea Lavrei şi murind mulţi fraţi, egumenul a rugat pe Cuviosul Nifon să vină la biserică să slujească deoarece rămăseseră puţini preoţi. Iar cuviosul, iubind liniştea, a zis către egumen: „Iartă-mă, părinte, că sunt necărturar şi prost!" Atunci egumenul a zis: „Să slujească măcar la chiliile din afară de lavră". Iar sfântul, ca un smerit cugetător ce era, a ascultat de egumen, petrecând astfel trei ani. Dar, fiindcă inima lui ardea cu totul de dorul liniştii, a plecat de acolo şi s-a dus la divanuri, unde este acum schitul Sfintei Ana. Acolo s-a liniştit mulţi ani, fără colibă şi fără acoperământ, mâncând numai buruieni.

    Dar o petrecere ca aceasta nesuferind să o vadă unii, fiind porniţi din zavistia urătorului binelui, l-au pârât la egumenul Sfintei Lavre că este rătăcit şi că s-a scârbit de pâine şi de aceea mănâncă buruieni. Atunci egumenul, chemându-1 în mănăstire, i-a zis: „Pentru ce, fratele şi fiul meu, duci o viaţă aşa de aspră şi înaltă, din care se naşte mândria şi rătăcirea şi nu umbli pe drumul cel de mijloc şi nerătăcit, care este lesne şi nu are prăpăstii? Părinţii cei vechi se hrăneau cu buruieni în pustie; fiindcă acolo nu se găsea pâine, dar aici se află şi pâine şi alte feluri de bucate pe care se cuvine a le mânca cu înfrânare, ca să goneşti de la tine părerea cea drăcească şi rătăcirea".

    Atunci cuviosul s-a plecat la aceasta pentru adânca lui smerenie şi, fugind de la Vulevtiri, a venit la chilia Schimbării la Faţă; şi a rămas acolo mulţi ani, slujind Sfânta Liturghie. Inştiinţându-se de aceasta, şi alţi fraţi s-au adunat acolo la el, vrând să se supună lui, şi să-1 aibă povăţuitor şi învăţător al petrecerii monahiceşti. Dar el, nesuferind supărarea celorlalţi, a plecat şi de acolo şi s-a dus la Cuviosul Maxim Cavsocalivitul, unde s-au liniştit împreună mulţi ani. Şi atâta dragoste au câştigat unul către altul, încât se părea că amândoi au un suflet în două trupuri; iar Cuviosul Maxim a dăruit coliba sa Sfântului Nifon şi şi-a făcut alta pentru el acolo aproape. Dar, fiindcă şi acolo la Sfântul Maxim alergau mulţi pentru minunile ce le făcea şi proorociile ce le spunea, pentru aceasta Cuviosul Nifon, nesuferind să fie supărat şi fiind povăţuit de fericitul Maxim, a plecat de acolo şi s-a dus la peştera ce este de cealaltă parte de Sfântul Hristofor.

    Deci trecând puţină vreme, a venit din patria sfântului un monah, anume Marcu, care cerea să i se supună, ca să înveţe rânduiala monahală. Pe acela sfântul 1-a primit, însă i-a zis să zidească lângă coliba sa şi alta, ca să locuiască împreună cu el şi fratele său. Iar Marcu, umilindu-se la cuvintele sfântului, i-a zis: „Cum este cu putinţă, părinte, ca fratele meu, care este un om mirean şi cu familie să vină aici?" Atunci sfântul, pentru adânca şi smerita lui cugetare, a răspuns: „Frate, eu m-am făcut afară din minţi şi nu ştiu ce zic, dar tu fă ce voieşti!" Şi s-a întâmplat atunci şi sărbătorirea Sfântului Atanasie, şi trimiţând Cuviosul Nifon pe Cuviosul Marcu la lavră pentru o trebuinţă oarecare, i-a zis şi aceasta: „întorcându-te de la praznic, să aduci cu tine şi pe fratele tău ca să-1 vedem". Iar Marcu a răspuns iarăşi cele asemenea, însă ducându-se la lavră, a văzut pe fratele său şezând în afară de poartă şi, minunându-se de proorocia sfântului, a primit pe fratele său şi 1-a sărutat, iar de bucurie s-a schimbat cu totul. însă îl certa conştiinţa pentru necredinţa ce a arătat bătrânului său. De aceea, luând pe fratele său, s-a dus la sfântul şi, căzând înaintea lui, a cerut iertare pentru necredinţa lui.

    Şi nu a trecut multă vreme şi Marcu a slăbit atât încât nu putea nici să umble, nici să-şi mişte mâinile şi picioarele. Deci ruga pe sfântul ca să i se facă milă şi să-1 vindece; dar sfântul, voind să-1 facă să cunoască greşeala necredinţei şi neascultării, i-a zis: „Sfinţii fără de arginţi pot a te tămădui, ca nişte făcători de minuni; iar eu, fătul meu, sunt păcătos şi nevrednic, şi Dumnezeu nu mă aude". Deci pentru că şi fratele lui pătimea împreună cu el şi ruga pe sfântul să-1 ierte, a luat untdelemn din candela icoanei, a uns trupul bolnavului şi îndată Marcu s-a tămăduit, sculându-se din patul unde zăcea. Atunci sfântul i-a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău!"

    Dar Marcu a căzut iarăşi în neascultare, căci, cerând voie de la Cuviosul Nifon să meargă la malul mării să pescuiască şi neprimind, ci fiind îndemnat să se înveţe mai degrabă a pescui gândurile cele necurate, ca să nu-1 mănânce; şi să se depărteze de la mare şi de peşte, ca să nu cadă în marea ispitelor; el, neluând aminte la cuvintele cuviosului, ca un neascultător, s-a pogorât la malul mării ca şi cum ar fi vrut să spele rasele lui cele vechi, dar în fapt ca să prindă peşte cu undiţa. Şi acolo unde se îndeletnicea el cu aceasta, fără de veste un peşte-câine uriaş a sărit din mare asupra lui, ca să-1 înghită. Şi înspăimântându-se Marcu, a chemat în ajutor rugăciunea bătrânului şi, dându-se puţin în lături, abia a scăpat de fiară. Deci îndată a alergat la sfântul tremurând, ţinând în mână peştii ce-i prinsese.

    Iar sfântul văzându-1, i-a zis: „Neascultătorule, nu te face necredincios; pentru că cel ce s-a prefăcut în şarpe la strămoşi şi i-a învăţat neascultarea, acela însuşi s-a prefăcut astăzi în peşte-câine, pentru neascultarea ce te-a învăţat mai înainte, voind a te arunca în groapa neascultării şi sufleteşte şi trupeşte. însă Hristos, Care a venit în lume să-1 surpe, ţi-a ajutat astăzi, aşteptând pocăinţa ta, pentru nemărginita Lui bunătate. Iar eu niciodată nu voi mânca din peştele neascultării!" Auzind acestea Marcu, a aruncat peştii departe şi, căzând la picioarele sfântului, cerea cu lacrimi fierbinţi iertare; iar sfântul, ca un preamilostiv, 1-a iertat. De atunci înainte a păzit desăvârşit ascultarea, până şi-a sfârşit viaţa şi s-a dus la viaţa cealaltă cu bună nădejde, ca să ia înmiită plata ascultării sale.

    El a lăsat urmaş al său, ca să slujească sfântului, pe Gavriil, nepotul său, al cărui tată se numea Dositei. Iar acest Dositei a rugat odată pe Cuviosul Nifon să trimită pe Gavriil pentru o trebuinţă oarecare la Sfânta Mănăstire Vatopedu, şi cuviosul 1-a trimis, rânduindu-i în ce zi să vină înapoi neapărat. Şi când a sosit ziua cea rânduită, iar Gavriil nu s-a mai întors, atunci Dositei a început a plânge, socotind că s-a robit fiul său, căci auzise că agarenii pradă acele părţi. Iar Sfântul Nifon, cu ochii sufletului cei înainte-văzători ştiind cele făcute, a zis: „Nu plânge, bătrânule Dositei, pe fiul tău, că este liber!" Astfel, mai înainte de a apune soarele, a sosit şi Gavriil, fără a pătimi ceva rău.

    Sfântul Nifon, cunoscând mai înainte că după şase luni Sfântul Maxim va adormi somnul cel de pe urmă, a zis către ai săi: „Să mergem către Sfântul Maxim, ca să ne îndulcim de el, că n-o să-1 mai vedem mult în această viaţă!" Deci s-a dus către el şi, făcând sărutarea cea întru Hristos, Sfântul Maxim a zis: „Iubiţii mei fraţi, bucuraţi-vă întru Hristos, că aceasta este cea mai de pe urmă întâlnire a noastră; căci de acum nu ne vom mai vedea unul cu altul!" Şi s-a împlinit proorocia amândurora întocmai.

    După mulţi ani, ciuma a venit iarăşi în Sfântul Munte şi Gavriil s-a îmbolnăvit atât de rău, încât era în primejdie de moarte; deci, văzându-1 tatăl lui, plângea nemângâiat. Iar Sfântul Nifon îl mângâia, zicându-i: „Nu plânge, frate, că fiul tău nu moare acum; pentru că mi-a slujit cum voieşte Dumnezeu!" Şi îndată întorcându-se către Răsărit, s-a rugat mult în taină Preabunului Dumnezeu pentru cel bolnav. Şi o, minune! îndată s-a sculat bolnavul sănătos şi slăvea pe Dumnezeu, iar sfântul, întorcându-se către ei, a zis: „Iată, fratele nostru şi-a luat sănătatea cu ajutorul lui Dumnezeu, iar eu voi muri în vremea postului Sfinţilor Apostoli!"

    Deci, sosind postul Sfinţilor Apostoli, Sfântul Nifon s-a sculat în dimineaţa primei sâmbete, a făcut rugăciune şi s-a împărtăşit cu Preasfintele Taine. Apoi a zis către obştea sa: „Fraţii mei iubiţi în Domnul, iată a venit vremea să merg către* Domnul, pe Care 1-a dorit sufletul meu din tinereţe". Şi, văzându-i că s-au tulburat şi s-au întristat, le-a zis: „Nu trebuie, fraţii mei, să vă întristaţi, că de acum înainte mă veţi avea mijlocitor către Dumnezeu, ca să-L rog pentru mântuirea voastră; numai voi să păziţi poruncile Lui".

    Apoi Duminică le-a zis să pună masa, ca să guste ceva, iar după aceea să sape mormântul şi să-1 pregătească, ca să meargă în pământul din care a fost luat. Iar după ce s-au făcut toate acestea, sfântul s-a sculat şi, înălţând ochii şi mâinile către cer, s-a rugat mult. Apoi, binecuvântându-i, iertându-i şi cerând şi el iertare de la ei şi însemnându-i cu semnul Sfintei Cruci, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Şi a strălucit faţa lui ca soarele, dând semn cu aceasta de îndrăzneala lui către Dumnezeu. Deci a adormit acest pururea pomenit părinte în 14 zile ale lunii iunie, în anul 1330, trăind 96 de ani. El a făcut în viaţa sa şi mari minuni, din care sunt şi acestea:

    Un bătrân duhovnicesc şi îmbunătăţit, cu numele Teodul, a voit odată să meargă la Sfântul Nifon, pentru folos sufletesc. Şi mergând pe drum, a ajuns la un loc prăpăstios şi acolo a alunecat şi şi-a lovit piciorul de o piatră mare. Şi i-a curs atâta sânge din rană şi avea atâtea dureri, încât puţin a lipsit să-şi dea sufletul. Deci văzându-se că se afla într-o stare ticăloasă ca aceea, a strigat din adâncul sufletului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dacă Nifon este sluga ta, şi are îndrăzneală către Tine, să stea curgerea sângelui şi să înceteze durerile, ca să mă însănătoşez prin rugăciunile lui şi să nu mă mănânce aici fiarele sălbatice". Zicând acestea, îndată a stat sângele, au încetat durerile, şi cel mort pe jumătate s-a sculat în picioare şi umbla slăvind pe Dumnezeu.

    Un monah din lavră, având evlavie către Sfântul Nifon, i-a trimis cu un prieten al său un vas plin cu untdelemn. Acela mergând pe drum, s-a împiedicat şi a căzut şi toate cele ce avea s-au sfărâmat, numai vasul cu untdelemn a rămas întreg şi 1-a dus sfântului. Iar sfântul, zâmbind, a apucat mai înainte şi i-a zis: „Vezi câtă tărie are credinţa fratelui care a trimis untdelemnul, că te-a mântuit şi pe tine din primejdie şi a păzit sănătos şi vasul cu untdelemn, cu toate că celelalte s-au sfărâmat desăvârşit!" Iar aducătorul, minunându-se de mai înainte vederea sfântului, a slăvit pe Dumnezeu.

    Alt monah, fiind bolnav multă vreme de durere de cap, s-a dus la doctori, cu care a cheltuit foarte mult, dar nu s-a putut vindeca. De aceea a alergat la Sfântul Nifon şi, căzând la picioarele lui, s-a rugat fierbinte să-1 vindece, zicând: „Prea sfinte părinte, ştiu că orice ai cere de la Dumnezeu îţi va da ţie, căci pentru dragostea Lui ai ales să şezi în pustia aceasta". Iar sfântul, ca un smerit cugetător, i-a răs­puns: „Părinte, sunt păcătos şi Dumnezeu nu ascultă pe cei păcătoşi". Dar bolnavul nu înceta a se plânge, a cădea şi a ruga pe sfânt să-1 vindece. Atunci fericitul Nifon, fiind biruit de fireasca lui bunătate şi milostivire, s-a rugat deasupra capului celui care avea durere, din care a ieşit un vuiet ca de un vânt silnic şi o, minune, îndată s-a vindecat acela şi, mulţumind sfântului, slăvea pe Dumnezeu.

    Un alt monah, fiind de sine rânduitor, s-a încrezut lui şi socotelii sale, şi nu spunea gândurile lui vreunui duhovnicesc părinte mai sârguitor decât el; ci, precum îi zicea gândul, aşa făcea. De aceea s-a rătăcit ticălosul şi a primit îngerul întunericului în loc de cel al luminii, şi a învăţat de la el multe lucruri necuvioase şi a căzut întru atâta mândrie, încât credea că el este mai bun decât ceilalţi în toate faptele bune. Acesta s-a dus odată la Sfântul Nifon şi, între-bându-1 sfântul pentru care pricină a venit la dânsul, el a răspuns: „Am venit să te văd, ca pe unul ce eşti vestit în fapte bune". Sfântul i-a zis: „Cum, tu cel atât de mare şi de minunat te-ai înjosit a veni la mine preamicul şi neînvăţatul?" Acela a răspuns: „Dumnezeu mi-a făcut bine, şi darul care îl am, este al lui Dumnezeu".

    Atunci cuviosul i-a zis: „Frate, darul lui Dumnezeu este smerita cugetare; al lui Dumnezeu este a te socoti că eşti cel mai de pe urmă decât toţi; al lui Dumnezeu este a face fapte mari şi bune şi a te ţine că eşti cel mai jos decât toţi; iar acestea ce le năluceşti tu sunt ale rătăcirii şi ale satanei care te-a învăţat". Atunci, acela, rămânând umilit din cuvintele sfântului insuflate de Dumnezeu şi venindu-şi în sine, a zis: „Părinte, dacă acestea sunt ale celui viclean, te rog goneşte-le cu rugăciunea ta şi izbăveşte-mă de nălucirea lui". Iar fericitul Nifon, înălţând la cer ochii sufletului, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Care ai căutat oaia cea pierdută şi rătăcită şi, găsind-o, ai numărat-o împreună cu celelalte oi nerătăcite; Tu, Care ai izgonit pe lupul cel gândit, care căuta să o omoare şi ne-ai arătat nouă cale de mântuire; Tu, Stăpâne, scapă din meşteşugirea rătăcitorului diavol pe robul tău acesta, care, pentru neştiinţa sa, a căzut în rătăcire, slobozeşte-1 pe el din nălucirile aceluia, ca să Te cunoască că Tu eşti singur Dumnezeu adevărat, Care pentru noi ai răbdat Cruce şi moarte, şi să slăvească numele Tău cel binecuvântat în veci. Amin".

    Aşa s-a rugat Cuviosul Nifon şi îndată s-a risipit ca un nor de la ochii fratelui şi a cunoscut singur ticălosul în ce mare rău era căzut. De atunci a scăpat de nălucirile satanei şi a grăit cele plăcute lui Dumnezeu, cu multă înţelepciune şi cu smerenie.

    Ceasornicarul cinstitei Lavre, fiind izgonit din mănăstire pentru o greşeală oarecare ce o înfăptuise, s-a dus la Sfântul Nifon şi, spunându-i că a fost alungat din lavră pe nedrept, îl întreba dacă se poate să rămână acolo în supunerea lui. Iar sfântul, văzând mai înainte cele ce au să fie, i-a zis: „Du-te înapoi la mănăstire şi cazi înaintea egumenului cu pocăinţă şi cu smerenie, şi iarăşi te va primi; pentru că, dacă nu te vei duce, aici nu vei putea răbda strâmtorarea şi te vei lipsi şi de bunătăţile mănăstirii. Deci, ducându-te înapoi, nu va trece multă vreme şi te vei face eclesiarh, apoi egumen; însă, mai mult decât toate, se cuvine să ai smerita cugetare". Apoi a adăugat acestuia: „Când, cu ajutorul lui Dumnezeu, te vei face egumen, să-ţi aduci aminte de noi şi să ne învredniceşti părţii vieţii de obşte". Deci, întorcându-se ceasornicarul la mănăstire, în puţină vreme a fost făcut eclesiarh, apoi egumen, după cele ce spusese mai înainte cuviosul; de aceea, trimitea şi sfântului cele de nevoie vieţii.

    Incă şi trei monahi au voit să vină la Sfântul Nifon; dar, fiindcă unul dintr-înşii era fără barbă, l-au lăsat în drum departe de chilia cuviosului şi s-au dus numai cei doi. Iar sfântul le-a zis: „De ce nu aţi adus şi pe tânărul celălalt, căci el se va face locaş al Sfântului Duh?" Atunci ei, minunându-se de această înainte cunoştinţă a sfântului, s-au dus şi au adus pe acel tânăr. Şi folosindu-se mult de cuvintele cuviosului, şi luând binecuvântare, s-au dus, slăvind pe Dumnezeu. Iar tânărul acela, sporind în fapta bună, după cuvântul sfântului, a strălucit în petrecerea monahicească.

    Odată, Dositei, tatăl lui Gavriil, despre care am zis mai înainte, ruga pe Sfântul Nifon să dea voie lui Gavriil să se ducă pentru o trebuinţă oarecare la mănăstirea Ivirilor. Iar sfântul, văzând mai înainte primejdia care avea să se întâmple, 1-a oprit. însă Dositei întărea că nu este nici o primejdie să se ducă în ziua dintâi la chilia Amalfinului, care acum se numeşte a Morfinului. Atunci sfântul a zis: „Dar dacă Gavriil se va robi mai încoace de chilia Amalfinului, ce va fi? Să se ducă, dar eu să nu fiu vinovat de paguba ce va urma". Deci, crezând Dositei cuvintelor sfântului, nu s-a împotrivit mai mult. Iar în seara aceea, venind un frate la dânsul, le-a spus că dincoace de chilia Morfinului a venit o corabie de tâlhari şi a robit trei monahi care se găseau din întâmplare în drumul acela, precum spusese sfântul mai înainte.

    Odată a mers la cuviosul un monah de la lavră şi i-a zis că ieromonahul Ioanichie a fost trimis de egumen cu alţi monahi la ostrovul Schirului şi, mergând cu caicul mănăstirii, pe drum a fost robit de tâlhari; deci părinţii au adunat bani în Lavră şi au trimis să-i răscumpere, şi a dat şi el un galben din partea lui. Iar sfântul a zis atunci: „Fătul meu, mai bine ar fi fost să fi dat galbenul tău la săraci, căci Ioanichie şi ceilalţi s-au dezrobit şi se află bine. Măcar de ne-am fi învrednicit şi noi de mângâierea de care se îndulcesc ei acum".

    Acestea auzindu-le monahul acela de la Sfântul Nifon, a însemnat ziua aceea şi, când s-a întors Ioanichie în lavră, a spus ceea ce a proorocit despre ei Cuviosul Nifon şi s-a înştiinţat că, după cum a zis mai înainte sfântul, aşa s-a şi făcut. Şi în ziua aceea, pe care a însemnat-o, au prins peşte mult şi mare şi au luat mare mângâiere întru slava lui Dumnezeu, Care slăveşte pe cei ce-L slăvesc pe El în veci. Amin.